Twistinmysobriety

Home Archive for august 2016

la august 31, 2016

Câteodată, după perioadele lungi în care citesc mult și cam din aceleași genuri, simt nevoia de ceva diferit, ciudat, controversat și totodată inteligent, dark și neprevăzut, care să mă intrige și care să îmi rămână în minte mult timp după terminarea lecturii. În astfel de momente aleg una din cărțile Cristinei, pentru că știu prea bine că în ele găsesc toate ingredientele de mai sus.

Descrierea de pe spatele cărții sună cam așa: Un artist ucide și lumea din jurul lui se schimbă.

Amalia, o adolescentă deloc banală, dispare într-o dimineață de decembrie. În căutarea ei pornesc trei prieteni care sunt, în același timp, și suspecți în cazul dispariției tinerei: un scriitor mizantrop și de succes, un pictor fascinat de lolite, dar și de septuagenare, o prostituată atrasă de tot ce înseamnă sex extrem. Revoltele sociale din februarie 2012 constituie, în premieră în literatura română, o parte din fundalul acțiunii. Căutarea Amaliei reprezintă pentru fiecare dintre cei trei o introspecție dură, o permanentă și caustică analiză a umanității degradate. Pe urmele Amaliei, pășim într-un București underground, cu cluburi dedicate sado-masochismului, dar și cu memorabila și fascinanta Cală, un loc desprins parcă din Călăuza lui Tarkovski.

Alte figuri pitorești apar treptat în rolul de suspecți: o Dominatoare, o adolescentă cu tendințe de nimfomanie, Babuinu – tatăl vitreg al Amaliei, un paznic nebun al Calei, un moș însoțit de o ceată de pelicani.

Imaginația celor trei protagoniști abundă de fabulos, distopic, umor negru, cinism. Singurul subiect pe care nihilismul nu îl atinge este arta. În numele artei, se poate ajunge și la crimă?

Nu am să prezint acțiunea sau cum decurge povestea, ci am să vorbesc stric despre personaje și despre impresiile pe care mi le-a lăsat cartea.

Mi-a plăcut mult, foarte mult, și încă o dată m-am regăsit în scrierile Cristinei. M-am regăsit și în Păpușile, prima ei carte citită de mine, mă regăsesc și în Pervertirea. Mă regăsesc în Tara, în tristețea ei care provine din dorința de a călca în picioare rutina, acel lucru odios care este dușmanul dezvoltării și a cunoașterii de sine. „Nu vreau să ajung să intru într-o rutină din aia imbecilă. E tot ce am urât vreodată. Să mă trezesc, să plec la lucru, să fac tot felul de treburi, să n-am timp să respir, să îmi iau în fugă ceva de mâncare, să ajung seara acasă moartă de oboseală, să-mi încropesc o cină, să mă uit la un film și să adorm. mi-e teamă că rahatul ăsta ne atrage pe toți cumva, e ca o vrajă. Ne râde în nas, ne spune că oricum am încerca să-l fentăm, tot o să ne vină de hac la un moment dat. Și, pe de altă parte, îmi spun că am nevoie de ceva puternic pe care să-l pun la loc. Am nevoie de motivație ca să lupt cu monstrul asta că, dacă aștept, la un moment dat o să vină. Ceva-ul ăsta, viitorul meu și așa mai departe...înțelegi?

(...)

- Normal. Dar tu știi că niciodată n-o să te înghită monstrul, ești conștientă de asta, nu?

- Nu, zic eu.

(...)

- N-are cm să te înghită atât timp cât tu știi că el e monstrul de care trebuie să fugi. Și, cum văd, tu știi.”

Mă regăsesc în naivitatea care o caracterizează la început, atunci când vrea să schimbe percepțiile oamenilor pe care îi întâlnește și vrea să-i scape de prejudecăți. „Mă scârbeau interdicțiile astea impuse de societate, de religie, de școală. Animale de turmă, cum bine zicea Ulf. În momentele alea îi dădeam toată dreptatea din lume. Așa era, exact cum zicea el. Asta nu însemna însă că extindeam concluzia atât de mult pe cât o întindea Ulf, ca pe un elastic. În primul rând, eu nu credeam că ar trebui să-i disprețuim și, în cazul extrem, chiar să-i ucidem, din cauză că sunt plini de prejudecăți. Eu îmi doream, din contră, să-i eliberez, să-i învăț, să le deschid mințile, să le prezint și altă realitate. De fiecare dată când îi spuneam asta lui Ulf, îmi reproșa că sunt naivă, prea altruistă. „Omul e un animal viciat prin esența lui, e animalul care se îndobitocește cu bună știință. Nu ai ce să mai repari la el”, spunea Ulf.”

Dar, așa cum Tara află de la Ulf că uneori această dorință de a schimba pe cineva sau ceva și de a-i arăta și altă variantă este în zadar, așa observ și eu că toate aceste cuvinte, deși poate sună dur, redau un mare adevăr, și anume că pe unii oameni nu ai cum să îi deștepți ori să îi scapi de prejudecăți și de gândirea nesănătoasă: „Pe proști nu are rost niciodată să încerci să-i deștepți. Mai rău îi strici”. Mă regăsesc și în Ulf, în tot ceea ce afirmă el despre necesitatea singurătății pentru un artist, efectul de turmă, socializarea cu acea categorie de oameni superficiali, ignoranți, proști, opusul a tot ceea ce înseamnă profunzime, unicitate, încălcare a legilor și a „așa trebuie- ului”.

„Dacă singurătatea e ceva ce te atrage doar fragmentar, dacă nu îți imaginezi întreaga ta viață trăită undeva cu totul și cu totul izolat de oameni, atunci ai o problemă care să te îngrijoreze – niciodată, cu niciun preț, sub nicio formă, nu trebuie să devii prea deștept. Deși prevăzusem că ar putea apărea la un momnt dat asta, am ignorat-o, m-am aruncat cu capul înainte și până la urma s-a întâmplat. Am devenit prea deștept ca să mai pot suporta oameni în jurul meu. (...). odată ce s-a întâmplat, relația ta cu restul ființelor umane este iremediabil compromisă. Nu-i vei mai putea privi cu aceeași îngăduință ca până atunci. Îți vor părea ridicoli, scârboși, ignoranți. Iată tragedia, de acolo nu va mai fi cale de întoarcere, pentru că nu mai poți redeveni prost. (...). Ai grijă, deci. Gândește cât mai puțin posibil. Dacă îți vin prea multe întrebări în cap deodată, e semn rău de tot. Alungă-le. De acolo, de sub întrebările alea, începe prăpastia. Ține-te tare pe poziție. Simți că ești în pericol? Deschide televizorul. Desfă o pungă de semințe de floarea soarelui. Ieși în fața blocului și socializează. (..). ia totul așa cum ți-l livrează ceilalți. Nu ai de ce să afli propriile răspunsuri. E periculos și nu merită.”

Tara și Ulf mi-au plăcut cel mai mult. Și Corbu, dar într-un procent mult mai mic. Ce respect la el este prietenia pe care i-o poartă lui Ulf, pe care l-a privit încă de mic cu admirație, chiar venerație aș putea spune, iar acest lucru nu s-a pierdut odată cu trecerea anilor, din contră, a devenit și mai profund. Un pasaj în special m-a făcut să zâmbesc, amintindu-mi de un sentiment oarecum asemănător pe care la rândul meu l-am nutrit față de o persoană din viața mea, acum câțiva ani: „Începusem să-l iubesc pe Ulf cu multă vreme în urmă. Nici nu intrasem la liceu pe atunci hm. Îl admiram și țineam la el ca la o jucărie care e numai a ta pe care o păstrezi într-un locneștiut de alții. Îl iubeam chiar și pe când nu începusem să vorbim și nu-mi dădeam seama cât de bine mă înțelege.”

În Pervertirea, autoarea se joacă cu o largă paletă de teme, cum ar fi condiția artistului în lume (mai ales când lumea este reprezentată de o Românie urâtă, săracă din atât de multe puncte de vedere, plină de prejudecăți), modul în care artistul diferit, autentic, este de neînțeles pentru acel gen de oameni care aleg întotdeauna comoditatea și plictisitorul, incapacitatea oamenilor de a înțelege orice altceva este departe de sfera lor de lejeritate, îndoctrinarea și efectul de turmă, dorința de a fi diferit, de a alege să te comporți diferit, necesitatea de a înota și în alte ape decât în cele cu care te-ai obișnuit și care nu îți mai oferă nimic nou, nimic excitant, nimic care să te reprezinte cu adevărat.

Cristina este totodată și o fină cunoscătoare a tipologiilor umane, a mentalităților, iar în cărțile ei redă direct, fără menajamente, multiplele fațete umane, portretizând firi care mai de care mai pitorești și răzlețe. Cu umor și lejeritate, împarte oamenii în două categorii: Păduchiuți – acea specie îndobitocită, lașă și superficială și Nemuritori – acei oameni adevărați, frumoși, fără prejudecăți, care gândesc și nu se lasă manevrați.

Mă amuz că de-acum înainte o să am tendința să clasific oamenii care-mi vor ieși în cale pe baza acestor denumiri. Am impresia că va fi foarte distractiv, dar și foarte trist, lumea fiind plină de Păduchiuți tembeli și dezgustători. În același timp, mă bucură faptul că am întâlnit la viața mea câteva exemplare de Nemuritori, foarte puține, ce-i drept, iar aici mă refer și la Cristina. Mă bucur că am avut ocazia să o cunosc, să o aud vorbind la lansări, să-i aflu gândurile, să îi iau un autograf și să îi citesc cărțile.

Mi se pare revoltător și penibil în același timp cum anumite persoane care nu au citit nici măcar o carte a autoarei încep și o judecă fără rost, fără argumente solide și în necunoștiință de cauză. Sau poate că se simt amenințați, mai precis își simt prostia amenințată. Cărțile Cristinei nu trebuie doar citite. Nu trebuie văzută doar partea în care se vorbește despre sex sau sunt folosite cuvinte directe, dure. În spatele acestora se ascund anumite adevăruri și, în plus, ea nu face decât să redea peisajul grotesc populat de multitudinea asta de Păduchiuți.

Când citești cărțile Cristinei te simți mai liber, mai descătușat de toate lanțurile societății. Râzi de prostie, de prejudecățile oamenilor, vrei să omori imbecilitatea celor din jur, pentru că fără doar și poate nu-i poți preschimba în Nemuritori sau ceva cât de cât apropiat, nu-i poți face să iasă din monotonia lor stupidă și, asemeni lui Ulf și Corbu, vrei să ucizi în numele artei, a frumosului, a lucrurilor și persoanelor care chiar contează.

„Acum, dacă stau bine și mă gândesc, cred că într-un fel era firesc s-o omoare Corbu pe Amalia. Era cel mai frumos gest pe care-l făcuse cineva vreodată pentru mine. Parcă m-aș fi întors în timp și am fi fost în vremea duelurilor. Cine mai riscă astăzi ceva pentru ca un prieten să fie fericit?”

Pervertirea nu poate fi încadrată într-un anumit gen literar, ea poate fi atât o carte polițistă (disariția și uciderea Amaliei), cât și una psihologică (aflarea vinovatului și a motivelor acestuia, portretizarea diferitelor categorii de oameni), o carte închinată artei, o carte închinată prieteniei, o carte care vorbește despre pervertirea sinelui, o satiră la adresa a ceea ce a ajuns România astăzi.

„Mâine am să mă trezesc și, din toate lucrurile pe care le-aș putea alege, îl voi alege pe cel care-mi va plăcea în momentul ăla cel mai mult. Nu contează care va fi el, pentru că nu există lucruri cu adevărat importante. Nu trebuie niciodată să-ți pui problema că poate nu alegi lucrul care trebuie, fiindcă asta te va face, mai târziu, să nu mai alegi nimic.”

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit. Cristina, mult succes pe mai departe și să rămâi la fel de originală ca și până acum. O Nemuritoare adevărată !

Câteodată, după perioadele lungi în care citesc mult și cam din aceleași genuri, simt nevoia de ceva diferit, ciudat, controversat și totod...

la august 25, 2016

De data aceasta am să fiu rapidă. Acum două zile, având o anumită stare de spirit și confruntându-mă cu anumite întrebări, am început să citesc Pervertirea, știind că îmi va oferi, măcar prin intermediul lecturii, acea senzație și acele răspunsuri pe care le căutam fără succes în altă parte.

Astăzi, lucru ușor de înțeles, dar pe care nu l-am mai făcut până acum, deși am mai simțit nevoia și cu alte ocazii (cum ar fi, de exemplu, când am citit Păpușile), copleșită de multitudinea de trăiri pe care mi le-a transmis cartea, m-am oprit din citit și am ales să împărtășesc cu voi câteva fragmente din carte, în care mă regăsesc într-o proporție destul de mare și în care, culmea, se discută despre niște trăiri și probleme la care eu mă gândeam fix înainte să încep carte. Ceva de genul – să citești cartea potrivită la momentul potrivit și exact când ai mai mare nevoie de asta. Bineînțeles, ca să citești (dar mai ales, să înțelegi) cărțile Cristinei ai nevoie de o anumită stare. Cel puțin asta cred eu.

În fine, mai spun că personajele care îmi plac cel mai mult sunt Tara și Ulf, ele fiind și motivul pentru care am ales să copiez mai jos câteva citate referitoare la gândurile lor. Cum am spus, mă regăsesc foarte mult în fragmentele ce urmează și, poate, cine știe, o să vă regăsiți și voi, cei care îmi citiți blogul. Dacă nu sunteți plini de prejudecăți și știți să citiți cu adevărat, să înțelegeți.

„Nu înțeleg de ce pentru mine nu e nimic dincolo de rutina zilnică, de serviciul meu, de întâlnirile cu prietenii, de Amalia și Ștefana, de vizitele pe care i le fac maic-mii. De ce pentru unii oameni există și atceva. (...) visam să fiu în altă parte la vărsta asta, da, corec, dar parcă poți realiza mereu ceea ce îți dorești? De foarte puține ori posibilitatea de a ne schimba viața și de a o face mai bună chiar ține numai și numai de noi. Ține de multe ori de bani, de voință, de noroc, de alți oameni. Nici voința nu e în întregime a noastră, pentru că nu o putem controla. Există sau nu există. Așa ne-am născut.” (Tara)

„Mă scârbeau interdicțiile astea impuse de societate, de religie, de școală. Animale de turmă, cum bine zicea Ulf. În momentele alea îi dădeam toată dreptatea din lume. Așa era, exact cum zicea el. Asta nu însemna însă că extindeam concluzia atât de mult pe cât o întindea Ulf, ca pe un elastic. În primul rând, eu nu credeam că ar trebui să-i disprețuim și, în cazul extrem, chiar să-i ucidem, din cauză că sunt plini de prejudecăți. Eu îmi doream, din contră, să-i eliberez, să-i învăț, să le deschid mințile, să le prezint și altă realitate. De fiecare dată când îi spuneam asta lui Ulf, îmi reproșa că sunt naivă, prea altruistă. „Omul e un animal viciat prin esența lui, e animalul care se îndobitocește cu bună știință. Nu ai ce să mai repari la el”, spunea Ulf.” (Tara și Ulf)

„Mă ia dintr-o dată o tristețe groaznică, așa ca și cum ai sta pe un bloc și vezi cum se apropie o furtună care te va azvârli și savurezi așa ca proasta ultimele momente din viața ta, fără să te poți gândi la nimic și fără să-ți poți face o retrospectivă decentă a ceea ce ai trăit, așa cum spun toți că ar trebui să se întâmple. După asta, din nou, simt toată falsitatea din jurul meu. Un balon de clăbuc, nimenu nu-i vede culoarea adevărată. Toți vrem să fim văzuți de ceilalți altfel de cum suntem în realitate. Opusul a ceea ce suntem de fapt. (...). și totuși, în ciuda caznelor noastre, cu toții avem un moment în care suntem transparenți pentru cineva. După acest moment, în care acela ne vede adevărata față, încercăm să fugim cât mai departe de acea persoană. Ne ascundem din nou, ne tragem masca și plecăm. Dacă vom fi din nou dezvăluiți cuiva, vom fugi și de acela, vom fugi și mai departe.” (Tara)

„Nu vreau să ajung să intru într-o rutină din aia imbecilă. E tot ce am urât vreodată. Să mă trezesc, să plec la lucru, să fac tot felul de treburi, să n-am timp să respir, să îmi iau în fugă ceva de mâncare, să ajung seara acasă moartă de oboseală, să-mi încropesc o cină, să mă uit la un film și să adorm. mi-e teamă că rahatul ăsta ne atrage pe toți cumva, e ca o vrajă. Ne râde în nas, ne spune că oricum am încerca să-l fentăm, tot o să ne vină de hac la un moment dat. Și, pe de altă parte, îmi spun că am nevoie de ceva puternic pe care să-l pun la loc. Am nevoie de motivație ca să lupt cu monstrul asta că, dacă aștept, la un moment dat o să vină. Ceva-ul ăsta, viitorul meu și așa mai departe...înțelegi?

(...)

- Normal. Dar tu știi că niciodată n-o să te înghită monstrul, ești conștientă de asta, nu?

- Nu, zic eu.

(...)

- N-are cm să te înghită atât timp cât tu știi că el e monstrul de care trebuie să fugi. Și, cum văd, tu știi.” (Tara și Ulf)

Astea sunt doar o parte din fragmentele care mi-au atras atenția și cu care sunt de acord în toate privințele. Am vrut neapărat să le scriu aici, ca și cum ar fi o parte din mine. Asta am simțit nevoia să fac.

Acum mă voi reîntoarce la lectura mea, iar dacă nu v-am convins cât de adevărate sunt cărțile Cristinei, prin tot ceea ce transmit ele, poate vă voi convinge data viitoare, după ce o să termin cartea și o să scriu și recenzia ei. Și dacă nici atunci...înseamnă că nu sunt pentru oricine cărțile ei.

De data aceasta am să fiu rapidă. Acum două zile, având o anumită stare de spirit și confruntându-mă cu anumite întrebări, am început să ci...

la august 23, 2016

Înainte de toate vreau să mulțumesc celor de la editura Nemira pentru amabilitatea de a-mi oferi această carte pe care am citit-o pe nerăsuflate și care m-a acaparat de la primul până la ultimul rând.

Afirm cu sinceritate că interesul meu pentru cărțile de război a crescut considerabil o dată cu parcurgerea celor două volume care fac parte din „Trilogia Balcanică” și care sunt dedicate atât luptei pentru supraviețuire, războiului, cât și dragostei și relațiilor dintre oameni.

Aceste file de poveste pline de învățăminte în care cititorul își poate descoperi propriul trecut și istoria care a marcat destinul tuturor oamenilor de pe acest pământ, fie ei români, englezi, americani, japonezi sau nemți; în fine, acel trecut glorios și pătat cu sângele a mii de oameni mai mult sau mai puțin vinovați, toate acele sacrificii făcute în numele dreptății și toate asupririle de care a avut parte poporul nostru, toate acestea ar trebui cunoscute de tinerii din ziua de azi, iar cel mai la îndemână mod prin care aceștia pot face o incursiune înapoi în timp și istorie îl reprezintă lecturarea cărților lăsate mărturie de către diverși scriitori care au trăit pe pielea lor schimbările și terorile aduse de război, scriitori precum Olivia Manning.

A doua carte a „Trilogiei Balcanice” cuprinde patru părți reprezentative prin titlurile lor (Cutremurul, Căpitanul, Revoluția, Raidul) care fac referire la cele mai importante momente descrise de-a lungul paginilor.

Volumul de față debutează cu frământările englezilor generate de decăderea marii puteri protectoare, Marea Britanie, noua țintă a germanilor și cu pierderea suferită de România care se vede forțată să renunțe la Basarabia și Bucovina, care sunt luate de Rusia, sacrificându-se astfel pentru a menține pacea în Europa de Est.

„După orele de încordare și incertitudine, acceptarea ultimatumului adusese nu numai dezamăgire, ci și ușurare. Însemna, pe lângă altele, că în București viața va continua ca până acum. Nimeni nu va fi obligat să moară pentru o cauză disperată.”

Zbuciumul interior al tinerei englezoaice Harriet rezonează cu nelinștea simțită pe tot cuprinsul României. Noi pericole iminente stau să răbufnească, iar situația englezilor în această țară supusă schimbărilor devine din ce în ce mai nesigură și delicată, aceștia nemafiind priviți cu simpatie. Pe fondul bătăliilor interne și externe, schimbarea se revarsă și asupra cuplului Pringle, cei doi proaspăt căsătoriți împărtășind idei diferite, apropiindu-se foarte mult de ceea ce ar putea fi o dezbinare generată atât de război, cât și de principii diferite.

„- Înainte de război au fost destui sentimentali ca tine. Nu-și dădeau seama că, sub vraja și aparența romantică a fascismului, li se cerea să-și vândă sufletele.

(...)

- Dacă fasciștii te fac să-ți vinzi sufletul, comuniștii îți cer să-i negi existența.”

„Odată crezuse că a găsit totul găsindu-l pe el. Acum nu mai era atât de sigură, și iata-i aici, naufragiați la marginea Europei, ca pe o insulă pustie, unde ea învăța să-și ascundă gândurile.’

Solidaritatea care îl caracterizează pe tânărul profesor universitar Guy Pringle îi expune unui pericol iminent atunci când decide să îl ia sub aripa lor protetoare pe Sasha, fiul unui evreu condamnat la închisoare. Ascunderea dezertorului face ca pericolul la care se expun cei doi Pringle să fie dublat de găzduirea prințului rus Yakimov bănuit de către Harriet a fi informator.

„Harriet îl privea, întrebându-se ce vor face cu el. Îi prinse privirea și înțelese că întrebările ei îl nelinișteau. Avea din nou acea expresie de frică și neîncredere în ochi: era privirea uni animal hăituit.”

Mariajul cupului englez în această țară lovită necontenit din toate părțile de către interesele diferite ale țărilor implicate în război trebuie să facă față unei păpăstii ce pare a se adânci și mai mult cu fiecare nouă bătălie purtată pe front.

O dată cu abdicarea regelui Carol și venirea la puterea a temutei Gărzi de Fier, soarta României este străbătută de un nou val de incertitudine, singura soluție găsită de mulți fiind adaptarea și acceptarea tacită a noului regim instaurat, pe principiul „odată ce se așază lucrurile lumea e exact la fel, oricine ar conduce-o”. Însă această acceptare nu este chiar atât de simplă, iar supraviețuirea presupune de cele mai multe ori „renunțarea la propria identitate și adoptarea înfățișării inamicului”.

„Trebuie să înțelegi că această nouă dictatură e mult mai dură decât cea veche. Acum nu sunt doar închisori, ci și lagăre de concentrare și tinerii ăștia instruiți la Dachau, abia ateptând ocazia să omoare în bătaie pe cineva. Totuși, există și o opoziție, una tipic românească: satira. Ea e cel mai greu de reprimat.”

Finalul este suficient de tulburător pentru a lăsa cititorul într-o stare de continuă nelinște accentuată de incertitudinea cu care se vor desfășura lucrurile în continuare, viitorul Europei și implicit al României și al soților Pringle atârnând de un fir de ață.

Înainte de toate vreau să mulțumesc celor de la editura Nemira pentru amabilitatea de a-mi oferi această carte pe care am citit-o pe nerăs...

la august 19, 2016

Cel de-al doilea volum al trilogiei distopice scrisă de autoarea contemporană Lavinia Călina ne invită la o vânătoare în toată regula, în care situațiile neașteptate, pericolul și suspansul se găsesc la tot pasul, cititorul fiind nevoit să își îmbrace costumul de luptă și să își prindă armele la cingătoare pentru a se alătura personajelor într-un joc ce pare fără sfârșit, în care miza finală este chiar viața.

Vânătoarea începe încă de la primele pagini, când Diane, fostă prințesă, actualmente membră în gruparea de rebeli E.S.C.U. se vede nevoită să ducă la bun sfărșit o nouă misiune riscantă care, bineînțeles, se va încheia cu o altă vărsare de sânge.

Evoluția personajului principal este notabilă, Diane trecând de la prințesa răsfățată și manipulată de către soțul ei din primul volum, la luptătoarea neobosită și gata de orice sacrificiu pentru răzbunare.

„Degetele ele au strâns arma în momentul în care am apăsat pe trăgaci. Glonțul își urmă traiectoria, despică aerul în două, trecu prin fereastra dormitorului și se împlântă în capul bărbatului.”

Supusă experimentelor genetice încă din copilărie și dispunând de puteri cu mult peste cele normale, Diane este pregătită să facă chiar și imposibilul pentru a afla adevărul despre trecutul ei și pentru a se putea răzbuna pe Alex, fostul ei soț și torționar.

Capabilă de o putere fizică superioară care ar întrece-o și pe cea a unui soldat bine antrenat, dar fiind totuși o ființă umană cu trăiri și neliniști, Diane este de multe ori orbită de ură, aceasta întunecându-i judecata și făcând-o să riște inutil atât propria viață, cât și pe cea a persoanelor alături de care luptă. Neascultarea ordinelor emise de Eva, liderul E.S.C.U , neputința de a empatiza cu cei din jur și impulsivitatea de care dă dovadă duc la repercursiuni majore, Diane fiind din acest punct de vedere nesăbuită și prea aprigă. De multe ori mi-aș fi dorit să văd o altfel de Diane, o Diane mult mai atentă la cei din jurul ei, care să nu se lase păcălită de acei lupi în blană de oaie, și care să le acorde mai mult credit altor persoane care s-ar putea dovedi aliați de nădejde și refugiu în lupta pentru combaterea răului. Așa cum am precizat, evoluția ei de la primul volum la cel de-al doilea este remarcabilă, însă tot îmi doresc o Diane mai calculată, mai prevăzătoare, o bună strategă și o învingătoare, care în final să facă dreptate și să își dobândească libertatea bine meritată.

„Dacă am luptat pentru ceva în viața asta de rahat, a fost libertatea. Acel sentiment de independență, posibilitatea de a acționa după propria mea voință. Atunci când am ales să le întorc spatele creatorilor mei, am gustat acel sentiment din plin. Ca să o spun așa, mai poetic, mi-am întins aripile și am zburat în văzduh.”

Pe de altă parte, am adorat acea ironie specifică ei, care i se potrivește atât de bine, replicile acide servite cu nonșalanță chiar și în unele situații extreme făcând cititorul să zâmbească chiar și când nu e cazul, fiind atât de amuzante și de savuroase.

Relația dintre Diane și Dan este la fel de ambiguă ca și în primul volum, ambii fiind la fel de încăpățânați pentru a spune lucrurilor pe nume ori pentru a da un sens trăirilor pe care le împărtășesc. Incertitudinea este cuvântul de bază în relația lor, ceea ce nu se poate spune și despre relația Dianei cu Alex, aceasta fiind foarte intensă prin ura pe care și-o poartă reciproc.

Se spune adeseori că ura se naște din iubire, însă aici se vede clar cum ura poate înlătura cu ușurință oricare alt sentiment, înăbușind orice formă de iubire și lăsând în suflet doar un foc mistuitor care nu poate fi stins decât prin răzbunare. Acesta este singurul sentiment pe care Diane îl mai recunoaște și dă cu piciorul ocaziei de a fi fericită, nici chiar atracția/iubirea pentru Dan nu are puterea de a o face să renunțe la ideea de răzbunare. Oare Lavinia vrea de fapt să ne spună că, în împrejurări speciale, sentimentul de ura este de fapt mai puternic decât cel de iubire? În orice caz, va fi foarte interesant de urmărit (din punct de vedere psihologic și nu numai) cum va decurge în cel de-al treilea volum această vânătoare dintre protagonistă și Alex. Eu îmi doresc să fie ceva memorabil.

“Realiză abia în ultima clipă ce se întâmplă. Încercă să se retragă, dar tot am reușit să-i tai pulpa stângă. Țipăul lui îmi oferi o adevărată plăcere interioară. Poate că acesta era singurul punct comun pe care eu și Alex îl aveam. Amândurora ne plăcea să-l vedem pe celălalt suferind.”

Acțiunea cărții se precipită și mai mult pe măsură ce în avanpost au loc crime neașteptate, membrii grupării E.S.C.U. sunt atrași în cutarea unor piste ce mai târziu se dovedesc a fi false, iar un trădător se plimbă nestingherit printre ei. Vânătoarea devine din ce în ce mai periculoasă, iar finalul ne prinde pe nepregătite într-o capcană de zile mari, marca Lavinia Călina.

Recomand „Ultimul avanpost: Vânătoarea” tuturor celor care vor să citească o carte alertă, în care imprevizibilul, situațiile limită și răzbunarea se îmbină perfect cu dragostea, puterea de a merge mai departe și momentele amuzante.

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru această carte.

Cel de-al doilea volum al trilogiei distopice scrisă de autoarea contemporană Lavinia Călina ne invită la o vânătoare în toată regula, în ...

la august 09, 2016

După ce am asistat la rezolvarea a două cazuri celebre de crimă prezentate în Chemarea cucului, respectiv Viermele de mătase, a venit rândul să îmbrățișez o Carieră malefică și să (încerc să) mă strecor din nou în mintea asasinilor cu sânge rece, să urmăresc piste și să formulez teorii, însoțită de cei doi protagoniști pe care am ajuns să-i îndrăgesc atât de mult, incomparabilul detectiv privat Cormoran Strike și fermecătoarea lui asistentă (parteneră?) Robin Ellacott.

Spre deosebire de primele două volume ale seriei, Carieră malefică ne duce cu un pas mai aproape de trecutul celor doi și de momentele cruciale, definitorii din viața lor, care le-a schimbat traiectoria în viață și care i-a făcut persoanele complete care sunt acum, cu bune și cu rele, cu cicatrici definitive imprimate pe corp ori adânc în suflet, cu amintiri pe care le vor purta permanent cu ei oriunde s-ar afla și care îi vor face deopotrivă vulnerabili în fața răului dar și invincibili, pentru că dintre toate personajele, ei se încăpățânează să nu se lase pradă vulnerabilității.

„Privi timp de un minut spre parcul fantomatic, captivat de efectul soarelui care se ridica deasupra masei de aburi printre crengile înfrunzite. Puteai găsi frumusețea oriunde, dacă te opreai să o cauți, dar lupta pentru existență te făcea să uiți de acest lux complet gratuit.”

Strike și Robin sunt două personaje fictive cum rar am mai întâlnit, poveștile lor de viață, gândurile și acțiunile lor, absolut tot ce fac sau spun este atât de natural, de uman și de real, încât pe parcursul lecturii am avut impresia că cei doi nu sunt doar o plăsmuire a imaginației scriitoarei, ci persoane în care și oase, care își duc existența în mijlocul tumultului Londrei, iar dacă m-aș duce acolo cu siguranță i-aș întâlni stând la o masă în obișnuitul restaurant din Tottenham, discutând la o halbă de Doom Bar posibilele piste pentru rezolvarea noului caz.

Acțiunea cărții, așa cum ne-am obișnuit de la celelalte volume, explodează încă de la începutul primelor pagini, iar de această dată tânăra asisentă primește pe adresa de la biroul șefului ei un pachet ce conține un picior de femeie. Neașteptatul și dezgustătorul „cadou”, deși trimis pe numele lui Robin, se vrea a fi un memento al accidentului suferit de Strike pe vremea când fostul veteran de război lucra în cadrul Departamentului de Investigații Speciale al Poliției Militare Regale. Mesajul este clar: cineva din trecut vrea să se răzbune pe Strike, amintind în cel mai oribil mod împrejurarea care a dus la amputarea piciorului acestuia și folosind-o drept momeală pe asistenta lui personală.

Cazurile de crimă și ciopârțire a cadavrelor unor femei nu întârzie să apară, la fel ca și posibilii suspecți, în număr de patru: un mafiot fără scrupule, doi foști camarazi de-ai lui Strike din armată și chiar ultimul dintre iubiții mamei lui, banuit de Strike că ar fi omorât-o pe aceasta. Toți la fel de periculoși și dezechilibrați psihic, cu trecuturi pline de violență, toți dorind să-l „pedepsească” pe Cormoran pentru că a îndrăznit să le dea în vilag planurile lor de demult. Pedofili, viloatori și criminali cu sânge rece, cu toți aceștia trebuie să se confrunte cei doi protagoniști pentru a stopa valul de crime ce a împânzit străzile lăturalnice ale Londrei, pentru a reabilita renumele agenției detectivistice și pentru a o ține în viață pe Robin.

„Geamul londonez mânjit și prăfos reflecta expresia lui neprefăcută, lipsită de stratul de civilizație pe care și-l lua ca să le ademenească pe femeile care căzuseră pradă farmecului și cuțitelor lui. Creatura care trăia înăuntru, creatura care voia nimic altceva decât să-și impună domniația ieșise la suprafață. “

Pe lângă toată adrenalina simțită și acțiunea la cote înalte, volumul de față ne aduce la cunoștință existența unei tulburări psihice care afectează tineri și adulți deopotrivă, numită tulburare de identitate a integrității corporale (TIIC) care se manifestă printr-o dorință irațională de a îndepărta o parte sănătoasă a trupului, ca de exemplu amputarea de bunăvoie și fără a fi necesar d.p.d.v. medical a unei mâini sau a unui picior, precum și explicarea termenului de acrotomofilie – parafilie în cadrul căreia satisfacția sexuală derivă din fantezii sau acte care implică un amputat. Habar n-aveam de existența acestor două tulburări, ele chiar există în termenii medicali și psihiatrici și nu pot să nu mă întreb, asemeni lui Cormoran, cum de își poate dori cineva așa ceva. Pentru aceasta, trebuie să o felicit pe autoare pentru că a scris o serie extrem de bine documentată și pentru inteligența de care a dat dovadă când a făcut conexiunea între toate aceste dezechilibre (care sunt interesante d.p.d.v psihologic), dând naștere unui roman complex, neprevăzut și tulburător din atât de multe puncte de vedere.

Întorcându-ne la protagoniștii noștri, Robin are parte de o atenție specială în acest volum, rolul și potențialul ei fiind explorate la maximum. Prinsă între sângerosul joc al criminalului care dorește, prin hăcuirea ei, să-i distrugă renumele (din greu câștigat) fostului polițist militar, Strike, și problemele din viața de cuplu ivite chiar în timpul pregătirii ultimelor detalii ale nunții sale cu Mattew, Robin se vede nevoită să lupte nu numai cu prezentul, ci și cu revenirea coșmarurilor din trecut, ale căror reminiscențe și răni, în umbra noilor evenimente, ies necontenit la suprafață, târând-o în tenebrele celor mai periculoase amintiri.

Cu cât cazurile capătă mai multă amploare, cu atât aflăm mai multe detalii despre trecutul tinerei și este imposibil să nu fim mișcați de puterea interioară a acesteia și de capacitatea ei de a continua investigațiile atunci când este urmărită la fiecare pas, criminalul aruncând-o periculos de aproape de retrăirea unui anumit moment din trecut.

În goana nebună de a o ține departe de pericol și de repetarea poveștii ținută secret până deunăzi, Cormoran face apel la toată puterea de care dispune, muncind zi și noapte, punându-și viața in pericol și ajungând într-un final chiar să o înlăture pe Robin de la tot ce au construit împreună de la rezolvarea cazului Lula Landry până în prezent.

„Ieși în lumina slabă a soarelui care sclipea printr-o spărtură a norilor deși, mai conștinent ca oricând de modificarea statutului său. Era liber, acum, să ignore cerințele unor superiori nerezonabili și limitarea unui birou închis în stâncă, dar pe de altă parte fusese lipsit de puterea și statutul Armatei Britanice. Era complet singur în timp ce relua ceea ce putea foarte bine să se dovedească a fi o căutare de potcoave de cai morți, înarmat doar cu câteva adrese și urmărindu-l pe cel care îi trimisese lui Robin un picior de femeie.”

Între timp, pe acordurile de rock din anii ’70 ale trupei Blue Oyster Cult, criminalul continuă să ciopârțească cu o plăcere nebună, apropiindu-se periculos de mult de victimele sale – mai întâi Robin, apoi Strike, promițând o răzbunare care rivalizaeză cu inteligența celor doi.

"I se păruse o porcărie când îi ascultase prima oară, dar, pe măsură ce obsesia lui pentru distrugerea lui Strike sporise, la fel sporise și preferința pentru muzica lor. Îi plăcea s-o asculte la căști în timp ce o pândea pe Secretară, în timp ce își curăța cuțitele. Acum asta era pentru el muzică sacră. Unele versuri îi reveneau mereu, ca niște fragmente ale unei slujbe religioase. Cu cât asculta mai mult, cu atât i se părea că ei înțeleseseră."

Finalul este unul neașteptat, depășind orice imaginație și lăsând cititorul suspendat undeva sus, la mare înățime, cu răsuflarea întretăiată și tânjind după măcar încă o pagină, o continuare. O continuare care știu că nu ne va reda respirația normală prea curând și o așteptare care ne va pune la grea încercare răbdarea noastră și așa destul de des încercată de cei mai buni dintre cei mai buni scriitori, precum J.K.Rowling.