Recenzie: Moștenitoarea focului de Sarah J. Maas
„Întunericul
nu avea sfârșit sau început. Era abisul care îi bântuise pașii vreme de zece
ani de zile și căzu de bunăvoie în el, îl întâmpină cu bucurie.”
Tronul de cleștar este o serie pe care am început-o acum câțiva ani și care mi-a plăcut enorm de mult dar pe care,
din motive nici măcar de mine știute, nu am reușit să o reiau decât de curând,
când am recitit cele două volume de început. Mi-am dorit extrem de mult
continuarea seriei și am fost foarte încântată când am primit-o, datorită
amabilității celor de la Libris.ro.
Acest volum ne aduce noi și extrem de complexe personaje
care populează această feerică lume creată de autoarea Sarah J Maas. Dacă până
acum ne-am obișnuit doar cu câteva personaje, cele principale și importante,
iar mai toată acțiunea se desfășura la castelul de cleștar din Adarlan, în Moștenitoarea focului peisajele, personajele dar mai ales povestea se schimbă.
O cunoaștem pe Maeve, mătușa lui Aelin și regina fae, pe
prințul fae Rowan, pe luptătorul Aedion, vărul lui Aelin, pe clanul de
vrăjitoare în fruntea căreia iese în evidență Manon. Acțiunea devine mai
alertă, iar fiecare personaj își prezintă propria poveste în timp ce
influențează cursul poveștii.
„În perfecțiunea ei, Maeve era înfricoșătoare, perfect
nemișcată, eternă și calmă, radiind o grație antică. Bruneta soră a blondei
Mab. Regina Fae rămase tăcută, cu degetele ei lungi, albe ca luna, împleticite
în poala rochiei ei violet, cu o bufniță albă cocoțată pe spătarul scaunului.
Nu-și făcea probleme în privința unei coroane, iar Celaena bănuia că nici nu-i
trebuia una. Toate ființele de pe pământ știau cine era – ce era -, chiar dacă
erau oarbe și surde. Maeve, chipul a o mie de legende...și coșmaruri. Despre ea
se scriseseră epopei, poeme și cântece, atât de multe, încât unii credeau că
era doar un mit. Dar iată visul – coșmarul – în carne și oase.”
„Manon se născuse fără suflet, așa spunea bunica ei. Fără
suflet și fără inimă, așa cum trebuia să fie un membru Cioc-negru. Era rea până
în măduva oaselor.”
O cunoaștem pe însăși Aelin, moștenitoarea pierdută a Terassenului,
copila de opt anișori, orfană și speriată, asasina Celaena care devine mai
târziu, apoi tânăra de optsprezece ani care își regăsește poporul și
moștenirea, cea care se luptă cu focul dinlăuntrul ei, în timp ce înceracă să
și-l facă aliat, și nu dușman, cea care lasă magia să o acapareze, Moștenitoarea focului.
În calitate de Campion al Regelui, Celaena se vede
nevoită să călătorească spre îndepărtatul Wendlyn, acolo unde magia și un
trecut tenebros și imposibil de renegat o așteaptă pentru a-i schimba, pentru a
nu știu câta oară, destinul.
Celaena și-a renegat trecutul, descendența și puterile
magice și distrugătoare timp de mai bine de zece ani, însă titlul de Campion al
Regelui, cât și dezvăluirea anumitor secrete pericuoase, o aduc mai aproape de
reminiscențele trecutului. Prinsă între două lumi periculoase – cea guvernată
de regele Adarlanului, cel care se folosește de puteri antice readuse la viață
într-un mod extrem de periculos pentru a-și extinde brațul de fier, supremația
tirancă, și cea magică și la fel de periculoasă ce încă mai sălășluiește în
Wndlyn, tărâmul din care își trage originile asasina noastră -, Celaena va
trebui să ducă la bun sfârșit misiunea de a-i ucide pe regele și pe prințul
Wendlynului, căci viața persoanei pentru care odată a avut cele mai profunde
sentimente, Chaol, depinde de reușita ei.
„Coroana mea este doar încă o pereche de cătușe.”
Recentele evenimente care au avut loc în Diamantul
de la miezul nopții încă o mai bântuie pe asasină, pierderea prietenei
ei dragi, prințesa Nehemia, fiind cea mai dură lovitură pe care a trebuit să o
suporte în ultimii ani. Violența cu care frumoasa, nobila și neînfricata
Nehemia a fost ucisă încă o mai bântuie pe Celaena, care a jurat răzbunare
celor care au contribuit la moartea ei, cât și promisiunea de a elibera Eyllwe
din sclavie. Sclavie din care și ea a făcut parte. Sclavie pe care a trebuit să
o suporte ani întregi în minele de sare din Endovier. Acolo unde o fată, încă
adolescentă, a învățat să suporte biciuirile și munca neîncetată pentru a
supraviețui.
Supraviețuirea Celaenei în aprigul Wendlyn este
încununată de violențe și antrenamente dure pe care este nevoită să le suporte.
Târgul făcut cu mătușa ei, Maeve, o duce la capătul puterilor, iar
antrenamentele extrem de brutale la care o supune prințul fae Rowan scot la
iveală partea cea mai fioroasă dinlăuntrul asasinei, acea latură a ei pe care a
moștenit-o și pe care a ținut-o ascunsă timp de zece ani. O latură primitivă,
de brută, animalică, caracteristică ființelor fae. Singura interacțiune pe care
o are cu aprigul Rowan constă în pumni și picioare date cu precizie, mușcături
usturătoare și magie dezlănțuită până la cea mai cruntă limită, astfel încât
Celaena să reșească să trezească la viață bestia fae care zace undeva adânc în
propria-i ființă.
Scenele dintre cei doi sunt cele mai violente din toată
seria de până acum. Rowan este un adevărat monstru, o armă rece, mortală, de
neclintit în fața durerii moștenitoarei tronului. Lipsit de empatie și de
oricare alt sentiment uman, Rowan este descris ca fiind un războinic fae extrem
de abil, care posedă un fizic intimidant și un psihic dur, de neclintit. Inima
îi este de gheață, privirea-i arde totul în jur, iar corpul, musculos și plin
de tatuaje ce reprezintă semne și limbaje antice, se întind chiar și pe gât și
față. Cu siguranță autoarea nu a lăsat nimic la voia întâmplării când a
creionat acest personaj ieșit din comun, înzestrându-l cu toate calitățile
necesare unui luptător de temut.
Puterea Aelinei este letală. Ucigătoare. Mistuitoare.
Greu de ținut în frâu și greu de înăbușit după ce moștenitoarea focului o
eliberează dinlăuntrul ei. Puterea lui Rowan este la fel de impresionantă, dar
o idee mai puțin înflăcărată. Combinate, puterile lor se compltează și
înfăptuiesc lucruri greu de imaginat.
„Gheață și foc. Ger și tăciuni. Prinsă într-o bătălie,
împingând și trăgând. Sub toate acestea, putea aproape gusta voința de oțel a
lui Rowan care se confrunta cu harul ei magic – o voință care refuza să lase
focul să o ardă, transformând-o în nimic.”
Una dintre scenele mele preferate din carte este cea în
care are loc alegerea unor balauri de către vrăjitoare, balauri ce urmează a fi
folosiți în lupta contra dușmanilor regelui Adarlanului. Momentul în care
apriga Manon cade îmbrâncită de către adversara ei, Iskra, în groapa în care
Titus, cel mai temut și feroce balaur își poartă lupta cu balaurul momeală,
este definitoriu pentru viitorul vrăjitoarei Manon. Lupta teritorială a celor
doi balauri – Titus pentru a o ucide pe cea care deunăzi l-a dorit cu fervoare,
momeala pentru a o salva pe femeia care a căzut în groapă -, este epică și lasă
cititorul fără suflare, la fel ca și conexiunea care are loc între Manon și cel
care mai târziu va fi botezat Abraxos, balaurul momeală nedorit de nimeni,
folosit în fața celorlalte fiare cu aripi, colți și cozi veninoase.
„Capul puternic veni sprea ea, privirea acelor ochi,
eleștee de noapte lichidă, întâlni pe a
ei. Stătea cu mâna întinsă, mâna terminată cu fier și pătată de sânge. El își
lipi botul de palma ei și pufni. Era însemnat peste tot de cicatrice groase,
atât de multe, încât ar fi putut fi luate drept dungile unei pisici de junglă.
Toate cicatricele, dinții sparți și ghearele rupte, coada mutilată – nu erau
semnele unei victime. O, nu ! erau trofeele unui supraviețuitor. Abraxos era un
luptător care avusese toți sorții împotriva sa și supraviețuise. Învățase din
asta. Triumfase.”
„Ești unul dintre Cei Treisprezece, îi spuse. De acum
până când Întunericul ne va despărți. Tu îmi aparții, iar eu îți aparțin. Hai
să le arătăm de ce.”
O altă putere o leagă pe Aelin de Aedion, vărul ei mai
mic. Puterea sângelui și a răzbunării. Cei doi sunt legați printr-un jurământ
de sânge făcut cu mulți ani în urmă. Prin acest jurământ, el este protectorul
ei, singura persoană în mâinile căruia își poate pune viața, căci niciodată nu
o va dezamăgi. Deșii ambii slujesc la curtea regelui din Adarlan, fără a știi
unul de celălalt, planurile lor sunt mai mărețe de-atât. Ei vor răzbunare și
reîntregirea Terassenului. Ei vor să decimeze Adarlanul și să înfrângă
întunericul. Ei sunt răzbunătorii care îl vor mort pe nemilosul rege în slujba căruia s-au pus, în acest fel
ținându-și dușmanul aproape în timp ce își acoperă adevărata identitate.
„Chipeș era un termen prea palid pentru a-l descrie pe
Aedion. Copleșitor ar fi fost mai potrivit. Înalt și musculos, Aedion era, din
cap până în picioare, războinicul despre care se zvonea că ar fi fost. Blana
unui lup alb atârna peste umerii săi lați, iar un scut rotund îi fusese prins
pe spate – împreună cu o sabie care părea antică. Dar chipul lui. Și ochii...O,
zeilor ! Erau ochii Celaenei. Ochii Ashryver. De un turcoaz uimitor, ca un miez
auriu la fel de strălucitor ca și părul. Părul lor – chiar și nunanța era
aceeași.”
„Aedion Ashryver fusese supranumit Lup, general, prinț,
trădător și criminal. Și era toate aceste lucrurii și chiar mai mult. Mincinos,
escroc și farsor erau preferatele sale în mod deosebit – titurile pe care numai
cei apropiați lui le știau. Târfa din Adarlan, așa îi spuneau cei care nu-l
cunoșteau. Era adevărat – în multe feluri, era adevărat și lui nu-i păsase.
Până acum.
Văr – acela fusese cel mai îndrăgit titlu. Văr, neam ,
protector. Acelea erau numele secrete pe care le adăpostea adânc înăuntrul său,
numele pecare le șoptea în sinea sa atunci când vântul nordic urla prin munții
Staghorn. Uneori, vântul semăna cu țipetele pe care oamenii săi le scoteau când
erau conduși la eșafod. Alteori, suna ca Aelin, cea pe care o iubise, cea care
ar fi trebuit să fie regina lui și căreia i-ar fi făcut într-o zi jurământul de
sânge.”
Celaena este sufocată de ură. Momentul în care părinții
ei și o bună parte din curtea regală au fost uciși, i s-a impregnat adânc în
minte și suflet. Avea doar opt ani când a rămas orfană, iar familia ei s-a
sacrificat pentru ca micuța de atunci să aibă o șansă la viață. Și deși a
supraviețuit, întunericul a cuprins-o strâns, ura și furia înveșmântând-o cu o
mantie neagră. A învățat să accepte acea ură, a înbrățișat-o și a devenit un
monstru, o asasină, cea mai temută asasină din Adarlan. Însă acum, amintirile
pe care le-a dorit uitate și greutatea coroanei ei pierdute, datorita față de
poporul ei înrobit, toate acestea vin din urmă pentru a-i zgudui din temelii
viața. Pentru a doua oară. Este din nou învăluită de întuneric și flăcări, un
foc care de fapt întotdeauna a mocnit înlăuntrul ființei ei. Un foc sălbatic pe
care trebuie să-l elibereze și să-l controleze pentru a nu o face scrum pe
dinăuntru, împreună cu toate amintirile ei și sacrificiile făcute pe rând de
către părinții ei, Lady Marion, Nehemia, Chaol, Dorian.
„Nu avea să lase acea lumină să se stingă. Avea să umple
lumea cu ea, cu lumina ei – darul ei. Avea să aprindă întunericul atât de
puternic, încât cei rătăciți, sau răniți, sau distruși să-și găsească din nou
calea, ca un far pentru cei care locuiau încă în acel abis. Nu era nevoie de un
monstru pentru a distruge un monstru- ci de lumină, lumina care să alunge
întunericul.”
Deși sunt la kilometrii depărtare, prietenii ei nu au
uitat-o pe Celaena, iar Chaol, Dorian, Sorscha și Aedion fac tot posibilul
pentru a o ajuta pe ascuns, fiind în același timp nevoiți să se ferească de
intrigile și mânia regelui. Toți își unesc puterile și luptă pentru a înlătura
întuericul ce i-a cuprins de ani întregi, pentru a-l înlătura pe sadicul rege
al Adarlanului, pentru a face dreptate și pentru a răzbuna tragica soartă a
Terassenului, a poporului său înrobit și a conducătorilor de drept.
„Oamenii pe care îi iubești sunt arme pe care ei le vor
folosi împotriva ta.”
Relația dintre prințul Dorian și căpitanul gărzii, Chaol,
este mai tensionată ca niciodată, totul din cauza dezvăluirilor din volumul
precedent și a plecării Celaenei în Wendlyn. Însă prietenia dintre cei doi,
atât de puternică și de frumoasă, depășește momentele critice, atât Dorian cât
și Chaol păzindu-și spatele reciproc și sacrificându-se unul pentru binele
celuilalt. Mi-a plăcut foarte mult
relația lor, care depășește granițele întunericului. În mod special mi-a plăut
de Chaol, și cred că este personajul masculin preferat de mine, alături,
bineînțeles, de impunătorul Aedion.
Dacă sunt dezamăgită de ceva în acest volum – deși nu mă
așteptam să fiu dezamăgită, deoarce această a treia carte din serie este cea
mai complexă de până acum - , este alegerea autoarei de a-i îndepărta pe
Celaena și Chaol. Practic în acest volum suntem martorii a ceea ce eu numesc
începutul sfârșitului relației dintre asasină și căpitanul gărzii. Știu către
cine se va îndrepta Aelin în următorul volum, și sunt puțin dezamăgită deoarece
acest personaj nu mi-a inspirat mai nimic în volumul de față.
Personajele mele preferate sunt indiscutabil Aedion,
efectiv mă topesc după aces războinic greu încercat, acest Lup neînfricat,
vrăjitoarea Manon și al ei balaur Abraxos, iar dintre personajele vechi, Chaol
și Celaena – practic de Aelin nu am
putut încă să mă atașez foarte mult.
„Aelin avea să se întoarcă, iar când avea să vină...Cu
fiecare respirație, Aedion simțea cum parfumul care persista îi învăluia tot
mai strâns inima și sufletul. Când ea avea să se întoarcă, el nu avea să-i mai
dea drumul vreodată.”
„- Au ars tronul
din corn de cerb, Aedion. Nu mai există un tron pentru ea.
- Atunci îi voi construi eu unul din oasele dușmanilor
noștri.”
În altă ordine de idei, deși așteptările mele, care căpătaseră
proporții ernorme în toți acești ani, nu mi-au fost atinse în procent de 100%
din cauza unui mic detaliu explicat mai sus (Chaol, Celaena/Aelin, Rowan), pot
afirma că Moștenitoarea focului este cel mai complex și profund volum din
serie de până acum, iar acest lucru mă face și mai nerăbdătoare să aflu ce se
va întâmpla în continuare cu personajele mele preferate.
Mulțumesc încă o dată librăriei online Libris.ro pentru
volumul oferit spre recenzare. Pe Libris. ro puteți găsi o vastă varietate de
cărți, atât în limba română cât și în limba engleză, la un preț accesibil.
„Întunericul nu avea sfârșit sau început. Era abisul care îi bântuise pașii vreme de zece ani de zile și căzu de bunăvoie în el,...
