Twistinmysobriety

Home Archive for octombrie 2017

la octombrie 29, 2017

la octombrie 28, 2017

„Pădurea cea Mare nu e doar ciudată, ci și cunoaște unele lucruri, pe care nici omul nu le știe despre sine. Și aceasta poate fi foarte rău. Sau bine?”

Așa începe primul capitol din această carte, o carte în care ni se vorbește despre o călătorie (inițiatică), o pădure (care își are propriile secrete) și trei prieteni.

Șindrilița este locul din care Dan, Mitu și Surdul, trei prieteni nedespărțiți plecă spre Pădure, pornind la drum spre a cunoaște tainele codrului și a se familiariza cu pământurile acestuia, ignorând poveștile înspăimântătoare care se spun despre Pădure.

Pe parcursul drumului, cei trei prieteni se văd nevoiți a înfrunta pericolele naturii, aflând pe propia lor piele că nu este ușor să răzbești departe de confortul casei. Cu toate acestea, Dan are o misiune de îndeplinit, o misiune cu totul diferită față de motivul pentru care plecaseră cei trei la drum. Iar tovaărșii lui, aflând acestea, nu îl lasă de izbeliște, ci se angajează să-l urmeze în călătorie, fie chiar de or pieri toți trei.

Cuvântul dat este sfânt pentru Dan, chiar dacă la început nu știe exact ce a promis. Dintre cei trei, Dan este cel mai cumpătat și cel mai înțelept, deși nu poate fi considerat puternic, precum prietenul său Surdul, dar categoric este puternic în alte moduri.

„De mic fusese cu gândul la ea (..) Poveștile și istorisirile despre ea – care în mintea lui erau totdeauna deosebite unele de altele – le ținea minte pe de rost de cum le auzea. Nimeni nu l-ar fi putut întrece în poveștile despre Pădurea cea Mare, deși era doar un copil (..) Nu avea o foarte mare putere, așa cum aveu alții. Surdul, de pildă, era renumit pentru puterea sa. Mitu, deși renumit ca guraliv, era, de asemenea, temut pentru iuțeala cu care sărea la harță și să te ferească Dumnezeu de loviturile lui ! Dan era departe de ei. Și totuși, pe asuns, și Mitu, și Surdul se temeau de el. În luptele pe care doar între ei le dădeau,agerimea și înțelepciunea lui Dan biruiau întotdeauna.”

Motivul prieteniei, motivul călătoriei, motivul misiunii. Acesete trei elemente, aceste trei motive le-am perceput drept principalii pioni pe care este zugrăvită povestea.

Pădurea cea Mare îi farmecă și îi înspăimântă deopotrivă, îi atrage și îi intrigă. Visurile pe care le aveau de mici, de a cerceta și de a cuoaște mai îndeproape pădurea, nu sunt anulate de nenumăratele pericole, anunțate cât și neanunțate ale codrului: ființe sălbatice și necunoscute ce sălășluiesc în adâncul pădurii și ies la iveală din ce în ce mai des și, culmea !, chiar și în miezul zilei.

„Cerul senin, presărat cu stele, era locul spre care priveau tinerii daci. Și umbra, care se apropia cu putere, împietrind totul în cale, se ivi acolo. Era o negură ciudată, o făptură nemaivăzută, un fel de nor de lână neagră, în care se răsuceau vârtejuri de întuneric deplin. Și groază, multă groază se revărsa împrejur, înghețând sângele în vine oricărei făpturi, oricât de curajoase.”

O pădure cu foțe proprii, în care drumurile apar și dispar după bunul lor plac. O cale te duce spre bine, ferindu-te de întuneric, o alta dacă urmezi vei ajunge rău, dar bineînțeles, călătorul nu știe asta. Taine și secrete înconjoară Drumul Trecătorii și Pădurea. Puteri neștiute și unori inexplicabile își au sălașul pe tot cuprinsul Pădurii, iar cei trei se văd nevoiți a înfrunta, zi după zi, ororile întunericului.

În drumul lor, cei trei eroi întâlnesc tot felul de oameni și ființe, precum ostașii de la Turnul Morții, preoții de la schitul care nu este cunoscut de prea mulți, unii spunând chiar că acesta nu există, ori omul-pitic, care nu se știe dacă le este prieten ori dușman. În toate aceste locuri sunt primiți cu bucurie și ospitalitate, datorită curajului și demnității pe care o inspiră celorlalți, cea mai mare provocare de care au avut parte de la începutul călătoriei și peste care au trecut triumfători fiind crâncena bătălie ce s-a dat în fața Turnului Morții, în fața ostașilor mirați de vitejia celor trei.

În carte, dacă cititorul este atent și știe să citească în mod profund, va găsi și câteva povești care nu au neapărat legătură cu lumea de basm, ci sunt povești de viață din care putem trage niște concluzii. Povești despre limita tot mai fină dintre bine și rău, corect și greșit, povești despre întuneric și lumină, voință și dreptate, povești precum cea a evenimentelor nefericite prin care au luat viață Nălucile, ființe de temut ce împânzesc Pădurea pe-nserat. O poveste exemplificatoare a modului în care noi toți ne lăsăm acaparați de ură, durere ori pierdere, iar în suferința noastră acceptăm să ne îndepărtăm de lumină și speranță, lăsându-ne îmbrățișați de înunericul perfid care va profita de rănile noastre.

De departe cea mai mare provocare este ca cei trei să învețe cum să se lupte, să se războiască cu adevărat și să iasă câștigători dintr-o luptă. Sunt primiți pe Pământul Dacilor și duși la o mânăstire de luptători, unde tinerii daci învață de mici ce înseamnă a lupta și a întâmpina moartea cu un surâs de gheață pe buze. Mi-a plăcut asemănarea acestora cu tinerii lupi, autorul dorind parcă să scoată în evidență vitejia și loialitatea tinerilor daci, care este asemănătoare cu cea a lupilor, fiecare specie învățând și împrumutând ceva de la cealaltă. Însă bucuria și euforia de a învăța să fie bărbați adevărați le este de scurtă durată, căci antrenamentele sunt dure, iar peste tot în jur pare că plutește doar gândul morții, ei nefiind împăcați cu această nouă viață plină de violență. Mentalitatea dacilor, conform căreia moartea este singurul lucru cert din viață, poate fi șocantă, însă cu siguranță este adevărată, din păcate..

„Învățau cele mai bune mișcări pentru a ucide. Învățau cele mai bune locvituri pentru a ucide. Învățau cum să își amăgească în luptă dușmanul mai puternic, mai mare, ami iscusit, pentru a-l ucide. Totul se învârtea în jurul morții, aici la daci. Și ei trebuiau să învețe acest fel de viață. Și nu înțelegeau cum poți trăi astfel fără să întri în deznădejde, sau fără a deveni doar o bestie cu chip de om.”

Cum am spus, deși cartea prezintă, în viziunea mea cel puțin, o călătorie inițiatică, - drumul celor trei spre îndeplinirea anumitor sarcini ce au rolul de a-i maturiza, romanul abundă și de povețe și diferite sfaturi folositoare acelor vremuri de legendă, dar care în mod clar se pot aplica și vremurilor noastre.

În drumul lor spre Vozia, Dan, Mitu și Surdul au parte de nenumărate încercări și amenințări din umbră, puse la cale chiar și de către cei de la care nu s-ar fi așteptat. Oare vor face față tuturor provocărilor, iar la finalul primei părți a romanului vor putea spune că au scăpat teferi? Vor mai fi ei în aceeași formulă ca la început? Acestea nu am să vă divulg, însă un lucru este cert, ei nu vor mai fi ca în prima zi, călătoria lucrând asupra conștiinței lor, transformându-i în persoane extrem de diferite față de momentul în care au plecat la drum.

„Așa cum am spus, ceva se schimbase în ei. E poate acea schimbare ce apare în oamenii adevărați, atunci când înțeleg pentru prima oară că lupta este luptă și trebuie dusă, atunci când înțeleg pentru prima oară cu adevărat că fuga de realitate nu te scapă de nimic, ci te distruge. Iar realitatea era limpede erau în Pădurea cea Mare, și nu doar ca trecători, ci ca purtători ai unor obiecte de valoare, râvnite și temute totodată. Și aveau o misiune, care trebuia îndeplinită cu orice preț.”

Mi-a plăcut enorm povestea Munților Albi și a celor care umblă printre nori – preoți vrăjitori ai dacilor, cu ai lor balauri de gheață și de cristal. Sper să fie dezvoltată mai mult această parte a poveștii în următoarele două volume pentru că mi s-a părut foarte captivantă.

Curajul, iscusința și demnitatea celor trei atrage atenția Răului, care trimite făpturi din cele mai ciudate, precum Norul Morții, pentru a-i nimici pe cei care au îndrăznit să tulbure răul, să încerce să îl distrugă și să ducă până la capăt misiunea binelui.

Bine contra rău, adevăr contra minciună, eroi versus antieroi. Un basm contemporan atipic presărat cu scene intense, bătălii pe viață și pe moarte, ființe demne de un film fantastic, creaturi tenebroase și întunecate.

Cartea este o combinație de fantasy, basm și legendă, este o frumoasă poveste despre curaj, prietenie și onoare, despre puterea de a învinge răul, puterea pe care o capeți în urma credinței în bine, puterea pe care ți-o insuflă cei care îți sunt mereu aproape – acei prieteni adevărați cu care împarți aceleași năzuințe și visuri, cu care împarți lacrimi dar și bucurii, care vor fi mereu lângă tine și tu lângă ei.

Însă mai presus de toate, după părerea mea, autorul a vrut să transmită, folosindu-se de călătoria celor trei, faptul că niciun drum în viață nu este lin și lipsit de greutăți, că de multe ori vom întâmpina obstacole și pericole și chiar tentații, multe poate sub o formă ascunsă, care ne va îmbia, însă în definitiv tot tentații sunt și este bine să cugetăm asupra lucrurilor care ne vor înlesni drumul și să fim capabili de a face diferența dintre corect și greșit, bine și rău. Și cât de mult contează tovarășii pe care îi alegi (sau care te aleg ei pe tine) să te însoțească la drum. Lăsând la o parte elementele fantastice și folclorice, cartea este o poveste despre viață și maturizare, find inserate nenumărate lecții în spatele poveștii propriu zise.

Imaginația autorului și măiestria cu care acesta zugrăvește povestea fac din Cei trei și Pădurea cea mare un prim volum captivant și cu mult potențial, în care cititorul va afla, odată cu personajele, ce înseamnă adevărata luptă împotriva răului și care sunt cele mai potrivite arme cu care acesta trebuie înlăturat. O călătorie inițiatică atât pentru personaje, cât și pentru cititor.

Multumesc autorului pentru exemplarul oferit spre recenzare și pentru încrederea acordată. Mai multe despre carte puteți citi aici.

„Pădurea cea Mare nu e doar ciudată, ci și cunoaște unele lucruri, pe care nici omul nu le știe despre sine. Și aceasta poate fi foarte...

la octombrie 24, 2017

Poate că știți deja, iar dacă nu, am să spun din nou, Natașa Alina Culea este una dintre scriitoarele mele contemporane preferate, care m-a cucerit de la primele rânduri și ale cărei romane le-am devorat și redevorat, dacă mi se permite să spun așa, datorită stilului ei de scriere, subiectelor abordate, profunzimii și muzicalității cu care aceasta știe să își atragă cititorii.

Credeam că nimic nu mă va mai uimi la stilul Natașei, credeam, în mod greșit, evident, după cum mi-am dat seama după terminarea celui mai recent roman al ei, că îi cunosc stilul prea bine și știu (oarecum) la ce să mă aștept de la poveștile ei. Pe de o parte nu m-am înșelat, în Visele nu dorm niciodată regăsind același stil inconfundabil al autoarei, aceeași frumusețe și autenticitate caracteristică Natașei. Dar am mai găsit și altceva, ceva nou, o notă aparte înclinată spre misticism și o poveste menită să schimbe și să transforme vieți, gânduri, întrebări...O carte la fel de profundă, dar care aduce o nouă perspectivă asupra unor evenimente, hai să le spunem stranii, neobișnuite, atipice, evenimente care pot fi considerate prostii ori luate peste picior de către cei puțin (mai mult)...încuiați...mental. Ei bine, aceasta a fost partea la care nu mă așteptam, cireașa de pe tort, dar mă bucur foarte mult că autoarea a decis să disece puțin și acest subiect. Despre ce tot vorbesc aici? O sa aflați câte puțin de la mine (foarte puțin, nu obișnuiesc să dau spoilere și să stric plăcerea lecturii) și absolut totul din carte, dacă o veți citi și mai ales dacă veți ști cum să o citiți (cum îmi place mie să spun).

Cartea este împărțită în două capitole, Legămintele macilor și Arca celor 11 nopți.

„Eu sunt Lea, iar viața mea este un balans între a face ceea ce trebuie și a face ceea ce mă face fericită. Omul se întreabă de la nașterea conștiinței

- Să fac ceea ce trebuie să fac sau să fac ceea ce îmi aduce fericirea?”

Prima parte ne prezintă problemele pe care Lea, o scriitoare din Franța, le are în relațiile sale. Este căsătorită de câțiva ani cu Thiery, însă aceștia nu mai au o legătură intimă, ci una de prietenie, reușind să păstreze o relație bazată pe înțelegere și respect reciproc, deși nu mai formează un cuplu în adevăratul sens al cuvântului. Însă amândoi sunt maturi și au găsit înțelepciunea necesară de a nu arunca la gunoi absolut tot ce au avut, alegând să rămână prieteni, având o gândire destul de asemănătoare, lucru care le permite să poarte discuții și să se ajute reciproc de câte ori este nevoie. Acest lucru nu se poate spune și despre Lea și Mark, mai tânărul ei iubit, căci relația acestora este dezastroasă, bazată pe minciuni și înșelăciuni (din partea lui). Dacă Thiery mi-a fost oarecum indiferent, ei bine Mark mi s-a părut genul de bărbat imatur și nestatornic, care nu știe ce vrea de la viață și care nu poate prețui o singură femeie, și cu atât mai puțin o femeie precum Lea – matură, profundă, empatică.

„Dar eu nu vreau un bărbat obișnuit, Mark! Nu vreau o iubire obișnuită ! Bărbați obișnuiți sunt pe toate drumurile ! iubiri banale sunt pe toate drumurile ! nu vezi nefericirea asta comună care domnește în jur? Nu vreau să fac parte din acele cupluri care trebuie să repare noaptea ceea ce strică ziua.”

„Thiery s-a încăpățânat să nu ardă un tăciune de pasiune, nici în timpul în care am fost un cuplu în adevăratul sens al cuvântului, nici după, cu scuza tardivă că acum este oricum târziu. Cu timpul, s-a stins și a mea sau a adormit profund, iar Mark m-a trezit din somn doar ca să-mi spună că pot să mă culc la loc. Vrei să bei cafeaua pe acoperișul unei clădiri dezafectate? Vrei să faci sex pe pista de decolare? Vrei să te uiți în ochii cuiva? Thiery te poate vindca de tot, el este vraciul imaginației.”

Dacă prima parte este plină de introspecții și dicuții asupra vieții de cuplu, a doua poate fi caracterizată drept schimbarea necesară oricărei persoane care se simte captivă și nu mai dorește ca această stare să persiste. Lea decide să facă o schimbare și pleacă singură în Elveția, neprevăzând furtuna pe care va trebui să o înfrunte – o furtună atât la propriu cât și la figurat, căci la hotelul în care se va caza, viața i se va schimba, însă și ea va schimba viețile celor pe care îi întâlnește acolo. Furtuna de zăpadă îi face captivi pe toți turiștii hotelului, iar aceștia vor fi martorii mai multor evenimente - unele de natură interioară, altele de natură supranaturală, toate schimbându-le total percepția asupra vieții.

„Sunt prea obosită să simt ceva. În lumea asta mare doar cei inteligenți se îndoiesc, ceilalți știu mereu totul.”

Personajele cu care Lea este nevoită să interacționeze sunt total diferite de aceasta, iar mentalitatea și dorințele tuturor se bat cap în cap. Lea absoarbe parcă trăirile celorlalți, le ascultă confesiunile iar aceștia se deschid în fața ei ca și cum aceasta ar fi ultima ființă din univers, ancora lor, izbăvitoarea lor, singura lor scăpare din labirintul în care s-au pierdut și nu se mai regăsesc decât atunci când se confesează Leei, salvatoarea sufletelor lor. Însă Lea are propriul labirint de străbătut, proprii demoni de îmblânzit (sau acceptat?), propriile trăiri tumultoase. Cine va fi izbăvitorul ei? Cine o va ajuta să străbată labirintul, să găsească răspunsurile la nenumăratele și necruțătoarele întrebări ale vieții? Există această persoană sau tocmai ea, Lea, find o persoană atât de specială, empatică și cu un suflet mare este nevoită să se salveze singură?

„- Îmi este teamă să fiu singură, dar nu atât de teamă cât îmi este să fiu cu cineva și să mă simt singură.

- Ești ușor de rănit, Lea. Ești foarte sensibilă. Ești ca floarea de mac. Ai nevoie de un bărbat care să te susțină cu gravitația pământului, unul stabil și puternic, altfel de pierzi în vânt.”

În hotel au loc o serie de evenimente stranii, ciudate, revelatoare, dar, mai presus de acestea, au loc anumite evenimente și schimbări în viața fiecăruia dintre personaje, schimbări pe care acestea nu le-ar fi experimentat dacă nu ar fi fost puse în situația de a se întâlni, a se cunoaște mai intim și a coexista pentru o perioadă de timp. Deși la început nu se suportă și nu se înțeleg unii pe alții, destinul, karma sau cum vreți să o numiți a avut grijă ca toate personajele să se întâlnească într-un moment delicat din viața lor și să fie nevoite să interacționeze. Iar personajele sunt extrem de bine conturate și se deschid cu ușurință în fața Leei și a cititorilor deopotrivă, însă este ceva mai greu să le ameliorezi stările și trăirile interioare, așa cum face protagonista. La final, fiecare dintre cei incluși în poveste are parte de o surpriză de la viață (ori poate de la Lea, de multe ori am perceput-o ca un personaj-ghid în viețile celor suferinzi, o mântuitoare ori un pansament pentru rănile celor din jurul ei), găsind acele răspunsuri după care plecaseră, chiar dacă, în unele cazuri, acele răspunsuri nu erau chiar ce voiau să audă, dar poate că într-un final se vor dovedi a fi ceea ce au nevoie pentru a continua drumul.

„Îi este teamă de o lume fără idealuri. Știe că a idealizat iubirea și că poate nu o va avea niciodată în forma ei perfectă.

- De unde știi lucrurile astea, Lea? Mai ai un simț în plus?

Pentru că ei sunt eu, iar suferințele lor sunt ale mele. Pentru că lumea este oglinda, Desegal, ai uitat? Ei sunt eu sau, mă rog, reflexiile mele. Iar eu sunt reflexia lor. Este atât de simplu.”

Ultimele pagini sunt demne de o carte semnată Rodica Ojog Brașoveanu. Cartea este o combinație reușită a mai multor stiluri, nu poate fi încadrată într-un singur gen, totuși, are stilul inconfundabil al Natașei Alina Culea. Este profundă, amuzantă, lejeră, se citește pe nerăsuflate, are romance, fine introspecții și lecții de viață, așa cum ne-a obișnuit autoarea, și chiar scene rupte dintr-un mistery-crime, acestea constituind un nou teren spre care se avântă autoarea și care, după cum bine am remarcat la finalul cărții, îl stăpânește și pe acesta de minune. Ceea ce vreau să sublinez este că, după părerea mea, cartea nu poate fi încadrată în genul thriller, și cu atât mai puțin horror, dar în paginile ei se regăsesc subtile note de mister și supranatural/paranormal.

Autoarea bifeză o multitudine de subiecte în cea mai recentă carte a ei și o face în stilul ei caracteristic care personal îmi este atât de drag: cu lejeritate și profunzime, cu sufletul larg deschis în fața cititorilor ei. Fie că vorbește despre o întâmplare amuzantă ori fatidică, fie că descrie o poveste de dragoste ori una de călătorie, Natașa reușește să aducă laolaltă, sub bagheta-i fermecată, numeroase subiecte de actualitate, subiecte pe care cei mai filozofici și analitici dintre noi le-am putea diseca ore în șir: viața și moartea, iubirea și sentimentele contradictorii, prejudecățile de care noi toți ne lovim (sau poate chiar suntem vinovați de ele), ironia sorții, evenimentele tragice și trecutul care pare că întotdeauna ne modelează viitorul într-o manieră mai ușoară sau mai pregnantă, depinde de fiecare dintre noi, arta și condiția scriitorului, empatia și alegerea de a înfăptui acea schimbare benefică de care fiecare dintre noi are nevoie, dar prea puțini au curajul sau resursele de a o transforma în realitate. Despre toate aceste lucruri și nu numai veți citi în Visele nu dorm niciodată. Ah, și desigur, despre visurile, dorințele și năzuințele pe care fiecare dintre noi le are. Dar și despre visele noastre. Da, cele pe care le visăm.

„Am rămas flămândă după o iubire pe care am pus-o pe masa de joc pe toată. Și nu este nimeni de vină că pun toate jetoanele pe masă și nu câștig nimic. Oamenii dau puțin, Desegal. Le este teamă.”

„Cum poate să fie iubire și totuși să ne despărțim? O idealistă, vezi bine. Iubirea nu este de ajuns. Ea are nevoie de ceea ce ți-am enumerat, soclul ei se sprijină pe romantism, pe compatibilitate sexuală, pe comunicare și pe direcție.”

„Doar iubirea nu ajunge, deși ne place să credeam asta pentru că sună ca un poem minunat.”

Încă două subiecte tratate cu extremă profunzime și seriozitate (dar în același timp păstrând tonul lejer de subiect -de -tratat –cu- o- prietenă- la- un -ceai, ori cu propriul tău sine), sunt cele care aduc în discuție prietenia și/sau interacțiunea dintre două sau mai multe persoane și iubirea, mai exact acel tip de iubire-relație-dragoste perfectă, unde și dacă există ea cu adevărat sau dacă este doar în închipuirea celor mult prea sensibili ori...orbi. Sau din contră, celor care nu sunt suficient de orbi și văd cum este realitatea(care de cele mai multe ori poate fi odioasă și lipsită de sens și fericire) și, în marea lor dorință de a nu (mai) da piept cu așa ceva, caută acel om care este cel mai aproape de a întruni condițiile necesare pentru a fi considerat perfect. Acel om perfect pentru noi și cu care dorim să atingem perfecțiunea.

„Îmi pun inima în palme și o dăruiesc cu inocența și încrederea unui copil, iar când este întâmpinată cu jocuri triviale este ca și cum mi-ar fi dat cineva peste mână cu putere. Și-atunci plec. Și nu mă mai întorc niciodată pentru că nu mai am nimic de dat. Jumătățile de măsură nu sunt apanajul meu, chiar dacă sunt cele cu care operează majoritatea oamenilor.”

Nu știu dacă are foarte mult sens ce spun eu aici, însă cărțile Natașei trezesc întotdeauna în mine sentimente din cele mai variate și îmi accentuează acea parte din mine care este mereu în căutare de ceva și de răspunsuri, așa că dacă ați citit măcar o carte de-a autoarei sau dacă sunteți măcar pe jumătate cum sunt eu, mă veți înțelege. Cărțile Natașei mă fac să îmi pun și mai multe întrebări despre iubire, oameni și viață în general și rezonez extrem de mult cu ceea ce scrie ea atât de sincer, atât de direct, atât de simplu dar profund.

Natașa scrie memorabil și răvășitor, cărțile ei au darul de a aduce cititorul mai aproape de el însuși, de meditație, de armonie și de iubire.

Toată povestea îmi pare o călătorie inițiatică în care mai multe persoane ce se confruntă cu diferite probleme de viață, decepții și tristeți, poposesc într-un loc emblematic, catalizator (hoteul înzăpezit), cunosc o persoană care are un rol bine definit (Lea) și sunt nevoiți, din cauza circumstanțelor, să facă față unor provocări menite să le schimbe percepția asupra vieții. Și mai este și o profundă și dureroasă poveste cu și despre iubire, relații, diferențele dintre un bărbat și o femeie

„Mi-am spus atunci că ori voi avea acea iubire în care nu este un sacrificiu să preferi prezența persoanei iubite asupra oricărui lucru, ori mă lipsesc de ea cu totul. De ce tata nu a renunțat la petrecere și, în schimb, nu a făcut ceva neașteptat, distractiv, în noaptea aceea, dar cu noi? De ce?”

„Lipsa iubirii doare, nu iubirea.”

În final vreau să-i mulțumesc autoarei pentru această carte minunată, minunat de profundă și care invită la introspecție și să vă încurajez să-i citiți cărțile, căci nu veți regreta !

Poate că știți deja, iar dacă nu, am să spun din nou, Natașa Alina Culea este una dintre scriitoarele mele contemporane preferate, ca...

la octombrie 15, 2017

Warcross a fost o neașteptată surpriză pentru mine. Nu știam la ce să mă aștept când am început să citesc cartea, nu sunt gameriță și nu mă atrag nici jocurile video, nici tehnologia din ziua de azi. Însă cartea, am devorat-o.

Personajele mi-au plăcut foarte mult, absolut toate, fără excepție, însă două dintre ele ies în evidență, fiind puse de către autoare în „lumina reflectoarelor”. Ea este o tânără cu părul vopsit în toate culorile și cu brațele pline de tatuaje intens colorate. Idolul ei este chiar Hideo Tanaka, extrem de tânărul creator al jocului de renume mondial Warcross.

Povestea Emikăi este heartbreaking, în special partea în care ne este prezentată relația pe care o avea cu tatăl ei, spun o avea deoarece acesta este mort, iar Emika singură pe lume. În cele câteva cuvinte în care este descrisă relația cu acesta, autoarea pune tot sufletul și o apropie și mai mult pe tânără de sufletul cititorului. În cuvinte puține, dar de efect, Marie redă dragostea pe care aceștia o împărtășeau și scoate la suprafață amintiri intime, frumoase, accentuând în același timp nedreptatea vieții și golul și suferința pe care ți le lasă în suflet moartea unei persoane dragi.

“Moartea are un obicei cumplit să taie drept fiecare linie pe care ai trasat-o între prezentul și vitorul tău. Aveam sute de mii de asemenea linii, și într-o singură zi au fost tăiate, lăsându-mă cu un teanc de facturi medicale neplătite și cu o datorie la jocurile de noroc. Moartea nu mi-a oferit nimic spre care să îmi îndrept furia. Tot ce puteam face era să cercetez cerul.”

Viața ei este sinonimul cuvântului coșmar: orfană, a fost nevoită să îndure bătăi crunte în centrul de plasament, până când a fugit de acolo. Deși extrem de inteligentă, nimeni nu o angajează din cauza reminiscențelor din trecut – a fost condamnată la închisoare. Este o infractoare, o hackeriță și un vânător de recompense. Se luptă să supraviețuiască încă o zi într-o sărăcie lucie, culmea, în inima unei metropole, acolo unde contrastele sociale nu încetează să uimească – dar, totuși, pe nimeni uimind într-atât de tare încât să ajute o fată precum Emika.

Încă din primele pagini, cartea ne oferă demonstrații periculoase de Warcross – acesta se poate juca zilnic, ca orice joc, însă există și un meci oficial, unde participă jucători aleși pe sprânceană, persoane influente din lumea mondenă ori tineri foarte bogați. Campionatul intern de Warcross are loc o dată pe an la Tokyo și este grandios. În momentul în care Emika, în frenezia jocului, dar și împovărată de numeroasele datorii pe care trebuie să le plătească, fură un obiect valoros chiar în timpul meciului oficial, trădându-și identitatea și punându-se în pericol, totul se schimbă. Viața ei intră pe un nou făgaș, este chemată în fastuosul și amețitorul Tokyo, iar dorința de a participa la campionat îi este îndeplinită, însă care este prețul pe care trebuie să-l plătască în timp? Și ce reprezintă Hideo Tanaka pentru ea?

„Unii spun că Warcross este doar un joc stupid. Alții, că e o revoluție. Dar, pentru mine și pentru milioane de alți oameni, este singurul mod de a ne uita necazurile.”

Cartea este un amalgam de emoții și sentimente năucitoare, de scene breathtaking și răsturnări de situație. Am avut inima în gât pe tot parcursul lecturii, simțeam emoțiile și neliniștea prin care treaceau personajele, eram acolo, prinsă între comploturile și greutățile din viața reală a Emikăi și lumea virtuală, brutală și necruțătoare a Warcross-ului.

Warcross este mai mult decât un simplu joc, este și un meci oficial sponsorizat de către cei mai bogați oameni ai planetei, meci pentru care se antrenează oameni din lumea mondenă ori puști extrem de bogați, ajunși peste noapte idolii a mii de fani. Jucătorii Warcross sunt aprigi, bătăioși, necruțători și fac orice pentru a învinge.

Warcross este un stil de viață, Warcross este sinonimul nebuniei și extravaganței. Însă Warcross este jucat și în lumea întunecată, acolo unde gangsteri și persoane de cea mai joasă speță fac pariuri ilegale. Însă, lăsând la o parte aceste pariuri ilegale, în lumea întunecată se întâmplă ceva mai mult, au loc întâlniri virtuale secrete și ceva măreț se pune la cale.

Emika, hakerul nostru inteligent, este însărcinată de Hideo să afle adevărul. Să spioneze, să spargă conturi personale, să acceseze amintiri, să vâneze. Ea intră în joc și luptă cu întunericul, fiind aleasă de echipa Cavalerii Phoenix. Deși rănită în atât de multe feluri, cu un trecut nemilos și un viitor incert, Emika știe cu adevărat ce înseamnă să lupți. Să lupți pentru o nouă zi, să lupți zi de zi, să lupți pentru a putea supraviețui. Este ambițioasă și puternică, altruistă și curajoasă. O adevărată badass girl. Faima câștigată o dată cu sosirea ei în Tokyo și intrarea în joc nu i-au luat mințile și nu au împiedicat-o să facă lucrul pentru care a fost angajată.

„Orice lacăt are o cheie. Orice problemă are o soluție.”

Hideo, tânărul geniu, creatorul Warcross, faimos și super bogat, este un tip rece, dur, calculat și extrem de reținut în fața camerelor de filmat, în fața oricui i se adresează. Impune respect și admirație. În realitate, Hideo poartă un secret întunecat și este măcinat de proprii demoni. Interacținile dintre Hideo și tânăra cu părul multicolor ating cote tulburătoare. El este clientul ei, ea este angajata lui. Ea trebuie să vegheze asupra lui, căci odată cu intrarea Emikăi în Warcross, reies la suprafață comploturi și trădări menite să distrugă imperiul Warcross și pe inventatorul acestuia.

„În ultimii ani, Hifdeo s-a transformat dintr-un geniu adolescent lălâu într-un tânăr elegant, cu ochi păstrunzători. Nu trece o săptămână fără să nu fie prezentat pe vreo copertă de tabloid, întâlnindu-se cu o celebritate sau alta, ceea ce-l așază în capul oricărei liste la care se pot gândi. Cel mai tânăr. Cel mai chipeș. Cel mai bogat. Cel mai dorit.”

Emika și Hideo împărtășesc mai mult decât un meci oficial, trecutul și suferințele lor apropiindu-i din ce în ce mai mult.

„De ce s-o fi antrenând ca posedat? De ce lovește de parcă ar vrea să ucidă? Mă cutremur la amintirea expresiei sale, a ochilor acelora cumpliți, întunecați, fără nicio urmă a versiunii policticoase, carismatice și jucăușe a sa, pe care credeam că o cunosc.”

Antrenamente dure, jocuri nemiloase, adversari redutabili și care au o natură schimbătoare, coechipieri la fel de schimbători care poartă secrete întunecate. Lumea Warcross este caracterizată deopotrivă de lumină și întuneric, adrenalina îți taie răsuflarea, capitolele curg unul după altul, ducând cititorii și jucători mai aproape de final...dar oare și de adevăr? Personajele îți vor fi camarazi o parte din timp, însă, la fel ca Emika, nu vei știi în cine te poți încrede.

Povestea este sclipitoare, genială, plină de acțiune, culoare, intrigi și viteză. Nu o vei uita mult timp după ce ai terminat primul volum și vei tânji după continuare așa cum un însetat tânjește după apă în deșert. Și nu exagerez când spun asta !

În Warcross, dexteritatea, intuiția, gândirea rapidă și inteligența fac deosebirea între viață și moarte. Pierzi sau câștigi, tu faci jocurile.

Warcross este mai mult decât o carte cu și despre jocuri și tehnologie. Este despre umanitate și demonii pe care îi purtăm în suflet, este despre trecutul fiecăruia dintre noi și cum acesta ne poate afecta deciziile actuale și, implicit, viitorul. Este despre curaj, iubire, linia tot mai fină dintre bine și rău, corect și greșit, umanitate, demnitate și decădere.

„Ce este ceea ce ne face umani, mai precis? Alegerea de a ucide sau de a viola? De a bombarda și de a face război și de a distruge? De a răpi copii? De a împușca nevinovați? Asta e partea aceea a umanității care nu trebuie luată”

Ultimele capitole m-au lăsat speechless. Niciodată, dar niciodată nu m-am înșelat atât de mult în privința unei povești. Nu mai pot adăuga decât: citiți Warcross. Acum !

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul oferit spre recenzare.

Warcross a fost o neașteptată surpriză pentru mine. Nu știam la ce să mă aștept când am început să citesc cartea, nu sunt gameriță și nu...

la octombrie 08, 2017

Am citit pentru prima oară această carte la sfârșitul anului trecut. Acum, în octombrie, am recitit-o (în noua variantă apărută de curând la editură, care are o copertă absolut superbă după cum se poate observa în imagini; de fapt, ambele ediții îmi plac foarte mult) pentru a-mi exprima părerile sincere într-o recenzie, și afirm că mi-a plăcut la fel de mult și că pe parcursul lecturii am fost tot atât de captivată de poveste ca și prima dată, de parcă ar fi fost prima oară când citeam cartea. Iar pentru asta trebuie să o felicit pe Cristina pentru că a ales să scrie o trilogie dark, insiprată din vremurile de demult, când domnii și domnițele, conții și contesle purtau cele mai frumoase și bogate haine – femeile rochii lungi, din materiale splendide, de toate culorile, cu crinoline și corsete, bijuterii somptuoase, bărbații haine elegante, sobre, croite după ultima modă -, călătoreau în trăsuri și organizau baluri în castelele lor impunătoare, unele dintre ele gotice.

Ceea ce mi se pare și mai frapant este că autoarea a ales să își stabilească personajele în inima Transilvaniei de demult, dar și în Transilvania actuală, făcând o paralelă între societatea de atunci și cea de acum, modul în care se desfășurau activitățile atunci și cum se desfășoară acum, modul în care tinerii își duceau viața, ce reguli sociale și de conduită trebuiau să urmeze. Se pune foarte mult accentul pe aceste diferențe sociale, Cristina vrea să arate schimbările care au survenit odată cu trecerea timpului, schimbări care au loc în special la nivel mental, și mai vrea să scoată în evidență și faptul că, în anumite probleme de natură morală, lucrurile nu s-au schimbat într-atât de mult, întrucât societatea de astăzi încă se mai izbește de multe prejudecăți.

După părerea mea, trilogia este o poveste în poveste, deoarece prezintă două lumi distincte, două secole diferte, două Românii diferite, două tinere femei mai mult sau mai puțin diferite: Aneke și Alexandra.

Alexandra este o tânără rebelă de șaisprezece ani ce trăiește în București cu mama ei, Dora și fratele ei vitreg, Răzvan, pe care l-a cunoscut abia în urmă cu patru luni. Alexa, așa cum îi spun prietenii, este o tipă cool, nonconformistă, care adoră rockul, cărțile și misterele. Îi plac locurile solitare, liniștite și relaxante, în care poate fi ea însăși, contemplând și regăsindu-se pe sine, îi plac și locurile mai dark și poveștile gotice, este o visătoare și o romantică. M-am regăsit oarecum în acestă tânără adolescentă, și nu numai pentru că o cheamă ca pe mine, dar și pentru că îi îmbrățișez stilul de viață și modul de gândire.

Însă Alexandra are o taină, un secret pe care nu l-a putut împărtăși decât unei singure persoane – Ioanei, prietena ei de încredere. Alexa a crescut departe de fratele ei vitreg, iar întâlnirea cu acesta nu a decurs așa cum se așteptase. Descoperă cu tânăr extrem de chipeș și de rebel, rocker și el, un tip cu trei ani mai mare decât ea care o îndrăgește imediat, nefiind loc de binecunoscutele dispute dintre frați, în special între doi frați care au crescut separat și ar putea să facă scene adolescentine pentru a-și disputa dragostea mamei lor. Nu, între ei nu este loc de tachinări frățești, certuri sau alte asemenea, descoperă că se completează destul de bine, că au o mentalitate asemănătoare. Încet încet, Răzvan devine mai mult decât un simplu frate pentru Alexandra...

Vacanța de vară aduce cu ea schimbări radicale pentru tânăra rockeriță, care este trimisă de Dora la niște rude îndepărtate, tocmai în V., un sat din Transilvania. Faptul că va fi smulsă de lângă Răzvan nu îi face mare plăcere tinerei, însă recunosște că ar fi bine dacă ar dispune de timpul necesar pentru a-și clarifica sentimentele, dorind în același timp să se recreeze în atmosfera de basm a satului transilvănean. Un sat dark, atât la propriu cât și la figurat, înconjurat de dealuri și păduri. Atracția satului, dacă se poate spune așa, este o casă bântuită în care se spune că ar fi trăit Aneke, o contesă jumătate româncă, jumătate unguroaică despre care se credea că ar fi fost vrăjitoare.

Ajunsă în V., Alexandra este atrasă de legendele locului, pleacă pe urmele Anekei și descoperă o lume extrem de ciudată, plină de mister, sânge, crime oribile, locuri stranii, vrăjitoare și povești întunecate. În V., nimic nu este ceea ce pare la prima vedere, iar timpul pare a se fi oprit în loc. În același timp cu Alexandra, cititorii vor descoperi cine a fost Aneke, ce rol a jucat ea și familia ei în viața sătenilor din V., cum era aceasta percepută de săteni – o vrăjitoare crudă, vinovată de incest, drept pentru care aceștia au și ucis-o în cel mai oribil mod.

Personaje ciudate ce poartă secrete întunecate apar în noua viață a Alexandrei – Lorena, o țigancă ghicitoare din zilele de azi, care pretinde că este sora vitregă a Anekei, Mathias, soțul și fratele acesteia, care pretinde că este contele venit de peste nouăsprezece orașe pentru a o peți pe Aneke, frumoasa care i-a furat inima și sufletul, dar care îi este și soră vitregă după tată și Nori, fetița Lorenei și a lui Mathias. Alexandra este fascinată dar în același timp și debusolată de mărturisirile acestora, nu știe dacă în spatele legendelor se află de fapt o altă poveste, mai complexă și mai sâgeroasă decât tot ce a auzit până acum, ori dacă aceștia sunt buni de închis într-un sanatoriu...

„Cum aș putea să mă desprind din pivnița asta, să urc treptele și să dau cu ochii de arătarea care străbate castelul, poate căutându-și liniștea, poate iubirea, poate viața care i-a fost smulsă cu atâta ură din corp? Castelul ăsta respiră, prin zidurile lui, suferință. Durere, moarte, iubiri neîmplinite.”

Tânăra din zilele noastre simte o atracție ciudată pentru tot ceea ce evocă amintirea Anekei. Similitudinile dintre cele două nu se opresc la simplul fapt că, deși au trăit în secole diferite, cele două gândeau și acționau aproape la fel, ori la faptul că ambele purtau în suflet o mare dragoste față de fratele lor vitreg, Mathias respectiv Răzvan. Aneke era la fel de nonconformistă și rebelă precum Alexandra din zilele noastre, contesa nu ținea cont de principiile acelor vremuri și nu își dorea o viață încătușată, în care să se simtă prizonieră de ceea ce este ea cu adevărat.

„Cum aș fi reacționat dacă mi s-ar fi cerut să renunț la iubirea asta, în schimbul vieții mele? Evident, i s-ar fi cerut inacceptabil. Cu ce drept să mi se ceară asta? De unde să știe niște oameni străini cât de intensă este iubirea mea? Cine se credeau și, mai ales, de unde aroganța lor de a considera că morala pe care o considerau ei era cea corectă? Regulile sociale mi se păreau o prostie, în comparație cu sentimentele reale și durabile. (...). Iubirea învingea oricând moralitatea. Regulile sociale erau artificiale, sentimentele nu. La asta mă gândeam de fiecare dată când venea vorba despre Aneke.”

Povești din trecut și din prezent se întrepătrund, povești pline de mister, farmec, iubire, nebunie. Povești vechi, de demult, cu conți și contese, vrăjitoare și magii, iubiri pătimașe, interzise, superstiții și legende. Povești din ziua de azi, cu iubiri la fel de pătimașe și încă considerate interzise, povești ce au loc într-o lume mai evoluată, chipurile, dar la fel de săracă în ceea ce privește mentalitatea umană și prejudecățile. Este povestea Alexandrei și a lui Răzvan, Anekei și a lui Mathias, povestea lui Miriam și a contelui Silaghy, povestea Lorenei.

„Îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, cu părul incredibil de lung, despletit, de un castaniu roșcat, cu ochii verzi, la fel de verzi cum îi bănuisem și astăzi în albumul Lorenei, stă Aneke. Ține și ea în mână o oglindă înărmată cu înflorituri, se privește în ea și râde. Râde în ton cu Lorena. Amândouă au vârsta mea, poate cu un an mai mult. Nu-mi e frică și știu în continuare că sunt în vis chiar și atunci când Aneke se apleacă spre Lorena, îi cuprinde sânul stâng cu mâna înmânușată și își apropie cu repeziciune buzele de gâtul alb al Lorenei.”

Contesa Aneke este o poveste în poveste, în care prezentul înfruntă trecutul, în care frumusețea și originalitatea înfruntă monotonia și gândirea învechită, în care iubirea sinceră, crazy și profundă înfruntă prejudecățile și presiunile sociale și morale.

Mi-a plăcut foarte mult acesată carte, este simplă dar are un mare impact dacă cititorul este atent la ce vrea să transmită autoarea, se citește rapid și te captivează de la început până la sfârșit, este dark, suficient de actuală dar care evocă o mică parte din vremurile de demult.

„Mereu ne întoarcem la cele care ne sunt ursite.”

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzare.

Am citit pentru prima oară această carte la sfârșitul anului trecut. Acum, în octombrie, am recitit-o (în noua variantă apărută de cur...

Abonați-vă la: Postări ( Atom )

Lecturi de Halloween (recomandări)

Recenzie: „Cei trei și Pădurea cea Mare” (Drumul spre Vozia #1) de Mihai Andrei Aldea

Recenzie: „Visele nu dorm niciodată” de Natașa Alina Culea

Recenzie: „Warcross”de Marie Lu

Recenzie: „Ultima vrăjitoare din Transilvania: Contesa Aneke” de Cristina Nemerovschi