duminică, 15 octombrie 2017

Recenzie: „Warcross”de Marie Lu


Warcross a fost o neașteptată surpriză pentru mine. Nu știam la ce să mă aștept când am început să citesc cartea, nu sunt gameriță și nu mă atrag nici jocurile video, nici tehnologia din ziua de azi. Însă cartea, am devorat-o.

Personajele mi-au plăcut foarte mult, absolut toate, fără excepție, însă două dintre ele ies în evidență, fiind puse de către autoare în „lumina reflectoarelor”.  Ea este o tânără cu părul vopsit în toate culorile și cu brațele pline de tatuaje intens colorate. Idolul ei este chiar Hideo Tanaka, extrem de tânărul creator al jocului de renume mondial Warcross.

Povestea Emikăi este heartbreaking, în special partea în care ne este prezentată relația pe care o avea cu tatăl ei, spun o avea deoarece acesta este mort, iar Emika singură pe lume. În cele câteva cuvinte în care este descrisă relația cu acesta, autoarea pune tot sufletul și o apropie și mai mult pe tânără de sufletul cititorului. În cuvinte puține, dar de efect, Marie redă dragostea pe care aceștia o împărtășeau și scoate la suprafață amintiri intime, frumoase, accentuând în același timp nedreptatea vieții și golul și suferința pe care ți le lasă în suflet moartea unei persoane dragi.

Moartea are un obicei cumplit să taie drept fiecare linie pe care ai trasat-o între prezentul și vitorul tău. Aveam sute de mii de asemenea linii, și într-o singură zi au fost tăiate, lăsându-mă cu un teanc de facturi medicale neplătite și cu o datorie la jocurile de noroc. Moartea nu mi-a oferit nimic spre care să îmi îndrept furia. Tot ce puteam face era să cercetez cerul.”

Viața ei este sinonimul cuvântului coșmar: orfană, a fost nevoită să îndure bătăi crunte în centrul de plasament, până când a fugit de acolo. Deși extrem de inteligentă, nimeni nu o angajează din cauza reminiscențelor din trecut – a fost condamnată la închisoare. Este o infractoare, o hackeriță și un vânător de recompense. Se luptă să supraviețuiască încă o zi într-o sărăcie lucie, culmea, în inima unei metropole, acolo unde contrastele sociale nu încetează să uimească – dar, totuși, pe nimeni uimind într-atât de tare încât să ajute o fată precum Emika.

Încă din primele pagini, cartea ne oferă demonstrații periculoase de Warcross – acesta se poate juca zilnic, ca orice joc, însă există și un meci oficial, unde participă jucători aleși pe sprânceană, persoane influente din lumea mondenă ori tineri foarte bogați. Campionatul intern de Warcross are loc o dată pe an la Tokyo și este grandios. În momentul în care Emika, în frenezia jocului, dar și împovărată de numeroasele datorii pe care trebuie să le plătească, fură un obiect valoros chiar în timpul meciului oficial, trădându-și identitatea și punându-se în pericol, totul se schimbă. Viața ei intră pe un nou făgaș, este chemată în fastuosul și amețitorul Tokyo, iar dorința de a participa la campionat îi este îndeplinită, însă care este prețul pe care trebuie să-l plătască în timp? Și ce reprezintă Hideo Tanaka pentru ea?

„Unii spun că Warcross este doar un joc stupid. Alții, că e o revoluție. Dar, pentru mine și pentru milioane de alți oameni, este singurul mod de a ne uita necazurile.”



Cartea este un amalgam de emoții și sentimente năucitoare, de scene breathtaking și răsturnări de situație. Am avut inima în gât pe tot parcursul lecturii, simțeam emoțiile și neliniștea prin care treaceau personajele, eram acolo, prinsă între comploturile și greutățile din viața reală a Emikăi și lumea virtuală, brutală și necruțătoare a Warcross-ului.

Warcross este mai mult decât un simplu joc, este și un meci oficial sponsorizat de către cei mai bogați oameni ai planetei, meci pentru care se antrenează oameni din lumea mondenă ori puști extrem de bogați, ajunși peste noapte idolii a mii de fani. Jucătorii Warcross sunt aprigi, bătăioși, necruțători și fac orice pentru a învinge.

Warcross este un stil de viață, Warcross este sinonimul nebuniei și extravaganței. Însă Warcross este jucat și în lumea întunecată, acolo unde gangsteri și persoane de cea mai joasă speță fac pariuri ilegale. Însă, lăsând la o parte aceste pariuri ilegale, în lumea întunecată se întâmplă ceva mai mult, au loc întâlniri virtuale secrete și ceva măreț se pune la cale.

Emika, hakerul nostru inteligent, este însărcinată de Hideo să afle adevărul. Să spioneze, să spargă conturi personale, să acceseze amintiri, să vâneze. Ea intră în joc și luptă cu întunericul, fiind aleasă de echipa Cavalerii Phoenix. Deși rănită în atât de multe feluri, cu un trecut nemilos și un viitor incert, Emika știe cu adevărat ce înseamnă să lupți. Să lupți pentru o nouă zi, să lupți zi de zi, să lupți pentru a putea supraviețui. Este ambițioasă și puternică, altruistă și curajoasă. O adevărată badass girl. Faima câștigată o dată cu sosirea ei în Tokyo și intrarea în joc nu i-au luat mințile și nu au împiedicat-o să facă lucrul pentru care a fost angajată.

„Orice lacăt are o cheie. Orice problemă are o soluție.”

Hideo, tânărul geniu, creatorul Warcross, faimos și super bogat, este un tip rece, dur, calculat și extrem de reținut în fața camerelor de filmat, în fața oricui i se adresează. Impune respect și admirație. În realitate, Hideo poartă un secret întunecat și este măcinat de proprii demoni. Interacținile dintre Hideo și tânăra cu părul multicolor ating cote tulburătoare. El este clientul ei, ea este angajata lui. Ea trebuie să vegheze asupra lui, căci odată cu intrarea Emikăi în Warcross, reies la suprafață comploturi și trădări menite să distrugă imperiul Warcross și pe inventatorul acestuia.

„În ultimii ani, Hifdeo s-a transformat dintr-un geniu adolescent lălâu într-un tânăr elegant, cu ochi păstrunzători. Nu trece o săptămână fără să nu fie prezentat pe vreo copertă de tabloid, întâlnindu-se cu o celebritate sau alta, ceea ce-l așază în capul oricărei liste la care se pot gândi. Cel mai tânăr. Cel mai chipeș. Cel mai bogat. Cel mai dorit.”

Emika și Hideo împărtășesc mai mult decât un meci oficial, trecutul și suferințele lor apropiindu-i din ce în ce mai mult.

„De ce s-o fi antrenând ca posedat? De ce lovește de parcă ar vrea să ucidă? Mă cutremur la amintirea expresiei sale, a ochilor acelora cumpliți, întunecați, fără nicio urmă a versiunii policticoase, carismatice și jucăușe a sa, pe care credeam că o cunosc.”

Antrenamente dure, jocuri nemiloase, adversari redutabili și care au o natură schimbătoare, coechipieri la fel de schimbători care poartă secrete întunecate. Lumea Warcross este caracterizată deopotrivă de lumină și întuneric, adrenalina îți taie răsuflarea, capitolele curg unul după altul, ducând cititorii și jucători mai aproape de final...dar oare și de adevăr? Personajele îți vor fi camarazi o parte din timp, însă, la fel ca Emika, nu vei știi în cine te poți încrede.

Povestea este sclipitoare, genială, plină de acțiune, culoare, intrigi și viteză. Nu o vei uita mult timp după ce ai terminat primul volum și vei tânji după continuare așa cum un însetat tânjește după apă în deșert. Și nu exagerez când spun asta !



În Warcross, dexteritatea, intuiția, gândirea rapidă și inteligența fac deosebirea între viață și moarte. Pierzi sau câștigi, tu faci jocurile.

Warcross este mai mult decât o carte cu și despre jocuri și  tehnologie. Este despre umanitate și demonii pe care îi purtăm în suflet, este despre trecutul fiecăruia dintre noi și cum acesta ne poate afecta deciziile actuale și, implicit, viitorul. Este despre curaj, iubire, linia tot mai fină dintre bine și rău, corect și greșit, umanitate, demnitate și decădere.

„Ce este ceea ce ne face umani, mai precis? Alegerea de a ucide sau de a viola? De a bombarda și de a face război și de a distruge? De a răpi copii? De a împușca nevinovați? Asta e partea aceea a umanității care nu trebuie luată”

Ultimele capitole m-au lăsat speechless. Niciodată, dar niciodată nu m-am înșelat atât de mult în privința unei povești. Nu mai pot adăuga decât: citiți Warcross. Acum !


Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul oferit spre recenzare. 

duminică, 8 octombrie 2017

Recenzie: „Ultima vrăjitoare din Transilvania: Contesa Aneke” de Cristina Nemerovschi



Am citit pentru prima oară această carte la sfârșitul anului trecut. Acum, în octombrie, am recitit-o  (în noua variantă apărută de curând la editură, care are o copertă absolut superbă după cum se poate observa în imagini; de fapt, ambele ediții îmi plac foarte mult) pentru a-mi exprima părerile sincere într-o recenzie, și afirm că mi-a plăcut la fel de mult și că pe parcursul lecturii am fost tot atât de captivată de poveste ca și prima dată, de parcă ar fi fost prima oară când citeam cartea. Iar pentru asta trebuie să o felicit pe Cristina pentru că a ales să scrie o trilogie dark, insiprată din vremurile de demult, când domnii și domnițele, conții și contesle purtau cele mai frumoase și bogate haine – femeile rochii lungi, din materiale splendide, de toate culorile, cu crinoline și corsete, bijuterii somptuoase, bărbații haine elegante, sobre, croite după ultima modă -, călătoreau în trăsuri și organizau baluri în castelele lor impunătoare, unele dintre ele gotice. 



Ceea ce mi se pare și mai frapant este că autoarea a ales să își stabilească personajele în inima Transilvaniei de demult, dar și în Transilvania actuală, făcând o paralelă între societatea de atunci și cea de acum, modul în care se desfășurau activitățile atunci și cum se desfășoară acum,  modul în care tinerii își duceau viața, ce reguli sociale și de conduită trebuiau să urmeze. Se pune foarte mult accentul pe aceste diferențe sociale, Cristina vrea să arate schimbările care au survenit odată cu trecerea timpului, schimbări care au loc în special la nivel mental,  și mai vrea să scoată în evidență și faptul că, în anumite probleme de natură morală, lucrurile nu s-au schimbat într-atât de mult, întrucât societatea de astăzi încă se mai izbește de multe prejudecăți.

După părerea mea, trilogia este o poveste în poveste, deoarece prezintă două lumi distincte, două secole diferte, două Românii diferite, două tinere femei mai mult sau mai puțin diferite: Aneke și Alexandra.

Alexandra este o tânără rebelă de șaisprezece ani ce trăiește în București cu mama ei, Dora și fratele ei vitreg, Răzvan, pe care l-a cunoscut abia în urmă cu patru luni. Alexa, așa cum îi spun prietenii, este o tipă cool, nonconformistă, care adoră rockul, cărțile și misterele. Îi plac locurile solitare, liniștite și relaxante, în care poate fi ea însăși, contemplând și regăsindu-se pe sine, îi plac și locurile mai dark și poveștile gotice, este o visătoare și o romantică. M-am regăsit oarecum în acestă tânără adolescentă, și nu numai pentru că o cheamă ca pe mine, dar și pentru că îi îmbrățișez stilul de viață și modul de gândire.

Însă Alexandra are o taină, un secret pe care nu l-a putut împărtăși decât unei singure persoane – Ioanei, prietena ei de încredere. Alexa a crescut departe de fratele ei vitreg, iar întâlnirea cu acesta nu a decurs așa cum se așteptase. Descoperă cu tânăr extrem de chipeș și de rebel, rocker și el, un tip cu trei ani mai mare decât ea care o îndrăgește imediat, nefiind loc de binecunoscutele dispute dintre frați, în special între doi frați care au crescut separat și ar putea să facă scene adolescentine pentru a-și disputa dragostea mamei lor. Nu, între ei nu este loc de tachinări frățești, certuri sau alte asemenea, descoperă că se completează destul de bine, că au o mentalitate asemănătoare. Încet încet, Răzvan devine mai mult decât un simplu frate pentru Alexandra...

Vacanța de vară aduce cu ea schimbări radicale pentru tânăra rockeriță, care este trimisă de Dora la niște rude îndepărtate, tocmai în V., un sat din Transilvania.  Faptul că va fi smulsă de lângă Răzvan nu îi face mare plăcere tinerei, însă recunosște că ar fi bine dacă ar dispune de timpul necesar pentru a-și clarifica sentimentele, dorind în același timp să se recreeze în atmosfera de basm a satului transilvănean. Un sat dark, atât la propriu cât și la figurat, înconjurat de dealuri și păduri. Atracția satului, dacă se poate spune așa, este o casă bântuită în care se spune că ar fi trăit Aneke, o contesă jumătate româncă, jumătate unguroaică despre care se credea că ar fi fost vrăjitoare.

Ajunsă în V., Alexandra este atrasă de legendele locului, pleacă pe urmele Anekei și descoperă o lume extrem de ciudată, plină de mister, sânge, crime oribile, locuri stranii, vrăjitoare și povești întunecate. În V., nimic nu este ceea ce pare la prima vedere, iar timpul pare a se fi oprit în loc. În același timp cu Alexandra, cititorii vor descoperi cine a fost Aneke, ce rol a jucat ea și familia ei în viața sătenilor din V., cum era aceasta percepută de săteni – o vrăjitoare crudă, vinovată de incest,  drept pentru care aceștia au și ucis-o în cel mai oribil mod.



Personaje ciudate ce poartă secrete întunecate apar în noua viață a Alexandrei – Lorena, o țigancă ghicitoare din zilele de azi, care pretinde că este sora vitregă a Anekei, Mathias, soțul și fratele acesteia, care pretinde că este contele venit de peste nouăsprezece orașe pentru a o peți pe Aneke, frumoasa care i-a furat inima și sufletul, dar care îi este și soră vitregă după tată și Nori, fetița Lorenei și a lui Mathias. Alexandra este fascinată dar în același timp și debusolată de mărturisirile acestora, nu știe dacă în spatele legendelor se află de fapt o altă poveste, mai complexă și mai sâgeroasă decât tot ce a auzit până acum, ori dacă aceștia sunt buni de închis într-un sanatoriu...

„Cum aș putea să mă desprind din pivnița asta, să urc treptele și să dau cu ochii de arătarea care străbate castelul, poate căutându-și liniștea, poate iubirea, poate viața care i-a fost smulsă cu atâta ură din corp? Castelul ăsta respiră, prin zidurile lui, suferință. Durere, moarte, iubiri neîmplinite.”

Tânăra din zilele noastre simte o atracție ciudată pentru tot ceea ce evocă amintirea Anekei. Similitudinile dintre cele două nu se opresc la simplul fapt că, deși au trăit în secole diferite, cele două gândeau și acționau aproape la fel, ori la faptul că ambele purtau în suflet o mare dragoste față de fratele lor vitreg, Mathias respectiv Răzvan. Aneke era la fel de nonconformistă și rebelă precum Alexandra din zilele noastre, contesa nu ținea cont de principiile acelor vremuri și nu își dorea o viață încătușată, în care să se simtă prizonieră de ceea ce este ea cu adevărat.

„Cum aș fi reacționat dacă mi s-ar fi cerut să renunț la iubirea asta, în schimbul vieții mele? Evident, i s-ar fi cerut inacceptabil. Cu ce drept să mi se ceară asta? De unde să știe niște oameni străini cât de intensă este iubirea mea? Cine se credeau și, mai ales, de unde aroganța lor de a considera că morala pe care o considerau ei era cea corectă? Regulile sociale mi se păreau o prostie, în comparație cu sentimentele reale și durabile. (...). Iubirea învingea oricând moralitatea. Regulile sociale erau artificiale, sentimentele nu. La asta mă gândeam de fiecare dată când venea vorba despre Aneke.”

 Povești din trecut și din prezent se întrepătrund, povești pline de mister, farmec, iubire, nebunie. Povești vechi, de demult, cu conți și contese, vrăjitoare și magii, iubiri pătimașe, interzise, superstiții și legende. Povești din ziua de azi, cu iubiri la fel de pătimașe și încă considerate interzise, povești ce au loc într-o lume mai evoluată, chipurile, dar la fel de săracă în ceea ce privește mentalitatea umană și  prejudecățile. Este povestea Alexandrei și a lui Răzvan, Anekei și a lui Mathias, povestea lui Miriam și a contelui Silaghy, povestea Lorenei.

„Îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, cu părul incredibil de lung, despletit, de un castaniu roșcat, cu ochii verzi, la fel de verzi cum îi bănuisem și astăzi în albumul Lorenei, stă Aneke. Ține și ea în mână o oglindă înărmată cu înflorituri, se privește în ea și râde. Râde în ton cu Lorena. Amândouă au vârsta mea, poate cu un an mai mult. Nu-mi e frică și știu în continuare că sunt în vis chiar și atunci când Aneke se apleacă spre Lorena, îi cuprinde sânul stâng cu mâna înmânușată  și își apropie cu repeziciune buzele de gâtul alb al Lorenei.”



Contesa Aneke este o poveste în poveste, în care prezentul înfruntă trecutul, în care frumusețea și originalitatea înfruntă monotonia și  gândirea învechită, în care iubirea sinceră, crazy și profundă înfruntă prejudecățile și presiunile sociale și morale.

Mi-a plăcut foarte mult acesată carte, este simplă dar are un mare impact dacă cititorul este atent la ce vrea să transmită autoarea, se citește rapid și te captivează de la început până la sfârșit, este dark, suficient de actuală dar care evocă o mică parte din vremurile de demult.

„Mereu ne întoarcem la cele care ne sunt ursite.”


Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzare. 

miercuri, 4 octombrie 2017

Recenzie: „Tăișul sabiei” de Joe Abercrombie


Tăișul sabiei este primul volum al trilogiei Prima Lege, o serie atipică, extrem de diferită față de orice carte și serie am citit până acum. Nu știam la ce trebuie să mă aștept când am început lectura, mii de gânduri și întrebări mi s-au perindat pe parcursul lecturii, căci nu știam cu adevărat dacă seria îmi va plăcea ori ba, dacă îmi va ajunge la suflet ori nu îmi va trezi interesul și lecturarea va fi o corvoadă.

M-am înșelat destul de mult, iar acum, după ce am terminat primul volum (chiar și pe al doilea, dar asta rămâne între noi),  pot afirma că l-am adorat. Privind în urmă, mi se pare normal că am avut dubii – și trebuie să vă avertizez – seria asta nu este pentru oricine și nu veți prinde drag de personaje decât după un timp. Dar, dacă aveți timpul și răbdarea necesară pentru a duce la bun sfârșit volumul,  vă spun sigur că veți adora lumea creată cu măiestrie de autor. Pentru că este unică, atipică și extrem de fascinantă. La fel și personajele.

Cum nu știu exact cum să încep această recenzie – pentru a nu știrbi din valoarea cărții - , am să las personajele să vă poarte în minunata lume a lui Abercrombie.

Logen, Sângerosul Nouă, poreclit și Nouădegete din cauza lipsei unui deget de la mână, este un luptător desăvârșit care poartă în suflet o mare pierdere – uciderea membrilor familiei sale de către shanka, creaturi hidoase și letale. Logen este și înzestrat cu harul de a vorbi cu spiritele, un dar pe care extrem de puțini îl aveau în acele vremuri. Dă dovadă de curaj, dar și de compasiune, de violență atunci când este necesar dar și de stăpânire de sine atunci când situația o cere.

„Am luptat în zece dueluri și le-am câștigat pe toate, dar am luptat pentru cine nu trebuie și din cele mai proaste motive. Am fost nemilos și brutal, am fost un laș. Am înjunghiat oameni pe la spate, i-am ars, i-am înecat, i-am strivit cu pietre, i-am omorât în somn, neînarmați sau fugind. Am fugit și eu, nu o dată. Mi-am udat și eu nădragii de frică. Am cerșit îndurare. Am fost rănit, adesea, am fost grav rănit și am urlat și am plâns ca un un copil căruia mama i-a scos țâța din gură. N-am nicio îndoială că lumea ar fi mai bună dacă aș fi fost ucis cu ani în urmă, dar n-am fost și nu știu de ce. Își privi mâinile, roz și curate pe piatră. Puțini sunt cei care au mâinile de mai mult sânge decât mine. Niciunul de care să știu eu. Sângerosul Nouă, așa îmi zic dușmanii, și sunt cu duiumul. Mereu mai mulți dușmani și mai puțini prieteni. Sângele nu-ți aduce altceva decât și mai mult sânge. Acum mă urmărește, mereu, ca propria-mi umbră și, ca de propria-mi umbră, nu pot scăpa de el. Nu trebuie să scap niciodată de el. L-am câștigat. L-am meritat. L-am căutat cu lumânarea. Asta mi-e osânda.”

Ofițerul West a fost locotenentul care a luptat în Gurkhul sub comanda colonelului Glotka. Este un bărbat respectabil, onest și devotat. Aproape singurul personaj din toată cartea care poate fi catalogat drept uman. Loialitatea, curajul și măiestria cu care a luptat ani întregi în războaie, iar mai apoi ca și comandant de război, i-au adus respectul Lordului Mareșal Burr, care îi oferă un loc în comandamentul său, în ciuda faptului că West nu are sânge nobil și nu se trage dintr-o familie sus pusă – detalii cruciale în acele timpuri, ceea ce îi aduce acestuia invidia altor ofițeri ce dispun de aceste „facilități” din naștere, dar, cu toate acestea, nefiind mai buni și mai loiali decât tânărul nostru. West este și un bun camarad de-al lui Jezal, un tânăr aristocrat îngâmfat pe care îl veți urî pe parcursul acestui prim volum. Prietenia cu acesta este pusă la grea încercare din momentul în care Jezal începe să filtreze cu Ardee, sora lui West.


Un alt personaj demn de menționat, care are un rol crucial în desfășurarea evenimentelor este enigmaticul Bayaz, cel care afirmă că este Întâiul dintre Magi. În jurul acestuia se țese o întreagă poveste, aflăm detalii de o importanță covârșitoare care vor schimba cursul evenimentelor și destinul multor personaje. Ca de obicei, nu vă voi dezvălui nimic, va trebui să citiți cartea pentru a descoperi singuri frumusețea și magia acestei povești. Bayaz, ca orice vrăjitor care se respectă,  are și un ucenic, pe tânărul Quai. Dorința Întâiului dintre Magi este să-și revendice locul în Consiliul Închis, intrând astfel în vizorul Arhilectorului Sult, care îl pune pe închizitorul Glotka să îi spioneze pe Bayaz și pe ucenicul acestuia. Din acest moment adevăratele intrigi ies la iveală, împreună cu o poveste de demult, o poveste magică și întunecată.

Nobilul și mândrul Jezal, glorios spadasin, odionioară mare amator de alcool și jocuri de noroc, este acum copleșit de obligațiile ce-i revin din onoarea de a fi Ofițer al Gărzii Regelui, titlu de care este tare mândru, însă caracterul său delăsător reprezintă o piedică în a avansa mult mai sus. Este măcinat de antrenamentele grele la care este supus zilnic pentru a câștiga Tunirul anual, responsabilitatea de a-și dovedi curajul și abilitățile în război și loialitatea pe care trebuie să i-o arate bunului său prieten și mentor West, care este în contradicție cu toate sentimentele pe care începe să le nutrească față de sora acestuia, Ardee, o ispită constantă în viața spadasinului. Jezal este personajul pe care ți-ai dori să poți să îl pui la punct pe tot parcursul cărții. Îngâmfat, trișor, plin de sine, narcisist, își dorește faimă și putere fără a depune cine știe ce efort. Adulat și iubit de popor, își dă o importanță mai mare decât merită de fapt. Glotka este cel care nu se sfiiește să îl pună la punct.

Un alt personaj, care se numără printre preferatele mele încă de când a fost introdusă în scenă, este Ferro. O tânără femeie sălbatică, mai sălbatică decât un animal, cu un trecut oribil – fiind vâdută ca sclavă și suportând nenumărate atrocități, o tânără femeie condusă doar de ură, temătoare și neîncrezătoare, singuratică și închisă în sine – cu mii de demoni sălășluindu-i în suflet. Ferro este mai mult decât pare la prima vedere, ea este o catalizatoare, dacă pot spune așa, o cheie, un mister și un răspuns deopotrivă.

„- Mai e altceva în tine, Ferro, decât dorința de a ucide?
- Era, cândva, murmură ea, dar ei îți smulg totul cu biciul. Te biciuiesc până când sunt siguri că n-a mai rămas nimic.”

„- Dumnezeu să-ți călăuzească pașii, Ferro Maljinn !
- Aș ! Aici n-au niciun Dumnezeu.
- Aș zice mai degrabă că au mai mulți.
- Mai mulți?
- N-ai observat? Aici, fiecare om se venerează pe sine.”

Ultimul dar nu cel din urmă personaj, ci chiar cel mai important, aș putea spune, este Glotka. La cei 35 de ani ai săi, este infirm. Un schilod dizgrațios, nenorocit de anii în care a căzut prizonier în închisorile gurkiene, un tânăr bărbat care nu mai este nici măcar pe jumătate bărbatul care era înainte: un brav spadasin și luptător, un mândru și puternic erou de război. Acum se lasă ajutat de către un bătrân servitor, scapă nenumărate înjurături și blesteme când trebuie să urce sau să coboare trepte, iar starea sa deplorabilă este completată de lipsa dinților, smulși cu forța în timp ce era supus nenumăratelor schingiuiri. Însă înfățișarea monstruoasă nu îl împiedică să își exercite puterea ca și mare Închizitor, acesta fiind însărcinat cu descoperirea trădătorilor coroanei, aplicând pedepse dure, de neimaginat – cam la fel de dure precum cele pe care le-a simțit pe propria-i piele, odinioară.

Ai spune că este un mesager al durerii, un torționar și un om lipsit de suflet. Nimic mai neadevărat. Glotka este un personaj greu de descifrat, greu de urmărit și imposibil de iubit. Cel puțin în prima fază. Este un personaj atipic, original, cum în nicio altă carte nu am întâlnit. Are o inteligență letală, o cruzime fără margini și zero empatie.

„Viața mea începe în Gurkhul, în temințele împăratului. Amintirile de-atunci sunt mult mai reale. Întins în pat ca un cadavru, după ce mi-am revenit, în întuneric, așteptând prietenii care n-au mai venit.”

„Grotescul lui picior stâng, fără degete, zvâcnea, încă imposibil de controlat. Glotka coborî spre el o privire mânioasă, cu o ură fierbinte. Spurcăciune oribilă. Revoltătoare, inutilă bucată de carne. De ce nu mi l-au tăiat pur și simplu? De ce nu mi-l tai eu? Dar știa de ce. Având încă piciorul, putea să se prefacă măcar că e pe jumătate bărbat. Își izbi coapsa ofilită cu pumnul, apoi regretă imediat. Nărod, nărod. Durerea i se furișă pe spate în sus, ceva mai intensă ca înainte și sporind cu fiecare scundă. Hai, acum, hai, acum, să nu ne certăm. Începu să frece cu blândețe carnea zdrobită. Suntem legați cunul de altul, așa că de ce să mă chinui?”

În viața eroilor noștrii (sau mai bine spus, anteroi), războiul se dă atât pe front, cât și în viața privată. Mai ales în viața privată, sentimentele și îndatoririle acestora fiind deseori în contradicție, îngreunând cu atât mai mult prezentul și viitorul personajelor noastre.

Destinul acestor personaje este pecetluit de faptele acestora, iar drumul lor se interesectează grație Întâiului dintre Magi, care îi aduce aproape unul de celălalt, oferindu-le o misiune și o provocare, conturând în acest fel un viitor bazat pe trecut.



Abercrombie reușește să dea naștere unei lumi violente și tenebroase în care magia, războaiele, intrigile și trădările sunt prezente la fiecare pas. Lamele ascuțite ale armelor răsună pe tot parcursul lecturii, sfichiuind aerul și împlântându-se în trupul și sufletul celor slabi. Răzbunarea și dorința de a câștiga cu orice preț sunt motoarele care declanșează acțiunile personajelor. Fiecare dintre cei menționați are (cel puțin) un secret și un trecut întunecat și plin de violență. Fiecare își dorește să câștige, să supraviețuiască, dar din motive diferite. Să arăți compasiune sau milă sau oricare alt sentiment ce nu izvărăște din cea mai adâncă ură, ar însemna să își recunoști slăbiciunile, să meriți să fi omorât. Jocul este dur, miza este răzbunarea. Și puterea.

Dacă te alegi cu o tăietură, urăști cuțitul sau pe cel care-l mânuiește?”

Toate personajele acestei serii, fără excepții, sunt bizare, atipice, ciudate, înfricoșătoare. Personaje excepționale, puse în situații excepționale. Dacă dorești o poveste ușoară, ușor clișeică, cu personaje prea puțin spre deloc interesante, copiate parcă din alte cărți, ei bine, seria nu este pentru tine. Însă dacă te-ai săturat de poveștile fantasy tipice, Tăișul sabiei este exact cartea de care ai nevoie, deoarece are toate ingredientele necesare unui roman complex, bine închegat, original și surprinzător. Joe Abercrombie reușește să spargă tiparele și să alunge clișeele. Un prim volum surprizător, violent, imprevizibil. Bătălii aprige, războaie așijderea, dueluri purtate cu armele, dueluri verbale, personaje magistrale.


Mulțumesc din suflet editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzare. 

duminică, 1 octombrie 2017

Recenzie: „Adevărul și alte minciuni” de Sascha Arango





Oare care-i adevărul? Aceasta este întrebarea care-ți vine prima dată în minte după ce dai cu ochii de titlul de pe coperta cărții, întrebare ce persistă apoi pe tot parcursul lecturii. Și constați cu stupoare că îți mai rămân de citit 3 pagini, și tot nu ești lămurit/ă pe deplin cu ceea ce tocmai ai citit, căci autorului îi place atât de mult să se joace cu mintea ta. De fapt, adevărul este chiar în fața ta, îl intuiești, îl știi chiar, dar cu toate acestea ai impresia că ți-a scăpat ceva. Dar nu, acolo nu mai este nimic altceva decât ceea ce ai aflat deja, și totuși ar mai fi ceva. Ceva mai profund, mai sinistru, mai dark. Un adevăr nespus, relativ simplu, dar atât de complicat în esență.

„În mine nu există niciun adevăr. Adevărul l-au mâncat peștii, adevărul a ars în cuptor, adevărul s-a transformat în cenușă.”

El e Henry Hayden. Autor celebru. Soț iubitor. Prieten generos. Ucigaș nemilos. Acestea sunt cuvintele de pe copertă, cuvinte simple care spun totul. Care îți mărturisesc de la început că în această carte te vei întâlni cu un personaj calculat, rece, înșelător, iar pe măsură ce înaintezi cu lectura vei afla de asemenea că acesta se confruntă cu un trecut negru, păstrează screte întunecate, duce o viață pe care nu și-o dorește neapărat (decât ceea ce obține de pe urma ei, adică bani) și are o personalitate borderline.

„Tăcerea este împotriva firii umane – așa începea Frank Ellis. Era neîndoios un indiciu al biografiei sale ascunse.”

Povestea trimite cititorul într-o călătorie spre profunzimea minții umane, sondând psihicul omului și cele mai sumbre tulburări cu care acesta se poate confrunta, tulburări apărute ca reacție în urma unor episoade sensibile și degradante din punct de vedere psihic din trecut. Nimic nu este mai primejdios decât un om labil psihic, fragil dar în același timp extrem de puternic și calculat. Cu acet gen de persoană ne putem confrunta oricând oricare dintre noi, fără a bănui ce se ascunde în spatele fațadei atent construite, fără a ghici că pașii ne sunt îndreptați, involuntar, către cărări și drumuri lăturalnice, întunecoase, drumuri care duc spre locuri nebănuite, spre finaluri neașteptate, îndepărtându-ne tot mai mult de adevăr.

Henry este un celebru autor de romane polițiste, este însurat, deține o avere frumușică din vânzările cărților ajunse bestseller, este admirat de toată lumea și râvnit de multe femei. Mai este și un prieten de nădejde și un amant generos. Da, amant, iubita lui fiind chiar editorul editurii care îi publică cărțile. Nimic nemaiauzit sau nemaivăzut până aici, nu? Dureros și trist, ce poate fi mai dureros decât să afli că persoana pe care o iubești te înșală, și ce femeie ar putea trăi cu această trădare în suflet? Însă Martha, soția lui, nu este o femeie oarecare. În realitate, ea este de fapt autoarea romanelor publicate sub numele soțului ei. De ce această șaradă? Ce se ascunde în spatele acestei minciuni? La toate aceste nescunoscute se mai adaugă una: ce va face Henry după ce va afla că amanta lui a rămas însărcinată? Masca pe care o poartă zi și noapte amenință să îi fie dată jos și atunci ce se va întâmpla cu persoanele care îi vor sta în cale?

„Martha îl avertizase că succesul este doar o umbră care se mută odată cu poziția soarelui. La un moment dat, se temea Henry, soarele va apune și lumea va constata că eu nu exist.”

„Ca paznic al tainei tale nu-ți esre îngăduit să fii vreodată imprudent, așa își începuse Martha primul capitol din Deosebita gravitate a vinovăției, ...nu-ți este îngăduit să te confesezi cuiva și să uiți vreodată. Sigur se referise la el. La cine altcineva?”

Toate aceste fapte prezentate pe scurt în descrierea cărții devin certitudini pe măsură ce lectura înaintează, așa cum v-am obișnuit nu dau spoilere. Însă incertitudinile sunt nenumărate, iar deciziile luate în pripă duc la catastrofe în lanț. Cine va supraviețui acestor secrete perfide și cine va sfârși prins în mrejele destinului întunecat?



„Ca redactor înveți să faci distincție între om și opera sa. Personalitatea, nu persoana se reflectă în opera artistului.”

Autorul are un scris atractiv, concis și alert, cuvintele curg de la sine, fluent, uimitor de natural, lăsând impresia că pentru SaschaArango scrierea cărții a fost o joacă de copil, ceva care a venit de la sine, dinăuntrul său, așa cum este și pentru Martha, adevărata autoare a cărților. Însă sub aparenta lejeritate se ascunde o poveste încâlcită și surprinzătoare.

„Fiecare frază e o fortăreață.”

Deși ideea cărții mi-a plăcut foarte mult, modalitatea de expunere  a poveștii nu a fost tocmai de nota 10, iar personajele mi-ar fi plăcut să fie mai bine dezvoltate. Tensiunea și suspansul specifice thrillerelor au fost prezente, însă s-ar fi putut regăsi la cote mult mai înalte, din punctul meu de vedere.


Mulțumesc librăriei online Libris pentru exemplarul oferit spre recenzare. Nu uitați că pe Libris.ro găsiți o mare varietate de cărți la prețuri avantajoase. 

sâmbătă, 30 septembrie 2017

Recenzie: „Acest cântec neîmblânzit”de Victoria Schwab


Am terminat de citit Acest cântec neîmblânzit cu aproximativ o lună, o lună jumătate în urmă, abia acum reușind să scriu câteva cuvinte despre povestea cărții și să vă împărtășesc impresiile mele cu privire la această carte.

Deși nu știam mai nimic despre cartea Victoriei Schwab înainte de a se anunța apariția cărții în limba română la editura Herg Benet, am fost destul de entuziasmată de descriere și de copertă și am adăugat-o pe lista mea super lungă de must read. Nu aveam mari așteptări de la carte, de fapt nu știam mai deloc la ce trebuie să mă aștept, însă speram din suflet să îmi placă, mai ales că înțelesesem că este o carte diferită (în sensul bun) și originală. Coperta - simplă, dar de efect, m-a cucerit, descrierea m-a făcut curioasă, părerile altor cititori mi-au dat speranțe, așadar am fost foarte entuziasmată când am primit-o și destul de nerăbdătoare când am început să o citesc.

Din păcate, lecturarea cărții nu a decurs așa cum îmi doream. Da, este o carte care se citește foarte repede, însă cuvintele nu ascund în spatele lor o poveste nici extrem de originală, așa cum mi s-a promis, nici memorabilă. Este doar o altă poveste fantasy. O distopie fantasy, ca să fiu mai precisă.

Acest cântec neîmblânzit este primul volum al duologiei Monștrii din Verity. This Savage Song este titlul original al cărții, un titlu atipic și extrem de atrăgător, care sună foarte bine și care mie mi-a adus instant și într-un mod cu totul aleatoriu următoarele cuvinte în minte: magie, farmece, utopie, sălbatic, întuneric, monstruos. Și într-adevăr, am avut parte de ceva întuneric în această carte. O carte în care monștrii sunt liberi să cutreiere străzile, o carte în care scenele sunt parcă desprinse dintr-un film horror.

This Savage Song ne prezintă povestea a doi tineri, August Flynn și Katherine Harker, doi tineri speciali și diferiți, doi tineri la fel de diferiți prin natura lor precum apa și focul, vara și iarna, iubirea și ura (sau poate iubirea și ura nu sunt atât de diferite, uneori de la iubire la ură și invers poate fi doar un singur pas, și cine știe ce se va întâmpla mai departe între August și Kate?).

În fine, ideea este că, în această lume întunecată creată de Schwab, August și Kate nu sunt doi tineri obișnuiți. Kate este o rebelă, o tânără capricioasă și extrem de impulsivă care se confruntă, pe de o parte, cu ideea de a respecta regulile colegiilor la care a învățat, fiind mereu admonestată pentru caracterul ei problematic, iar pe de altă parte, cu imposibilitaea de a fi alături de tatăl ei, Callum Harker, singurul membru al familiei sale care mai este în viață după ce a avut loc un fel de invazie a monștrilor. Callum este și cel care guvernează partea de nord a orașului Verity, având în subordinea lui mai mulți monștri – numiți Malchai și Corsai. Acești monștrii au luat naștere din ura și violența oamenilor, orice act sângeros ducând la apariția acestor creaturi înfricoșătoare. Tatăl Katherinei deține parte de nord a acestui oraș distopic, având putere exclusivă asupra a tot ceea ce se întâmplă în această regiune, ocupându-se cu  mână de fier de stabilitatea locuitorilor. O stabilitate aparentă însă, și cumpărată pe bani buni – orice locuitor fiind nevoit să plătească pentru siguranța oferită. Cea mai imperioasă dorință a Katherinei este să se întoarcă în Verity, să-i fie alături tatălui ei, iar pentru acest lucru ea trebuie să își dovedească sângele rece și curajul de a-i călca pe urme, de a se lăsa atrasă în întunecata lume a monștrilor – Malchai și Corsai care îl slujesc pe Callum.



„V-City nu avea nevoie de un cod moral. Avea nevoie de cineva dispus să preia controlul. Cineva dispus să se murdărească pe mâini. Avea nevoie de Harker. Kate nu avea niciun fel de pretenții – știa că tatăl ei era un om rău - , însă orașul ăsta nu avea nevoie de unul bun.”

„- Sunteți încordată. Irascibilă. Defensivă. Intenționat distantă.
Kate îi oferi un zâmbet foarte rece.
- Trăiesc într-o lume în care umbrele au dinți. Nu e un mediu deosebit de relaxant.”

În partea de sud a orașului, este haos. Henry Flynn, tatăl adoptiv al lui August, este un medic care își sacrifică viața pentru a-i ajuta pe alții – și aici nu mă refer doar la intervențiile medicale ale acestuia, ci mai ales la faptul că Henry a înființat o brigadă specială prin care, cu ajutorul câtorva sute de ofițeri bine antrenați, dorește să înfrângă monștrii lui Callum. Este o luptă aprigă, pe viață și pe moarte, iar tatăl lui August este demn de admirat. Însă cine este August?

„Flynn era un idealist și era bine și înțelept să vorbești despre justiție, să ai o cauză, dar, la sfârșitul zilei, oamenii lui mureau. Carne și oase împotriva dinților și ghearelor.”

Surpriza romanului, pe care am lăsat-o spre final, constă în faptul că August este și el un monstru. Mai exact, unul dintre cei mai letali monștrii, Sunai. Sunaii sunt acei monștri care iau naștere în urma celor mai groaznice crime: atacuri, atentate cu bombe, violențe soldate cu mii de morți.  Singurii Sunai care mai există în lume sunt August și cei doi frați ai săi – Ilsa, cea mai puternică dintre ei (și singurul personaj care mi-a plăcut foarte mult) și Leo. Sunaii au capacitatea de a lua viețile oamenilor prin cântecul lor, de unde și titul cărții. Se hrănesc cu păcatele oamenilor, iar melodiile redate de ei aduc moarte și întuneric. Vocea Ilsei este propria ei armă letală, Leo poate face muzică din aproape orice, iar August cântă la vioară. Cântece blestemate, voci dintr-o altă lume, muzica morții și a păcătoșilor.

„Sunai, Sunai, ochi ca tăciunele
Îți vor cânta și-ți vor lua sufletul”

„Sunaii erau sadici. Sunaii erau demonici. Sunaii erau invincibili.”

„În mâinile unui Sunai muzica nu era inofensivă. Era o armă, paralizând pe oricine atingea.”

În acest oraș divizat și măcinat de monștrii, Henry împreună cu cei trei Sunai trebuie să facă față ororilor de zi cu zi și să lupte împotriva monștrilor lui Callum Harker. Cartea abundă în scene violente, iar aparițiile monștriilor sunt înfricoșătoare.

Kate și August sunt eternii prizonieri ai unui război brutual și întunecat, în care fiecare nouă zi reprezintă o provocare pe care trebui să o duci la capăt cât de bine te pricepi, asta pentru a putea supraviețui cât mai mult.

„- Doare, șopti el.
- Ce anume? întrebă Kate.
- A fi. A nu fi. A ceda. A rezista. Nu contează ce fac, doare oricum.
Kate își lăsă capul pe spate și își rezermă ceafa de marginea căzii.
- Asta e viața, August, spuse ea. Ai vrut să te simți viu, nu? Nu contează dacă ești om sau monstru. A trăi doare.”

Ambele personaje sunt frânte atât de luptele exterioare, cât și de cele interioare – lupte cu proprii demoni. Kate își dorește să fie o adevărată Harker și să-i calce pe urme tatălui său, dovedindu-și abilitățile și făcând față violenței cu violență. August, în ciuda naturii sale, vrea să fie uman și urăște ceea ce este de fapt. Un monstru. Un ucigaș. Un călău. Se ascunde cât de mult poate pentru a nu-și da în vileag natura monstruoasă, încearcă să stea cât mai departe de violență pentru a nu face rău. Însă nimeni nu poate fugi de destin, de proprii demoni, de ceea ce este cu adevărat, și nici Victoria nu-i cruță pe cei doi. Lupta lor devine din ce în ce mai aprigă, întâlnirile lor - explozive, inimile lor – din ce în ce mai frânte.

„- Nu poți trăi cuprins de frică.
August se trezi că încuviințează, deși își petrecuse marea majoritate a timpului temându-se. Temându-se de ce era, temându-se de ce nu era, temându-se de a nu se arăta, de a nu deveni altceva, a nu deveni nimic.”



Deși ideea cărții mi-a plăcut foarte mult, nu am putut să mă atașez de personaje. Au fost momente când uram slăbiciunea și lamentările lui August, deși pe de o parte îi înțelegeam dorința de a trăi într-o lume mai bună, de a nu se lăsa acaparat de continua vărsare de sânge. Au fost momente când nu vedeam în Kate mai mult decât un personaj capricios, imatur și impulsiv. Mi-aș fi dorit din suflet ca Victoria să se axeze mai mult pe partea de intrigă – monștri- răsturnări de situație, să „sape” mai adânc în trăirile interioare ale tuturor  personajelor și să contureze un August și o Kate mult mai maturi.

Mi-aș fi dorit enorm să pot acorda cărții nota maximă pe goodreads dar, din punctul meu de vedere, și dacă este să îmi exprim părerea sinceră, nu este o poveste atât de perfectă în detalii, fiind mult prea adolescentină pentru gustul meu, nicidecum atât de dark cum mă așteptam. Ideea este originală, însă trebuie dezvoltată; la fel și personajele. Cu toate acestea, eu v-o recomand, poate voi veți fi mai plăcut surprinși de poveste decât am fost eu.


Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzare.