Norvegia. Un raid de rutină al poliției. O femeie misterioasă cu ochi de safir. Un jaf care se termină cu o crimă. O bandă de hoți, un colecționar de artă, o sinucidere suspectă. Maestrul picturii italiene renascentiste, Giovanni Bellini. O poveste de dragoste obsedantă. O înscenare bine pusă la punct și un rol jucat cu măestrie. Toate aceste ingrediente fac obiectul unui roman polițist intens și captivant, care te (a)trage de la primele pagini în mrejele dragostei și a misterului, ca mai apoi să te arunce cu putere în periculoasa lume interlopă, unde crimele și motivele pentru care acestea sunt înfăptuite sunt uneori două lucruri total diferite.

Acompaniat de Chris Rea, mergând pe Drumul spre Iad, alteori alături de Mana sau Simple Minds, inspectorul Frank Frolich, prins într-o intrigă țesută cu fir alb sângeriu, trebuie să-și păstreze luciditatea pentru a deosebi dragostea de manipulare și vinovatul de nevinovat, fiind nevoit să înceapă lupta contra cronometru în care miza este salvarea propriei vieți....dar mai ales a propriului său suflet.

„nu uit pe nimeni

durerea trece și ea

peste un ram trosnind

nu uit pe nimeni

dacă te sărut”

Alert, intens și acaparator, „Al patrulea..” este mai mult decât un simplu roman polițist, personajele și întâmplările prin care acestea trec reamintindu-ne înca o dată cât de fragili, influențabili și predispuși la greșeli putem deveni în fața unei persoane ce posedă reale abilități de manipulare, care ne subjugă mental și sentimental, legându-ne frumos la ochi cu un văl de incertitudini, plăcere oarbă și fine contradicții. În fața acestor persoane noi nu reprezentăm decât  simpli pioni ce pot fi mutați cu ușurință după bunul plac în jocul lor meschin.

Singurul minus pe care îl prezintă romanul scris de Kjell Ola Dahl îl constituie faptul că, pe alocuri, romanul este destul de previzibil, iar aici mă refer strict la prezența unui anumit personaj ce poate fi numit cu ușurință catalizatorul tuturor întâmplărilor ce au loc de-a lungul cărții. Niciodată o carte polițistă nu trebuie sa fie previzibilă, dar în acest caz, autorul a reușit (într-o mică măsură, recunosc) să-mi insulte capacitatea detectivistică. După câteva capitole deja intuiam cine este a patra persoană. Partea straniu de frumoasă e că n-am reușit să-mi dau seama de motivele acesteia și cum reușea ea să-i joace după bunul plac pe toți cei implicați–  din partea mea, Kjell, ai un mare plus pentru asta!  În ciuda faptului că povestea este puțin trasă de păr și pe alocuri te face să te întrebi unde este logica în tot ceea ce se petrece, personajul în cauză a reușit să-i dea cărții acel “je–ne-sais-quoi” care a schimbat într-un mod dramatic tot cursul evenimentelor.

 All in all, întreaga acțiune, Elisabeth Faremo (căci despre ea este vorba) - misterioasa femeie cu păr lung de culoarea penei corbului, ochi de un albastru straniu și tatuaj la fel de enigmatic ca și propriile-i acțiuni și finalul deschis și interpretabil (la care eu am propria mea versiune care mai mult ca sigur este cea mai plauzibilă) au reușit să mă facă să iubesc această carte.

„Singurul lucru bun pe care îl poți spune despre trecut e că a trecut.”

Cum ieri v-am prezentat recenzia unei cărți deosebite, a cărei poveste nu am să o uit prea curând și care m-a făcut să vreau să o recitesc pe dată ce am terminat de lecturat si ultima pagină, astăzi, mai precis în această seară, am decis să vă las și câteva citate preferate pe care le-am notat special pentru voi, dar și pentru mine - recunosc, sunt egoistă -, pentru a le reciti atunci când mi-e dor să rememorez anumite pasaje din poveste.

De această dată mi-a fost puțin mai dificil să aleg doar câteva paragrafe, "Între cer și pământ" fiind o carte în care cuvintele prind viață mai mult decât în oricare alte cărți pe care le-am citit până acum, este o carte plină de învățăminte și bogății sufletești.

Autorul isalndez a trecut cu siguranță pe lista mea de scriitori preferați și ar trebui încercat de cât mai mulți cititori, poveștile și întâmplările imaginate de el fiind adevărate capodopere literare ce redau fidel lupta pentru supraviețuire a locuitorilor din Islanda, dar și frumusețea vieții acestora, chiar dacă este o viață simplă și puternic încercată.

Acestea fiind spuse, vă urez lectură plăcută și pe data viitoare !

“Inima e mușchiul care pompează sânge, în ea locuiesc suferința, singurătatea și bucuria, inima e singurul mușchi în stare să ne alunge somnul. În ea locuiește și indoiala: ne-om întoarce oare teferi, o mușca peștele azi, poate mă iubește și ea, are să străbată el toată calea ca să-mi spună vorbele acelea, singurele de preț.”

“Un trup viu e ceva cu totul extraordinar. Dar din clipa când inima încetează să mai bată și sângele nu mai trece prin ea, din clipa când amintirile și gândurile nu ma țâșnesc, strălucitoare ca fulgerele, sub țeastă, atunci trupul nu mai are nimic în el, atunci se preface în ceva despre care nu ne mai vine să vorbim.”

 „ Cerul n-a avut nevoie vreodată să explice ceva, el n-are altă treabă decât să se odihnească deasupra capetelor noastre, deasupra vieților noastre, și-apoi e așa de departe, n-avem să-l atingem vreodată, și dacă ne-am cocoța pe acoperișul casei ori pe acoperișul muntelui, ne chinuim să-l atingem cu vorbele sau cu cine știe ce invenții și mijloace de transport.”

“A fost odată ca niciodată o femeie care scria scrisori despre Lună, a fost odată ca niciodată o fetiță tare mândră că avea doi frați mai mari, a fost odată ca niciodată un om căruia îi puteai povesti despre orice și care îți poveste la rându-i despre orice; de-acum au murit cu toții, n-a mai rămas decât Luna, care nu-i altceva decât o stâncă în cer, un bolovan nesimțitor pe care asteroizii îl lovesc la întâmplare.”

“Unii oameni au nevoie de mult timp până să găsească un loc în care vorbele astea, ținutul meu, acasă, să se scuture de lanțurile limbajului și sunt din ce în ce mai mulți care mor înainte de a-l fi descoperit.”

“Vântul urlă dintre culmile munților și deșiră întinderea mării, apa sărată se năpustește înspumată peste case, umple scobiturile din stânci. Când se mai potolește urgia, mai bine zis când putem să scoatem nasul din casă fără să murim , vedem că ulițele sunt acoperite de alge, ca și cum mare ar fi strănutat peste  noi. Și de fiecare dată se face liniște la loc, fulgii din aripile de înger cad iar legănându-se încetișor, noi stăm pe pljă și ascultăm cum se sparg de țărm valurile, domol și clipocind, clocotul de adineaori s-a stins, sângele se liniștește și el în vine, marea e îmbietoare, ne cheamă spre ea și noi am vrea, cum să nu, să mergem să ne odihnim în apele ei, să ne legene și noi să adormim, eiderul plutește țipând în văzduh și în clipele acelea nu mai e așa de dureros să te gândești la sufletele celor pe care i-a luat marea.”

“Dar realitatea nu te lasă să te duci prea departe, nu-i scapi mai mult de o clipă din mână, ea stăpânește și vii, și morții, așa că până la urmă să faci din realitate un loc mai bun e ca la izbăvirea sufletului, te duci în rai ori în iad.”

„Deschide ochii din nou. Bardur e mort și totul se face iar rece.

Se întâmplă că viața asta n-are nici o fărâmă de milă în ea.”

Desăvârșit și intens, dureros dar și înălțător,” Între cer și pământ” este un roman inițiatic în care moartea, viața, speranța și puterea cuvintelor capătă conotații profunde. 

Într-un decor înghețat, cuprins între marea de un albastru rece și munți amețitori precum întinderea cerului, pescarii Islandei își trăiesc viața în larg, în bărci ce unori cu ușurință se transformă în sicrie plutitoare, “te-am prins! îi zice moartea, și atunci viața se scurge într-o clipă și omul se transformă în trecut. Tot ce însemna el se face o amintire pe care te chinui s-o păstrezi, ești un trădător dacă uiți.”

Frumusețea de gheață a Islandei contrastează puternic cu etern încercata viață a locuitorilor săi, ce se luptă zi după zi să supraviețuiască acolo unde granița dintre viață și moarte este atât de fragilă. “Fericirea e să ai ce să mănânci, fericirea e să fi scăpat de viscol, să fi trecut de rotocoalele uriașe de apă care mugeau de-a lungul coastei, să fi prins exact clipita în care să le traversezi fără primejdie, dacă nu, barca s-ar fi răsucit ca tăiată ori s-ar fi umplut de apă dintr-o latură, și-atunci șase oameni care nu știu să înoate și două sute de pești s-ar fi trezit în mare (..)”  

Romanul lui J.K.Stefansson nu este numai un roman al pierderii , ci și al speranței, maturizării și puterii de a merge mai departe atunci când viața ta sau moartea celui drag ți-o cere, atunci când prietenia sinceră este mai puternică decât orice, chiar și decât propria-ți dorință de moarte. 

Deși tânăr, personajul numit simplu băiatul  își găsește în final drumul, după ce este nevoit să înțeleagă ceva atât de neînțeles precum este sensul morții. “Pășește hotărât în vale, Bardur e mort. E mort de frig fiindcă a citit o poezie.”  

Dincolo de viață, moarte, resemnare și suferință, „Între cer și pământ” ne prezintă și perspectiva „Paradisului pierdut”, adică puterea cuvintelor, a celor spuse și a celor nespuse, a celor scrise într-o carte și a celor care le purtăm cu noi necontenit, chiar și pe o barcă, departe de uscat.

“Băiatul a povestit cum arătau ochii lui Bardur. Trebuia să-i înfățișeze așa cum erau, să le dea iarăși viață, să-i facă să mai lumineze o dată. Ochii aceia umbroși, pe care vreun marinar necunoscut îi lăsase în urmă, acum o veșnicie, în Islanda.”

Cartea lui J.K.Stefansson ne oferă  între paginile ei o poveste despre pierdere și durere, dar are puterea de a trezi în cititor dorința de supraviețuire și frumos, speranță și dragoste. 

Diferită, profundă și greu de uitat , cartea este o poveste „despre oameni care trăiau în vremea nostră, adică acum mai bine de o sută de ani, și care pentru tine nu mai sunt decât nume scrise pe cruci plecate spre pământ și pe ciobite pietre de mormânt.”

        De ce am ales sa va prezint aceasta carte/serie? Din mai multe motive, pe care am sa vi le impartasesc imediat. Primul dintre ele ar fi ca, din pacate, nu multa lume stie de aceasta bijuterie literara, cu atat mai putin ca este scrisa de o scriitoare din tara nostra care merita tot respectul pentru munca depusa. Al doilea motiv pentru care am ales sa va vorbesc despre aceasta serie il reprezinta personajele. Atat de bine construite, atat de reale si de puternice, acestea nu pot fi uitate prea usor si nici nu pot fi catalogate drept simple personaje pozitive sau negative. Fiecare dintre ele prezinta o multitudine de caractere complexe sub care vom gasi atat parti bune cat si parti mai putin bune, insusiri care mai presus de abilitatile pe care le detin si in ciuda faptului ca uneori, din cauza vietii pe care o duc (de multe ori fiindu-le luat dreptul de a alege si fiind obligate sa duca respectiva viata),  sunt obligate sa infaptuiasca acte nedrepte,riscand sa treaca in cealalta parte, acestea nu isi pierd credibilitatea si nici sufletul.

     Vei face cunostinta cu niste persoanje pe care le vei indragi pe data, le vei uri si le vei iubi, vei dori sa existe in viata reala , sa le cunosti si sa iti fie prietene (pentru ca te asigur ca vei avea multe de invatat de la ele). Ba chiar vei avea impresia ca le cunosti de mult timp, asta din cauza ca ….ei da, aici vine al treilea motiv – cel mai important,cred eu. si preferatul meu – personajele dau impresia de autenticitate, deoarece atat ele cat si povestile lor de viata  sunt inspirate dintr-o poveste reala. Si ce mai poveste !

     O poveste despre iubire, tradare, spionaj, comunism, organizatii secrete, puterea de a merge mai departe atunci cand nu mai ai pe nimeni alaturi care sa-ti ofere alinare, puterea de a te ridica si de a lua totul de la capat atunci cand pierzi si ultima farama de speranta, , misuni riscante in care moartea pandeste la fiecare colt  si din care va iesi de multe ori invingatoare si iti va lua totul cu un suras meschin pe buze, arta seductiei si arta de a supravietui neprevazutului -, cu toate acestea te vei confrunta daca vei avea curajul sa incepi acest volum incredibil, o adevarata lectie de viata si moarte, iubire si ura, putere si sensibilitate. Iar odata ce vei da si ultima pagina a pimului volum vei vrea si mai mult, vei incepe “Identitati secrete”, avid dupa si mai multa actiune si iubire (si vei avea parte de ambele cu varf si indesat!), apoi cand vei realiza ca ai terminat si acest volum vei trece la “Balanta puterii”, apoi la “Bariere de fum” si nu ai sa te lasi pana nu ai sa termini toata seria in decurs de cateva zile, cu rasuflarea taiata si in acelasi timp dorindu-ti parca sa nu o termini niciodata. 

      Toate cuvintele sunt de prisos pentru a exprima cat de mult mi-a placut aceasta serie, acest montagne ruse la care m-am inhaimat si pe care l-am parcurs cu un zambet pe buze si cu lacrimi in ochi si cu ce gol imens am ramas in suflet cand am terminat de citit si ultimul capitol din ultima carte aparuta la editura Tritonic, “Abis”. Niciodata n-am fost mai entuziasmata si n-am asteptat cu atata interes aparitia unei carti, iar faptul ca intre mine si momentul in care voi tine acea bijuterie in mana nu stau decat cateva luni, ma face si mai nerabdatoare si dornica sa iau volumele la recitit. Si cand spun aparitia unei alte carti ma refer bineinteles la “Recviem pentru un asasin”, volumul  sase, cel  care constituie ultima caramida a acestei minunate constructii literare ce poarta numele de Alina Marinescu.

     Daca nu am reusit sa va conving cat de minunata este aceasta serie, va invit sa urmariti in continuare blogul, pentru ca am mai pregatit o postare despre Alina Marinescu in care am sa va prezint cateva citate foarte dragi mie si pe care le-am ales special pentru voi  din multitudinea de “pagini cu suflet in care a fost pus mult suflet” ce constituie cele cinci volume aparute la editura Tritonic si care te vor face sa realizezi ca timpul alocat citirii acesei serii nu este un timp pierdut nici pe departe !

“Iubita mea, Sputnik” prezintă povestea de dragoste a unei tinere de 22 de ani, Sumire, văzută prin ochii singurului ei prieten adevărat, K.

Puțin naivă, pasionată de cărți și cu un vis pe care speră să-l vadă îndeplinit într-o bună zi – acela de a deveni scriitoare, Sumire se îndrăgostește pentru prima oară de o persoană cu 17 ani mai în vârstă – Miu, o femeie de afaceri care îi oferă șansa de a lucra pentru ea ca secretară.

Fire ușor introvertită, Sumire simte o atracție din ce în ce mai puternică pentru Miu, persoana care a văzut în ea mai mult decât ceilalți, care a avut încredere în ea și a acceptat să o ajute pentru simplul fapt că „fața ei îi inspiră încredrere”.

Cu noul loc de muncă obținut datorită lui Miu și bucurându-se de timpul petrecut împreună, Sumire începe să se schimbe puțin câte puțin: devine mai atentă cu felul în care arată, își alege haine mult mai feminine decât purta în mod obișnuit, nu mai pierde nopțile dar, în același timp, își pierde și capacitatea de a mai scrie.

“ - Dimineața când mă trezesc și mă uit în oglindă, am senzația că mă uit la altcineva și mă tem că, dacă nu sunt atentă, o să rămân foarte mult în urmă.

- N-ai putea să te lași pur și simplu depășită?

- Si ce-am să mă fac după ce mă pierd pe mine însămi?

- Dacă e vorba doar de câteva zile, ai putea sta la mine. Ești întotdeauna bine venită, tu, cea care te-ai pierdut pe tine.”

După o călătorie în interes de serviciu în Franța, cele două pleacă pe o mică insulă acolo unde toată povestea este pe cale să se schimbe. În această călătorie, ambele femei își dau seama de anumite lucruri, adevăruri pe care nu le pot ascunde și de care nu se pot ascunde.

„Până la urmă am stat de vorbă toată noaptea. Am încercat să o conving că, la un moment dat, fiecare lucru trebuie povestit. Dacă nu faci așa, rămâi veșnic prizoniera secretului pe care-l porți în suflet.”

Un vis ciudat o aduce pe Sumire față în față cu o persoană foarte apropiată, dar de mult timp dispărută din viața ei. Miu retrăiește anumite momente dureroase și îi mărturisește lui Sumire secretul pe care l-a ținut ascuns ani la rând, iar aceasta la rândul ei recunoaște că o iubește și că se simte atrasă sexual de ea.

În acest timp, K așteaptă cu nerăbdare un mesaj de la Sumire, prietena pentru care nutrește sentimente mult mai  profunde în secret.

„Sumire e departe de mine și spune că îi lipse
sc, dar o are pe Miu lângă ea. Eu n-am pe nimeni lângă mine. Eu...nu mă am decât pe mine. Ca întotdeauna.”

Viețile celor trei sunt date peste cap atunci când dragostea neîmpărtășită se transformă în ceva mai complex, iar Sumire dispare.

„Dragostea asta e pe cale să mă poarte undeva. Curentul mă trage prea puternic și nu mă pot împotrivi (...). Acolo,ceva ascuns în adâncuri s-ar putea să mă rănească de moarte. S-ar putea să pierd totul. Dar nu pot da înapoi. Trebuie să mă las în voia curentului. Chiar dacă o să mă prefac în cenușă și o să dispar pentru totdeauna.”

Mai mult decât o poveste de dragoste, „Iubita mea, Sputnik”este o lecție de viață, o poveste despre cum se simte adevărată iubire și cât de dureroasă poate fi ea atunci când nu este împărtășită; o reflecție asupra propriilor noastre vieți, a singurătății cu care suntem înconjurați în ciuda secretelor pe care alegem să le împărtășim cu anumite persoane care, credem noi, ne vor rămâne pentru totdeauna alături.

„Atunci am înțeles: noi două eram niște minunați tovarăși de călătorie, dar, în ultima instanță, nu eram decât două bucăți de metal mergând fiecare, în singurătate, pe orbita ei. De departe, eam frumoase ca niște  stele căzătoare; în realitate însă, eram fiecare ferecate în propriile nostre închisori. Când s-a întâmplat ca cei doi sateliți să-și intersecteze orbitele, ne-am întâlnit și poate chiar ne-am deschis inimile una alteia, dar asta n-a durat decât o clipă. În clipa următoare ne-am trezit iar într-o singurătate totală și așa vom rămâne până ne vom stinge cu desăvârșire.”

Cei care mă cunosc foarte bine știu că, pe lângă faptul că sunt o cititoare înrăita, sunt și o mare fană a muzicii bune. Una dintre trupele mele preferate și pe care am avut ocazia să o întâlnesc  acum două luni, în cadrul festivalului Iubim 2 roti, Xandria, tocmai a lansat un nou album intitulat “Fire and ashes”. Albumul conține 7 melodii dintre care 2 remake-uri ale unor melodii mai vechi (Ravenheart și Now and Forever), 3 melodii noi, un cover de la Sonata Arctica (Don’t say a word) și un cover de la Meat Loaf (I’d do anything for love ).

Mai jos vă invit să ascultați piesele și să vă dați cu părerea. 

           Personal sunt de părere că noua solistă, Dianne van Giersbergen se potrivește perfect cu tot ceea ce vrea să transmită trupa. Fie vorba între noi, înainte de acest concert nu mă puteam numi fan adevărat al trupei, cunoșteam câteva melodii și cam atât. Ei bine, Dianne m-a facut sa-mi schimb total părerea.  O ador și o admir foarte mult, este o adevărată artistă și mai presus de toate, o persoană deosebită. Bineînțeles, meritele nu îi pot fi atribuite numai ei, și ceilalți patru componenți de sex masculin joacă un rol foarte important, toți sunt foarte talentați și pun foarte mult suflet în ceea ce fac, iar asta se vede cel mai bine în prestațiile lor scenice. 

         Așa cum v-am spus, am avut plăcerea de a-i întâlni personal pe membrii trupei și de a mă bucura de spctacolul oferit de către aceștia. Concertul a fost unul fabulous, care mi-a întrecut cu mult așteptările, Xandria oferind un concert pe cinste, nefiind afectați de faptul că, din păcate, numărul spectatorilor nu a fost unul foarte mare, așa cum ar fi meritat o trupă de renume ca ei. Din contra, s-au declarat foarte fericiți de faptul că au fost invitați să cânte în cadrul festivalului și au promis că vor mai reveni și cu altă ocazie. 

         Dacă v-am spus câte ceva despre ei ca artiști, ca simple persoane trebuie să vă mărturisesc că sunt grozavi, foarte calzi și prietenoși, dornici să vorbească și să facă poze cu fanii, niște persoane extrordinare cu care poți vorbi orice, chiar dacă i-ai cunoscut cu doar trei minute în urmă.

Cu toate că am fost la mai multe concerte rock anul acesta, cel oferit de Xandria a fost de departe cel mai bun !

Sper din tot sufletul că voi mai avea onoarea de a-i revedea și vă încurajez pe toți cei care apreciați muzica bună să le ascultați piesele, merită !! Iar daca veți avea ocazia să mergeți la concertele lor, să nu stați pe gânduri, vă promit că veți avea parte de două ore magice, imposibil de uitat ! 

Despre autor

Câștigător al Premiului Galileo 2011 pentru Cel mai bun volum al anului 2010, al Premiului Societății Europene de Science Fiction, Encouragment Award Eurocon 2012 și comparat deseori (și pe bună dreptate !) cu Edgar Allan Poe, Oliviu Crâznic este scriitor de literatură fantastică, publicist și consilier juridic, născut în Transilvania.

Despre carte

         Ultima sa carte, “Ceasul fantasmelor”, lansată la sfârșitul lui martie 2015, la editura Cux Publishing,  în cadrul târgului de carte Final Frontier ce a avut loc în Nexus Club și la care am avut plăcerea să particip, este o colecție de povestiri scrise cu măiestrie ce poate mulțumi cu ușurință nu doar o singură categorie de cititori, deoarece îmbină mai multe genuri literare, dintre care amintim fantasy, SF și gothic. Așadar, o carte complexă, pentru toate vârstele și gusturile, în care suspansul, misterul și neprevăzutul te înconjoară la fiecare pas, pagină cu pagină, în timp ce pătrunzi tot mai adânc într-o lume uimitoare, cum numai în operele lui Baudalaire, Sir Arthur Conan Doyle și Edgar Allan Poe mai găsești.

         Pe parcursul celor patru capitole, prin povestirile create de autor, veți trece prin situații neprevăzute, veți avea ocazia să cunoașteți personaje noi -“ un răzbunător rănit și o fată cu trandafiri în păr, care își doarme somnul de veci sub gheață”, “o seducătoare stranie vizitând un fort izolat, din care soldații dispar unul câte unul”, “trei adolescenți care întâlnesc un Rău ocult în drumul lor spre maturitate “, etc -, și să vă reîntâlniți cu un personaj mai vechi, unic și foarte promițător, despre care vom mai auzi cu siguranță în viitorul apropiat: preafrumoasa Ermengaarde din Dinastia Eyes.

         Chiar dacă ințial am vrut să povestesc pe scurt întâmplările imaginate de autor și să vă familiarizez puțin cu personajele create, am decis să nu dezvălui prea multe informații, pentru a vă putea bucura de o lectură cât mai surprinzătoare și din dorința de a păstra misterul la cote maxime.

 Astfel, pentru cei care vor să petreacă câteva ore în compania unor personaje fascinante realizate cu mult talent, dar și pentru cei care vor să se bucure de o carte de calitate, atât din punct de vedere scriitoricesc, dar și în ceea ce privește tiparul și grafica (pagini de o foarte bună calitate, coperta de o frumusețe deosebită – nu m-am putut abține să nu îi fac o poză, o puteți observa mai jos - , scriitura impecabilă. Felicitări editurii Crux Publishing pentru respectul arătat cititorilor !), recomand cu căldură “Ceasul fantasmelor”.

În plus, atât pentru cei care au citit deja cartea și vor ceva mai mult, cât și pentru cei care încă mai au dubii (nu știți ce pierdeți !) mai recomand și romanul “…Și la sfârșit a mai rămas coșmarul”, scris tot de către maestrul gothicului românesc, cum îmi place să-l numesc pe Oliviu Crâznic.

În încheiere, am selectat câteva citate foarte dragi mie, care mi-au rămas întipărite în minte multă vreme după ce am terminat de citit cartea și care sunt sigură că le voi reciti cu plăcere de fiecare dată când voi vrea să lecturez ceva unic, diferit și memorabil.

“Ermengaarde Eyes mă aștepta în picioare, sprijinită cu un aer visător de peretele rece. Privirea îi era pierdută undeva în gol, în direcția în care putea să privească în spațiu, dar expresia ei infirma ideea că se uita la ceva anume. Cârlionții blonzi îi scăldau ca o apă umerii albi, iar profilul aristocratic era cu atât mai evident, cu cât astfel de femei nu existaseră niciodată pe Marte.”

“Pentru cine nu a văzut până acum o terrană, e foarte greu să mă înțeleagă. Dar eu am să încerc să explic. Ochii, ochii erau fără îndoială o problemă; i-a întors către mine când intram și parcă sufletul mi s-a mișcat în trup, gata să îl părăsească. Erau adânci și amețitori, ca un iaz ce adăpostește înecații, caramel lichid umbrit de gene negre ce tremurau cu o siguranță dezarmantă – era ca și cum te lăsau dintr-o dată complet dezbrăcat în fața ei, paralizat și vulnerabil.”

“ Cât de greu vă imaginați că este să ucizi un bărbat care te iubește, un bărbat a cărui unică, oarbă dorință este aceea de a te salva? ...”

“Dumnezeu a pus Binele și Răul în sufletul nostru când ne-a creat, odată cu capacitatea de a le recunoaște; dar în veacurile care s-au vălurit nătâng, demoralizator peste noi, ne-am ucis singuri învățămintele și conștiința.

 “Când vremea e rea și locul e rău,clipele trec toate deodată și seaman teribil una cu alta. Astfel, nici măcar veșnicia nu durează mult.”

“Ermengaarde ne aștepta, cu același surâs melancolic pe buze. Nu ne întreba nimic, dar fețele noastre spuneau destule. Și fața ei spunea destule (….). Fără un cuvânt, i-am făcut semn să iasă pe coridor, și trupul fetei se undui ca o panteră aurie printre noi, lăsând o dâră de parfum amețitor în timp ce picioarele ei goale atingeau metalul de gheață al podelei culoarului.”

Primele pagini ale cărții ne aduc în prim-plan dezastrele abătute asupra a 12 regiuni diferite de pe Pământ: căderea a 12 meteoriți. Aducătoare de moarte și durere, aceste catastrofe sunt în realitate semne ce anunță începutul sfârșitului, începutul Jocului final.

  “ Jocul final va începe când specia  umană va arăta că nu mai merită să fie numită umană. Când va ajunge să nesocotească iluminarea oferită de Ei. Jocul final va începe când nu vom mai avea grijă de Pământ, când ne vom îmulți prea mult și vom împovăra această planetă binecuvântată. Jocul va începe pentru a pune capăt felului nostru de a fi și pentru a restaura ordinea pe Pământ.“

Pe măsură ce meteoriții cad în orașe din Turcia, Japonia, SUA, Peru, Mongolia, etc , sunt introduși în joc 12 tineri, descendenți ai primelor civilizații din lume. Jucători ce aparțin celor 12 seminții străvechi (Minoic, Mu, Cahokiană, Koori, Celtă, Donghu, Olmec, Shang, Harrapică, Sumeriană, Nabatean, Axumit), cu vârste cuprinse între 13 și 20 de ani, aceștia sunt letali, puternici, nemiloși, inteligenți și imprevizibili. Antrenați încă din copilărie să ucidă, pregătiți oricând de începutul Jocului, sunt în stare de orice pentru a fi numiți câștigători, salvându-și astfel familia și reprezentanții seminției lor.

Călătorind în China pentru a-și cunoaște adversarii, “fiecare îi vede pe ceilalți pentru prima oară. Jucători pe care îi vor urmări, vâna, iubi și trăda, cu care vor lupta și pe care îi vor omorî.“, celor 12 li se oferă fiecăruia câte un indiciu care, odată descifrat, îl va conduce pe Jucător la Cheia Pământului – prima din cele 3 chei care trebuiesc găsite într-o anumită ordine.

  “Jocul Final este enigma vieții și cauza morții. Conține originea tuturor lucrurilor și soluția prin care poate fi evitat sfârșitul tuturor lucrurilor.”

În continuare începe un joc mortal, fără reguli, cu lupte, călătorii, iubiri și trădări, alianțe neprevăzute și periculoase, enigme străvechi ce se doresc descifrate, dezvăluiri neașteptate și secrete împărtășite.

Personajele create de cei doi autori, deși foarte tinere,  dau dovadă de pregătire și maturitate, însă există și câteva care nu își au locul în Joc și sunt mai mult de umplutură (singurul minus al cărții, după părerea mea,). Cu toate acestea,  cele mai multe sunt capabile chiar și de imposibil, dovedindu-și abilitățile dobândite în timpul antrenamentelor din copilărie , altele fiind conduse doar de plăcerea de a ucide și de setea de sânge, iar altele fiind capabile de sacrificii în numele dragostei.

  “Trăiți, muriți, furați, omorâți, iubiți, trădați, răzbunați-vă. Faceți tot ce doriți. Jocul Final este enigma vieții, cauza morții. Jucați. Ce va fi va fi.”

Recomand “Endgame. Jocul final: Convocarea” tuturor celor care doresc o carte palpitantă și antrenantă care, în ciuda celor 500 și ceva de pagini, se citește rapid și cu sufletul la gură, fiecare pagină aducând cu ea atât provocări și mistere de descoperit, cât și 156 de linkuri ce conduc spre diferite filmulețe și pagini cu adevărat interesante.

Endgame este mai mult decât o carte, este un joc, o enigma ce trebuie rezolvată, un proiect interactiv carte-joc, apărut în 30 de țări.  Atenție, există un singur castigator! Voi vă încumetați să Jucați? Dacă da, accesați http://www.endgamerules.com/. 

De curând am descoperit o nouă trupă metal, Semblant.

Formată în anul 2005, în Brazilia, trupa este alcătuită din 7 componenți: Mizzuho Lin (voce feminină), Sergio Mazul (voce masculină), Joao Vitor (bass), Sol Perez (chitară), Juliano Ribeiro (chitară), Thor Sikora (tobe) și J. Augusto (keybords).

          Din ce am putut observa, trupa nu este foarte cunoscută la noi, dar vă asigur că merită ascultată !

Mi-aș dori foarte mult să-i văd live, ce spuneți, credeți că avem vreo șansă să-i aducem pe scena metal românească?

Până la postarea următoare, vă doresc weekend plăcut și rock on ! 

      De-a lungul timpului am avut ocazia să citesc destul de multe cărți scrise de autori români, atât din categoria celor clasice, adevărate capodopere literare, cât și cărți contemporane.

        Multe dintre ele mi-au rămas întipărite în minte și pe multe dintre ele le voi reciti cu drag de fiecare dată când timpul îmi va permite.

       Am încercat să fac o selecție și să vă prezint și vouă câteva dintre ele, poate cine știe, vă veți îmbogăți wish list-ul sau vă veți reaminti de cărțile copilăriei voastre. Ordinea este total aleatorie, nu mă pot decide care mi-a plăcut mai mult. Enjoy ! 

Descriere: În străvechea cetate din Haven, Rephelimii, un grup de asasini conduși și instruiți de Azazeal Vellenhall, încearcă să împiedice declanșarea unui război cu Cele Zece Orori. Jack Harper, liderul lor, este trimis dincolo de Voal, pentru a o găsi pe nepoata lui Azazeal – tânăra Desiree, cea de a Treia Cheie a Havenului. Însă când descoperă misterele care înconjoară conacul Wolfmaner și cine e răspunzator pentru crimele săvârșite în urmă cu 150 de ani, Desiree refuză să își accepte moștenirea și să înfrunte trecutul. Jack nu are de gând să renunțe și ar face orice ca să salveze Havenul. Îi va câștiga încrederea, o va minți și o va seduce pentru a-și îndeplini misiunea. Provocarea a fost acceptată.