Recenzie „Șaman” de Kim Stanley Robinson
Am
avut un șaman rău. Cu această
dezvăluire începe incursiunea înapoi în timp a autorului Kim Stanley Robinson, cu
aproape treizeci de mii de ani în urmă. Cartea redă călătoria inițiatică făcută
de tânărul orfan Loon, crescut în Haita Lupilor de către conducătorul tribului,
înțeleptul Thorn și vindecătoarea haitei, bătrâna Heather.
La frageda vărstă de 12 primăveri, cufundarul (loon, în
engleză) este nevoit să treacă prin cele mai extreme încercări posibile, cum ar
fi supraviețuirea timp de două săptămâni în sălbăticie, fără haine și mâncare,
fără unelte cu care să se apere de fiarele nopții, fără un acoperiș deasupra
capului, în viscol și ger, la discreția prădătoarelor sau riscând să fie
capturat de străvechi – cei mai puțin evoluați oameni de pe pământ la momentul
respectiv, totul pentru a deveni la rândul său șaman, asemeni respectatului și
temutului Thorn, cel care la rându-i a fost inițiat în arta șamanismului de
către bărbatul-bizon Pika.
„În a cincea noapte petrecută în copac, foșnetele de la
sol s-au materializat în silueta unei feline, iar el a rămas în cuib și a
fluturat creanga mare spre forma întunecată, cu ochi înspăimântători și
înstelați, îndepărtați unul de celălalt. O felină mare, cu cap voluminos. Leu
sau chiar mai rău, un leopard. În lumina lunii părea pătat, sugerând un
leopard. În orice caz, asta însemna un dezastru. (...). când a văzut mai bine,
a azvârlit câteva crengi în animal și l-a observat ferindu-se, ba chiar fiind
lovit de una. În tot acest timp a blestemat cu furie felina, a agitat Prongul
pe deasupra capului și a scos toate răgnetele pe care le cunoștea, atât de
animale, cât și de om; nu sunete care să îi trădeze spaima, ci unele feroce,
zgomotele foamei. A răcnit blesteme până când și-a simțit gâtlejul iritat.”
Pribegia lui Loon depășește orice imaginație, titlul de
ucenic al lui Thorn și responsabilitatea de a-i călca pe urme bătrânului
vrăjitor îl secătuiesc de orice urmă de putere și deși nu se lasă bătut, având
o voință de fier, este greu de imaginat cum un băiat atât de tânăr ar putea
supraviețui unei încercări atât de dure și inumane. Dacă ar fi să ne raportăm
la secolul XXI, imaginea unei tinere ființe vii, aflată în sălbăticie în
mijlocul pustiului, dezbrăcată, înfometată și nevoită de circumstanțe să se
descurce doar cu ceea ce îi oferă natura – coaje de copaci și tulpini drept
înlocuitori ai hranei și veșmintelor, cremene pentru aprinderea focului, pietre
ce folosesc drept unelte pentru a sfâșia carnea de pe animalele vânate, copaci
ce folosesc drept pat și ascunziș împotriva prădătorilor - , tot acest tablou
ar fi de-a dreptul hilar și de neînchipuit pentru noi toți, cei care acum trăim
sub umbrela marilor orașe, în căldura și confortul edificiilor, dispunând de
toate facilitățile necesare, de la haine pe care nu trebuie să ni le
confecționăm siguri și mâncare din belșug, până la tehnologiile super-inteligente
care ne fac viața și mai ușoară.
Oare oamenii ar aprecia la adevărata valoare lucrurile
deținute, dar mai ales ar acorda atenția necesară celorlalte persoane din jurul
lor și ar aprecia existența acestora dacă ar știi cu adevărat cât de precară și
plină de griji și pericole a fost viața în Epoca de Gheață?
„Scopul peregrinării era să dovedească faptul că putea
începe doar cu el însuși și că nu numai că va supraviețui, ci va atinge și
bunăstarea.”
Să ne imaginăm că, doar pentru o zi, am fi transportați
înapoi în timp și forțați să supraviețuim cot la cot cu strămoșii noștrii,
vânând și în același timp fiind vânați de către cele mai feroce animale,
luptându-ne cu alte triburi pentru a obține imunitate teritorială, alinându-ne
durerile doar cu ajutorul plantelor culese de tămăduitorii tribului, sau
acceptând moartea cauzată de lipsa unor tratamente corespunzătoare. Oare câți
dintre noi am trece cu bine peste această provocare și am fi capabili să
povestim la sfârșitul zilei cele trăite în pribegie, în propria noastră lecție
de supraviețuire și mai ales, umanitate? Pentru că da, oamenii de atunci
trebuiau să afle singuri cum să interacționeze între ei, cum să se apropie unul
de celălalt, să se accepte, cum să construiască o comunitate solidă în interiorul
căreia să se poate dezvolta, unde să își crească copii pe care să-i învețe la
rândul lor legile nescrise ale vieții. Cum să evolueze ca specie și cum să se
ridice deasupra celorlalte viețuitoare, cum să dobândească forța și inteligența
necesară pentru a fi mai mult decât simple bipede mânate de instincte primare.
„Adevărul e că nu știm nimic. Știm doar găinațul pe care
Corbul ni-l scapă în cap, doar ceea ce curge din fundul lumii asupra noastră.
Dar nimeni nu știe ce ne pregătește lumea de sus, de ce ne alegem cu găinațuri
în cap.”
Dar iată că au reușit, acei oameni ai Neanderthal-ului,
să facă din nimic totul și să contribuie la ceea ce a devenit pe parcurs rasa
umană, lăsând în urmă doar câteva slabe mărturii ale existenței lor, cum ar fi
picturile rupeste din unele peșteri situate în diferite zone îndepărtate ale
lumii. Oare noi am fi capabili de o asemenea supraviețuire extremă în cazul în
care am fi “rupți”
din realitatea noastră cotidiană? Eu una, recunosc, n-aș fi. În parte pentru că
sunt de felul meu o fire slabă din punct de vedere fizic, în parte pentru că
m-am născut la mii de ani depărtare de tot ce a însemnat Epoca de Gheață, în
puful zilelor moderne, cum s-ar spune, și în parte deoarece societatea actuală
ne vrea dependenți (și ne-a făcut) de anumiți factori și incapabili de
supraviețuire în cazuri extreme.
„Șaman” este o carte destul de
complexă și greoaie, suficient de alambicată pentru a pune pe fugă cititorii
comozi care se mulțumesc cu lecturi ușoare sau deloc spre puțin profunde. Este
o carte ce necesită timp și răbdare dar nu regret nicio secundă că am ieșit din
sfera mea de lecturi obișnuite și am încercat ceva cu totul nou, având astfel
șansa de a descoperi o minunată și străveche lume. Adevăratele povești și
profunzimi se găsesc doar în acele cărți speciale, diferite, atipice, așa cum
este creația lui Kim Stanley Robinson.
La început, nefiind familiarizată cu
stilul autorului, lovindu-mă de descrierile foarte amănunțite și pătrunzând
pentru prima oară într-o lume la care nu am avut acces până acum, cu un subiect
oarecum străin mie, am înaintat anevoios în prima sută de pagini, însă mai apoi
am fost vrăjită pe deplin de întreaga poveste înfățișată înaintea ochilor, de
copleșitoarele și intimidantele peisaje descrise atât de minuțios de autor,
care redă în paginile cărții geografia detaliată a unor zone reale aflate lângă o peșteră denumită
Chauvet. M-am atașat neașteptat de mult de personajele atent individualizate: Loon, Thorn, Elga și Heather mi-au devenit camarzi de
drum și sfătuitori. Foarte mult le-am admirat pe femeile tribului, dintre care
se remarcă tânăra și inteliganta Elga, soția mult mai matură și încercată de
viață a mai tânărului Loon și bătrâna vrăjitoare Heather, iubită și urâtă în
același timp de mai toți membrii tribului. Acum treizeci de mii de ani, femeile
nu erau delicate și fragile precum cele din ziua de azi, ci feroce și
impunătoare, fiind vânători adevărați, preluând de multe ori treburile
bărbaților, mânuind cu aproape aceeași pricepere armele și uneltele cu care se
apărau sau își procurau hrană, excelau în alegrerea plantelor și folosirea
acestora pentru vindecarea bolilor, moșeau și confecționau cu dibăcie straie din
scoarță de copac sau piei și blană de animale.
Un stil de viață diferit, dus la extrem, în care forța,
abilitățile și inteligența sunt imperios necesare și fac diferența dintre viață
și moarte, vânător și pradă, evoluție sau regres.
Din carte se desprind și o serie de învățături și adevăruri
perfect valabile și în ziua de azi și după care ne putem ghida la fel de bine
și acum, și asta cred că mi-a plăcut cel mai mult; ele vorbesc despre viață, despre ce înseamnă să fii om, despre
noțiuni precum curajul, iubirea, sacrificiul, despre supraviețuire și bătălii
câștigate sau pierdute, bătălii externe sau pe care le ducem cu noi înșine.
„Uiți să-ți dorești lucrurile pe care deja le ai. Atât de
proști suntem.”
„Ochii spun ceea ce gura
nu poate. Forța dă naștere opoziției. Până și un șoarece se înfurie. După
căderea întunericului orice pisică devine leu. Primăvara, Mama Pământ este
gravidă, iar vara naște. Băiatul atrăgător poate fi frumos doar la chip.
Primejdia vine fără să te prevină. Orice foc are aceeași mărime când se
aprinde.”
Pe tot parcursul lecturii, datorită descrierilor ample și
modului ingenios al autorului de a reda cu exactitate și pasiune atmosfera unei
epoci demult apuse, am avut de nenumărate ori impresia că urmăresc un film
documetar detaliat și extrem de realist realizat, ori că poate cuvintele lui
Robinson au avut harul să mă teleporteze înapoi în timp, făcând din mine
martorul mut al maturizării micului cufundar.
„Șaman” este mai mult decât o simplă
lectură, este o lecție despre viață, putere și supraviețuire, maturziare și
iubire.
Recomand cartea tutror cititorilor deschiși spre nou și
aventură, celor care vor să pornească, prin intermediul cuvintelor, într-o călătorie fascinantă, de neuitat.
Mulțumesc Editurii Nemira pentru această lectură palpitantă.
Am avut un șaman rău . Cu această dezvăluire începe incursiunea înapoi în timp a autorului Kim Stanley Robinson , cu aproape treizeci d...
