joi, 10 martie 2016

Recenzie "Prințesa mecanică" de Cassandra Clare

Am terminat de citit “Prințesa mecanică” de câteva zile bune și timp de tot atât de multe zile m-am întrebat cum am să-i scriu recenzia, ce voi spune, ce voi puncta, care parte din acțiune să o divulg, CUM să fac să îmi pun ordine în gânduri și să astern niște cuvinte din care să înțelegeți ceva și care să scoată în evidență frumusețea acestui volum, CUM să vă conving să citiți această trilogie.

Nu există suficiente laude și cuvinte care să redea farmecul acestei cărți, nu există suficiente povești care să atingă perfecțiunea celei imaginate de autoare, nu au fost create îndeajuns de multe personaje atât de memorabile, fermecătoare și imposibil de uitat ca în această serie.

“Inimile noastre au nevoie de o oglindă, Tessa. Ne vedem mai bine în ochii celor care ne iubesc. Și există o frumusețe pe care numai caracterul trecător al vieții ne-o oferă.”

Dacă aveți impresia că majoritatea lucrurilor interesante s-au petrecut în primele două volume și lecturarea celor 461 de pagini va decurge dificil, ei bine o să fiți surprinși în cel mai plăcut mod, “Prințesa mecanică” fiind de departe cel mai bun fantasy cu elemente gothice și steampunk pe care ați fi putut pune mâna, cel mai bun, epic, neșteptat, înduioșător și impresionabil și perfect sfârșit de care a avut parte o serie până acum.


Încă din primul capitol, povestea se desfășoară cu repeziciune și continua acțiunea din “Prințul mecanic”, nelăsând cititorul să se plcitisească nici măcar o pagină. Charlotte, împreună cu loialii ei vânători de umbre, sunt nevoiți să se descurce cu maleficele intenții ale Consulului Wayland , pe de o parte, iar pe cealaltă parte cu episodul de nebunie a lui Benedict Lightwood, indus de infectarea acestuia cu variola demonului, toate acestea în timp ce asupra lor planează neîncetat amenințările și teroarea Magistrului, dar și sumbrul adevăr în ceea ce privește tot mai fragila stare de sănătate a lui Jem – acesta riscă să moară curând dacă ceilalți nu vor face rost de drogul yin fen.

Fără prea multe ajutoare, dar în continuare la fel de neînfricați și gata de sacrificiu ca întotdeauna, vânătorii de umbre se văd nevoiți să lupte cu ultimele arme și puteri de care mai dispun pentru a se salva , ei și persoanele dragi de lângă ei, și pentru a-l distruge pe Mortmain și armata lui infernală de dispozitive mecanice.

Dovezile de putere, dragoste și sarificiu ale nephilimilor depășesc orice imaginatie și cresc exponential cu pericolul pe măsură ce răul, maleficul se apropie. Volumul de față abundă în situații extreme, în care viața și onoarea personajelor sunt puse la limită, momente în care se vor confrunta cu noi pierderi și cu dezvăluirea unor secrete din trecut, dar vor avea parte și de sprijin și dragoste necondiționată. 

Atracția dintre Tessa și Will devine tot mai puternică pe măsură ce aceștia vor să o înfrângă, fiind puși în situații fără precedent, dorind să păstreze distanța unul față de celălalt. Legătura care îi unește pe Jem și Tessa devine tot mai strânsă, iubirea lor, ce transcede dincolo de timp, făcându-i tot mai nobili, curajoși și demn de admirat. Sacrificiile de care sunt capabili, bunătatea, noblețea și vitejia care îi caracterizează fac din Tessa, Will și Jem niște persoanje cum rar mai pot fi întâlnite, chiar și într-o carte de ficțiune (mai nou, multe din cărțile care se vor  a fi bestseller abundă de personaje insignifiante, egoiste, fără acel “je ne sais quoi”, care au uitat ce înseamnă frumosul, demnitatea ori adevăratul curaj..) și absolut imposibil de găsit în viața reală.

“Se spune că nu poți iubi doi oameni, la fel de mult, în același timp, spuse ea. Și poate că pentru alții e adevărat. Dar tu și Will..voi nu sunteți ca doi oameni obișnuiți, doi oameni care ar fi putut să fie geloși unul pe celăllat sau care ar fi putut să-și imagineze iubirea mea pentru unul diminuată de iubirea pentru celălalt. Voi v-ați contopit sufletele atunci când erați amândoi copii. Nu l-aș fi putut iubi pe Will atțt de mult dacă nu te-aș fi iubit și pe tine. Și nu te-aș putea iubi așa cum te iubesc dacă nu l-aș fi iubit pe Will așa cum l-am iubit.”


Finalul cărții ne readuce, după multe momente de tensiune , zâmbetul pe buze, însă epilogul, acele câteva pagini rupte parcă din sufletul personajelor, ne împrăștie în mii de bucățele, lăsându-ne fără suflare și cu câteva lacrimi în suflet. Lacrimi de bucurie dar și de tristețe și dor după tot ceea ce reprezintă Dispozitive Infernale.

 “Căci din care alt motiv mă pătrunsese pe mine atât de uțor suferința aceea până în adâncul fiintei, dacă nu din cauză că eu îmi clădisem sufletul pe nisip, iubind o ființă muritoare?”

2 comentarii:

  1. Ce recenzie frumoasă! Mă bucură mereu când găsesc oameni care iubesc aceleași cărți ca și mine! Și pozele sunt minunate! Bine te-am descoperit :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. multumesc mult, Antonia ! si eu ma bucur ca impartasim aceleasi gusturi in materie de lectura ! :D

      Ștergere