sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Recenzie „Devoratorii de chipuri” de Cora C.White






Cartea de față poate fi descrisă cel mai bine doar printr-un singur cuvânt: intensă. Deși pornind de la o banală ceartă, o aparentă banală dicuție în contradictoriu, o simplă manifestare a gândurilor și dorințelor noastre, gânduri și dorințe, bineînțeles, diferite față de cele ale persoanei de lângă noi, volumul este mai mult decât ceea ce pare la prima vedere și am fost plăcut surprinsă la finalul lecturii, surprinsă și atinsă de ceea ce tocmai am citit. Modul de scriere simplu, dar în același timp profund al autoarei, trăirile și experiențele redate în carte, realitatea și magia cu care sunt învăluite cuvintele nu au cum să nu te atingă. Este imposibil să nu observi asemănările vieții duse de cei doi protagoniști cu propria-ți viață și să nu te întrebi: „De fapt eu ce am citit? O simplă poveste dintr-o carte sau povestea propriei mele vieți?” Frământările interioare ale personajelor, suferințele și nevoile lor, problemele cu care se confruntă zilnic – superficialitatea cu care îți duc zilele, slăbiciunea de a nu-și asuma propriul sine, de a fi incapabili să lase deoparte masca pe care au creat-o din lejeritate și minciună, neputința de a lăsa la vedere adevăratul lor chip – chipul sufletului, toate aceste războaie interioare ale celor doi pot fi la fel de bine ale noastre, căci ele mistuie interiorul și exteriorul tuturor – bine, a unora dintre noi mai mult decât a altora, persoane superficiale și fericite în nefericirea lor.

Pe parcursul cărții facem cunoștință cu Dan și Ana, un cuplu ca atât de multe altele, cu bucurii și griji, speranțe și dezamăgiri, certuri și împăcări. Soț și soție, cunoscându-se de câțiva ani buni, dar de fapt nefiind capabili să fuzioneze unul cu celălalt, să vorbească aceeași limbă, să se bazeze întotdeauna pe cel de-alături, să fie unul și același, Unul, nu doi străini care și-au pierdut calea. Dorința de a se salva din impasul prin care trec îi duce la planificarea unei excursii, iar pașii îi poartă spre o lume mirifică, o cabană situată în vârful unui munte, unde frumusețea peisajului, liniștea și calmul locului le transmite o stare ciudată de atemporalitate, relaxare, nepăsare și încă ceva. Ceva care cu siguranță le va schimba viețile. Personaje bizare, cu un comportament nefiresc, anormal, proprietarii cabanei, soții Trut, par rupți din celebrele filme cu familia Addams, creându-le stări din ce în ce mai ciudate noilor chiriași și jucând un rol crucial în evenimentele imediat următoare. Menită să îi apropie și mai mult și să calmeze spiritele, drumeția se dovedește a fi ceva neașteptat, și nici chiar schimbarea peisajului ori promisiunea unui răsărit de soare în brațele persoanei dragi nu le calmează spiritele acaparate peste poate de trăirile interioare.

„Soarele apunea, iar crepusculul, care se ascundea după muntele din spatele cabanei, era decupat din cărțile cu povești nemuritoare. Și ea era incredibil de frumoasă, acolo, atunci, când ultimele raze de soare ale zilei îi încadrau silueta și presărau pe ea mici fire de aur. Era ființa are ocupa cel mai mult loc în sufletul lui.”

„Își luă inima în dinți și se apropie de ea, o cuprinse în brațe și își lipi buzele de gâtul ei transpirat. Era cea mai frumoasă senzație pe care o simțise de câteva luni încoace.”

Povestea se concentrează în mare pare pe trăirile și gândurile lui Dan, un bărbat copleșit de povara amintirilor din trecut și dezamăgit de neînțelegerile ivite mai mereu în căsnica nu tocmai reușită. Cititorul devine martorul tăcut al tuturor răbufnirilor acestuia, a stării lui de permanentă confuzie și neliniște, căci odată cu sosirea în noul loc, existența lui Dan, așa cum o cunoștea el, este dată peste cap. Coșmaruri, oglinzi hipnotizatoare, amintiri pătate cu sânge, gemene macabre, cu corp diform și chipuri înfricoșătoare, grotești -  pure halucinații, realități distorsionate sau doar un adevăr neexperimentat până acum? Iar mai apoi, din nou, mirajul unei vieți minunate, fără griji, dar și fără de cunoaștere, cu promisiunea de a duce o viață feerică, plină de iubire și magie, de a-și petrece clipele alături de cea pe care o căuta mereu în realitatea lui – Alice din Țara Minunilor, plăsmuirea minții lui afectate de durere și dorințe neîmplinite.

„Să rămâi tu aici cu mine. Aici nu o să te mai doară. N-o să te mai doară nimic, nici trupul, nici sufletul. Să rămâi aici pentru totdeauna.”

Prins între trei femei, prins între două lumi, între propriile alegeri, propria evadare, propriile gânduri contradictorii și neliniști, supraviețuind, nu trăind cu adevărat, viețuind în propria bulă,  orb în fața durerii interioare a celei de lângă el, surd la strigătele de ajutor, strigăte ce și-au pierdut ecoul pentru că au obosit să nu fie auzite.

„Lui Dan nu pot să-i spun nimic din ceea ce mă frământă. Nu înțelege. Și el doarme asemenea celorlalți și îi pasă doar de mărunțișuri inutile, care nu o să-i aducă niciodată fericire adevărată, fericire de durată, liniște..Nu putem vorbi decât de tâmpenii și atunci când o facem totul este superficial.”

 Personajul masculin este readus în mod brutal la realitate, cu o simplă mișcare din mână i se ia tot ce are mai de preț pentru a-l face să realizeze adevărul, și anume că avea ceva, ceva ce nu a fost în stare să prețuiască, fiind prins în propria superficialitate,  iar acum nu mai are nimic. Este o modalitate extremă prin care viața ne reamintește să trăim, să ne deschidem ochii și sufletul și să prețuim ceea ce avem la momentul potrivit.

„Câteodată nu ne trezim decât atunci când suntem șocați. Iar tu ai nevoie de o zguduială zdravănă ca să își dai seama ce porți înăuntrul tău. Și ar mai fi ceva..Adormiții ca tine nu știu ce este aia iubire, da’ o să înveți tu ! Pe asta ți-o promit.”



Deși la începutul cărții – și în parte parte din ea, atenția ne este îndreptată spre Dan, conflictele pe care acesta le are cu proprietarii cabanei și toate celelalte ciudățenii neexplicabile în care acesta se vede prins fără voia lui, sfărșitul ne invită într-o altă călătorie, de data aceasta în lumea și gândurile Anei, acolo unde vom descoperi o ființă aparte, acaparată de proprii demoni interiori, luptându-se nu cu cei din jurul ei, ci cu ea însăși.

„Hoarde întregi de demoni îmi invadează spațiul și îmi respiră aerul. Am fugit de umbrele din afară ca să fac loc umbrelor din mine.”

Puținele scene în care ni se relevă marea iubire dintre cei doi alternează cu scenele mai puțin feerice, chiar înfricoșătoare, în care cititorul intră alături de personajele cărții într-o stare de permanentă confuzie și alertă, trecând de la fericire la agonie, de la extaz la o frică terifiantă, toate aceste senzații năucitoare fiind experimentate de la o pagină la alta cu o rapiditate ce nu lasă loc indiferenței, vrând parcă să scoată în evidență efemeritatea momentului, nebunia și ironia vieții – într-o zi putem fi fericiți, putem avea impresia că avem totul și chiar mai mult decât am cerut, iar în ziua imediat următoare neprevăzutul, fatalitatea, ceasul rău sau poate karma, numiți-l cum vreți, să își facă insidios cale spre viețile noastre și să schimbe tot ce cunoșteam înainte.

„Să aprinzi lumina în cameră înainte de  a deschide ochii, lumina le orbește și le gonește ! Să nu o stingi până nu răsare soarele !”

Devoratorii de chipuri nu este doar o simplă carte cu accente dark, este o carte despre viață, greșelile pe care le repetăm la nesfărșit, trecutul care ne prinde din urmă dacă nu știm să-l lăsăm să fie trecut, și care ne târăște în labirintul întunecat al amintirilor ce nu vor să se desprindă de noi – sau noi de lângă ele. Este o carte care readuce la suprafață demonii din interiorul tău și te provoacă să dai ochii cu ei și să-i înfrângi. La fel de ușor te provoacă să crezi și să găsești iubirea și speranță, liniștea și deplinătatea. Toate aceste manifestații duale – cele încadrate în categoria „bine” și cele etichetate ca și „rău” își duc luptele în sufletul, mintea, trupul nostru – câmpul lor preferat de bătălie. Care dintre ele va câștiga...asta depinde chiar de noi înșine, se pare J

Este o carte care vorbește despre asumarea sinelui, acceptarea în totalitate a ceea ce suntem, a ceea ce sălășluiește înăuntrul nostru, acea persoană care suntem de fapt, nu chipul pe care îl văd ceilalți, nu cuvintele lipsite de sens (pentru cei din jurul nostru), nu tăcerea pe care o lăsăm să ne împresoare, deoarece nimeni nu ne crede atunci când vrem să ne deschidem cu adevărat, nimeni nu prinde sensul cuvintelor noastre și mai ales ce se ascunde în spatele lor, nu ceea ce vor ei să creadă că suntem, ei, cei orbi, surzi și goi, care nu pot dibui prin cotloanele sufletului celui de lângă ei ori prin ale propriului suflet.

„Tăcerea dintre ei  era străină. Era tăcerea a doi oameni ce nu s-au cunoscut niciodată. Tăcerea a doi oameni care trăiau în lumi diferite, separați unul de celălalt.”

Realismul se întrepătrunde cu magia, fantasticul, științele oculte și ezoterismul, dând naștere unei povești uimitoare de factură mistică, în care nimic din ceea ce există la suprafață și din ceea ce se poate observa cu ușurință nu este adevărul adevărat. Și în fond, care este realitatea, ce reprezintă adevărul? Știm noi să îl recunoaștem când îl avem în față sau este el ceva greu de atins pentru marea majoritate a oamenilor, ceva ce doar o foarte mică parte dintre noi este capabilă să vadă, să înțeleagă, să simtă dincolo de chipul de lut ce reprezintă la suprafață ființa umană?

Deși de factură mistică, volumul de față invită la introspecție, la o analiză detaliată a modului în care ne trăim existența, la conștientizarea lipsurilor, defectelor și problemelor pe care singuri le accentuăm și la găsirea acelor piese lipsă din puzzle-ul vieții noastre. Pot spune că pentru mine Devoratorii de chipuri reprezintă ceva mult mai mult, sunt sigură că nu din întâmplare a ajuns acesată carte în mâinile mele, și nu spun asta deoarece printre rândurile ei am dat și de versurile unei melodii pe care o ador de mult timp – Carnaval of rust, Poets of the Fall J Pur și simplu, nu prea cred în coincidențe. În plus, am perceput-o ca fiind mai mult psihologică decât fantastică,  deși abundă în evenimente supranaturale, dar aceste evenimente inexplicabile și catalogate de unii ca fiind pure fabulații au și ele rolul lor bine determinat în viața unora dintre noi.

Recomand cartea tuturor celor care vor să aibă parte de o lectură complexă, memorabilă; sunt sigură că cei care știu să citească cu adevărat, să simtă cuvintele și să trăiască povestea, care uneori poate fi mai mult decât o poveste, se vor bucura de această lectură și de întrebările generate în urma lecturării ei.

Devoratorii de chipuri poate fi comandată de pe site-ul editurii Vremea.





vineri, 20 ianuarie 2017

Fragment din romanul Femeia inventata, de Camille Laurens








ÎNTREVEDERE CU DOCTORUL MARC B.
CLAIRE

Le-am povestit deja totul, de zece ori, colegilor dumneavoastră, nu aveţi decât să îmi citiţi dosarul. Ştiu că sunteţi nou pe-aici, se vede. Ăsta e primul dumneavoastră loc de muncă? Pentru că nu aveţi mai mult de treizeci de ani. Nu-i arătaţi.

Râd pentru că vă recit din Marivaux, iar dumneavoastră nu vă prindeţi. Tot nu v-au băgat literatura în programă pe la şcoala aia a dumneavoastră? L-aţi fi putut simţi, nu ştiu, după ritm, după intonaţie. Doar e meseria dumneavoastră să sesizaţi cum sună. Să reperaţi ce nu e-n regulă. Dingdong. Dilie deci. Araminte. Frumoasa văduvă. Cea despre care nu se ştie dacă tânărul său intendent vrea să o seducă pentru că o iubeşte sau pentru că este bogată. Dacă este sincer, cu toate că o manipulează. Dar dumneavoastră nu sunteţi Dorante, îmi închipui că nu sunteţi aici cu intenţia de a mă lua de soţie.

Da, am făcut ceva teatru cândva – dar asta a fost demult. Soţul meu era regizor de teatru – în fine: este. El a continuat. Când ne-am cunoscut eram studenţi, jucam în trupa Universităţii. Ce îndepărtat pare totul. Şi totuşi, vedeţi, încă mai ţin minte pe dinafară anumite replici. Mi-am însuşit şi eu arta direcţiei de scenă, nu-i aşa? Dar nu o să ne întoarcem acum în vremea potopului de lacrimi. De altfel, totul este deja scris acolo, în hârţoagele alea ale dumneavoastră. Ce mai vreţi?

Aveţi nevoie să înţelegeţi? Vai, cum vă înţeleg! Dar, la drept vorbind, ce vreţi să înţelegeţi? Ăsta da răspuns. Aţi şi marcat un punct. Cum vă numiţi? Marc. Marc. Îmi plăceţi, Marc, şi sunt de acord cu dumneavoastră: în fiecare dintre noi nu există decât două persoane interesante, cea care vrea să ucidă şi cea care vrea să moară. Sunt inegal reprezentate, însă când am reuşit să le identificăm pe amândouă, se poate spune că am ajuns să cunoaştem pe cineva. Adesea însă e prea târziu.
Cum de-am ajuns aici? Care am? Sunteţi drăguţ să vă includeţi în acest dezastru, dumneavoastră, care tocmai aţi debarcat pe-aici. Nimeni nu vă poate imputa situaţia în care mă găsesc, în care „am ajuns“, admiţând că m-aş fi mişcat de doi, ăăăăă, de trei ani, de doi ani şi jumătate? Faptul că sunt aici. Şi-atunci prin am, vreţi să spuneţi noi? Noi toţi? Am adică noi, instituţia. Am adică noi, specialiştii. Am adică noi, societatea. Cum am făcut ca această femeie aici prezentă să trăiască încă pe spinarea colectivităţii, să nu fie redată îndatoririlor, obligaţiilor, capacităţii sale de a produce, dacă nu şi de a reproduce? Cum se poate ca, în puterea vârstei, să fie hrănită, cazată, supravegheată, tratată pe spezele noastre, în loc să îndeplinească, pentru comunitate, ceea ce fără îndoială ştie încă să facă?

Unde am căcat-o? Asta e întrebarea dumneavoastră? Învăţătoare. Înălţătoare, dar sângerândă, câteodată. La Universitate, da, literatură comparată. Conferenţiar-cercetător. Urma să devin Profesor. Am fost pe punctul de a fi unsă-n funcţie, de a fi invitată să pătrund în minunata lume a mandarinilor. La patruzeci şi şapte de ani, am putea spune că eram un exemplu pentru femei, ştiţi că procentul de femei în posturile superioare este încă ridicol de mic. După care, ghinion! Beleaua de pe lume! Am fost închisă, am fost cercetată şi, până în acest moment, am fost ţinută sub pază. O să mă ţineţi şi dumneavoastră sub pază, Marc? O să mă ţineţi cu dumneavoastră? Aici, nu mai folosesc la nimic, nu-mi plătesc societăţii tributul. Sunt defunctă, în sens exact: sunt desprinsă de funcţii.

Da, iată, disfuncţionez, am luat-o pe-arătură, şi-aia dură, dacă preferaţi, m-am înfipt în bulon, m-am scăpat la odgon, şi bang în decor, sunt moartă şi dumneavoastră sunteţi însărcinat să mă resuscitaţi, să mă repuneţi în circuit, să reanclanşaţi maşina, pe scurt, să mă reinseraţi. E bine ce faceţi, nu? – reinserţia. Vreţi ca defuncta să funcţioneze din nou.

Apropo, am să vă fac o remarcă: m-aţi convocat în această dimi… – da’ ce-i, nu vă place cuvântul „convocat“? – Bine. M-aţi invitat în această dimineaţă, este ora 11.00, v-o spun pentru data viitoare, dacă va mai exista o dată viitoare, nu sunt în apele mele dimineaţa, nu sunt operaţională, nu mă trezesc dimineaţa, sunt doborâtă de Valiumul de seară, dar nu încă legumită de Xanax, nu încă, fiindcă adesea (este un secret, nu-l spuneţi mai departe), adesea nu-l iau, prefer angoasa uitării, când eşti amărât e mai bine s-o ştii, nu sunteţi de acord?

La început, şi asta nu avea nimic de-a face cu Chris – cu Christophe –, pentru că despre Christophe vreţi să vă vorbesc, presupun? Despre corpul delict sau, mai degrabă, despre inima delict? De suferinţele inimii. Sau poate preferaţi să vă vorbesc despre copilărie, despre părinţi, despre familia mea – toate alea-alea? Nu-l vizam sub nicio formă pe Chris, la început. Nu-l cunoşteam, nu mă interesa. I-am trimis o cerere de prietenie pe Facebook doar pentru a putea urmări ce-nvârte Jo – Jöel. La vremea aceea ieşeam cu Jöel, cu Jo. Pe-atunci Jo nu avea aproape niciun prieten pe reţelele sociale, nu accepta decât persoane pe care le cunoştea, în afară de mine – pretindea că amanţii nu trebuie să fie amici. În timp ce Chris (Jo mi-a spus), Chris avea sute de prieteni, naviga mult pe Facebook, pseudonimul lui era KissChris, strângea like-uri cu o uşurinţă care îl lăsa pe Jo în admiraţie.

Sunteţi pe Facebook, nu, Marc? Înţelegeţi ce spun? Nu e nevoie să vă traduc, nu? După ce îl frecventai un pic pe Jo, puteai spune că era ceva ciudat cu acea timiditate, pentru că, pe de altă parte, era un tip fără nicio limită, chiar fără niciuna – mai puţin aceea de a nu omorî fix în momentul în care l-ar fi împins impulsul de a o face, cu atât mai mult cu cât există atâtea moduri de a ucide. Vă putea distruge într-o clipă, cu un cuvânt, cu o tăcere. Trebuie că ştiţi că angoasa principală a femeilor este aceea de a nu fi părăsite? Da, chestiile astea figurează prin cărţile dumneavoastră. Ei bine, Jo aşa era – îmi imaginez că i-am putea spune „pervers“: te părăsea de zece ori pe zi. Ştia unde se găseşte falia – într-o anumită măsură, perverşii sunt cei care cunosc cel mai bine femeile – şi înfigea ascuţişul absenţei pentru a-ţi face praf energia vitală, dorinţa de a fi fericit. Îţi întindea mâna, o strângea, după care îi dădea drumul aşa, din nimic, fără vreun motiv aparent, doar pentru că deja contai pe el, pentru că de-acum căpătaseşi încredere.

În ultima vreme nu-i mai spuneam că-l iubesc, îi ascundeam lucrurile care-mi făceau plăcere, pentru că şi-ar fi dat toată silinţa să le evite sau să le împiedice. Când nu mai puteam, îl părăseam, dar niciodată nu întrerupeam cu totul relaţia. Iar el se întorcea numai zahăr sau i-aş spune numai lapte şi miere, iar ciclul reîncepea lună de lună. Nu mă întrebaţi de ce. Mă separasem recent de soţul meu, n-aveam chef să fiu singură, aveam nevoie de dragoste sau măcar s-o fac, să vorbesc despre ea, să cred în ea, în fine trebuie că ştiţi melodia, vreau să trăiesc, mai trebuie să spun şi de ce?

Nu, niciodată. Jo nu mi-a făcut niciodată niciun rău fizic. Nu e vorba despre asta. Cruzimea fizică e ultima cale, lovitura peste bot e pentru începători. Greu de spus. Vedeţi dumneavoastră, dorinţa e misterioasă. Ne dorim de la celălalt ceva ce nu avem sau nu mai avem. Înainte, v-aş fi zis că ne dorim mereu acelaşi lucru – ceva bine stabilit, înrădăcinat în trecut, fie el şi vătămător.

Retrăirea amărăciunii. Reangajarea aruncătoarelor de flăcări. Dar, după această poveste, nu mai ştiu. Mă gândeam că dorinţa ar putea să-şi schimbe natura, că am putea- o dezrădăcina, planta pe un sol nou, mai afânat, mai uşor de arat. Măcar să încerci. Dacă totul este dinainte scris, e atât de trist, îmi spuneam. Dacă liturghia s-a încheiat, la ce bun să te mai rogi?



joi, 19 ianuarie 2017

Lansare de carte: Femeia inventată, de Camille Laurens, cel mai nou roman din colecția Babel





            Miercuri, 25 ianuarie, de la ora 19.00, la ceainăria Cărturești Verona, editura Nemira vă invită la lansarea celui mai nou roman din colecția Babel, Femeia inventată, de Camille Laurens, tradusă de Doru Mareș.

Vorbesc despre carte: Adina Dinitoiu, Dana Ionescu, Doru Mareş și Iulian Tănase.

Romanul este povestea lui Claire, o profesoară de patruzeci și opt de ani, divorțată de curând, care își creează un profil fals pe Facebook și devine o brunetă singură, de douăzeci și patru de ani. Totul pentru a-și urmări iubitul.

Pasiunea protagonistei pentru un bărbat mai tânăr decât ea se consumă într-o scriitură care amintește de Choderlos de Laclos și de punerile în abis ale lui Borges sau Pirandello. Romanul este un thriller despre condiția umană, o meditație despre identități reale și identități romanești filtrate de rețelele de socializare. Amețitor joc de oglinzi între real și virtual, Femeia inventată povestește legăturile primejdioase ale unei femei care nu vrea să renunțe la dorință.

„Un uimitor rechizitoriu al felului diferit în care sunt tratați femeile și bărbații atunci când îmbătrănesc.” Libération

„Thriller psihologic scris cu mână de maestru, romanul cuprinde o reflecție asupra relațiilor pe care le stabilim în lumea de azi prin intermediul unui ecran.” Paris Match

Am vrut să vorbesc despre proiecții, fantasme, despre felul în care ne imaginăm unul pe celălalt. Antonioni spunea că iubirea trăiește în imaginația celuilalt. Am vrut să scriu despre relația dintre virtualitatea de la începutul unei iubiri (idealizarea, speranța că o să meargă, felul în care te pui în cea mai bună lumină), virtualitatea totală de pe internet și apoi întâlnirea brutală cu realitatea. Am vrut să scriu despre cum se acomodează fantasma la realitate. (Camille Laurens, pentru Telerama)



Camille Laurens, pe numele său adevărat Laurence Ruel, s-a născut pe 6 noiembrie 1957 la Dijon, Franța. După ce a studiat literatura modernă, a predat la Rouen, iar apoi în Maroc, unde a locuit doisprezece ani. Din 2011 este profesor la Institutul de Studii Politice de la Paris. În literatură și-a făcut debutul în anul 1991, cu volumul Index, publicând apoi și Romance (1992), Les Travaux d’Hercule (1994) et L’Avenir (1998), care alcătuiesc o tetralogie și arată preocuparea pentru relația realitate-ficțiune, adevăr-iluzie. În 1995 drama personală a pierderii unui copil, suferită cu un an în urmă, a dus la apariția volumului Philippe, urmat de Cet absent-là. Pentru Dans ces bras-là scriitoarea a obținut Premiul Femina, din al cărui juriu face acum parte, și Prix Renaudot des lycéens, iar romanul a stat la baza unei dramatizări pentru o punere în scenă, ca și alte cărți ale sale. În 2003, după ce a publicat L’amour, roman, scriitoarea a fost dată în judecată de fostul său soț pentru atentat la viața privată, dar a fost considerată nevinovată. Asupra acestei chestiuni a revenit cu mai multe ocazii și a pus în lumină specificul autoficțiunii, genul pe care l-a ales. Dintre lucrările care au urmat, amintim Tissé par mille (2008) și Romance nerveuse (2010). De-a alungul anilor, autoarea a semnat cronici și articole de opinie în diferite publicații franceze și nu numai, fiind prezentă și în volume colective, a participat la numeroase festivaluri de literatură și a susținut conferințe și ateliere. Femeia inventată (2016) este cea mai recentă scriere a sa și s-a bucurat de succes în rândul publicului larg, precum și în rândul cititorilor de specialitate.


vineri, 13 ianuarie 2017

O nouă antologie de George R.R. Martin şi Garden Dozois vine la Nemira!

George R.R. Martin şi Garden Dozois aduc Femeipericuloase, vol. 1 la Nemira!

Războinice care manevrează cu măiestrie sabia, femei pilot, femei din spațiu, ucigașe în serie, femei fatale irezistibile, vrăjitoare, fete rele, rebele și supereroine. Toate, în palpitanta antologie Femei periculoase concepută de George R.R. Martin și Gardner Dozois. Joe Abercrombie, Jim Butcher sau Brandon Sanderson se întâlnesc cu Lev Grossman și Carrie Vaughn în paginile unei cărți în care cititorul va găsi SF, fantasy, horror, suspans, care contrazice orice așteptări și confirmă că, într-adevăr, imaginația nu are limite.

În viitorul postapocaliptic și în trecutul îndepărtat, luptele se poartă mai ales pe căi nebănuite, personajele se dezvăluie mai ales așa cum nu ni le închipuim și poveștile se petrec mai ales ca în literatură: în deplină libertate.

Pe lângă povestirile premiate sau nominalizate cuprinse în antologie, Femei periculoase a primit Premiul World Fantasy pentru Cea mai bună antologie din 2014.

Antologia cuprinde poveşti pentru toate gusturile. Dacă îţî plac romane istorice precum Outlander, vă recomandăm Cântecul Norei, dacă eşti fan al trilogiei Magicienii, nu trebuie să ratezi povestirea lui Lev Grossman din acest volum, iar dacă eşti cititor de thrillere, Ştiu cum să le-agăţ şi Sau mi s-a frânt inima sunt poveştile potrivite pentru tine.


George R.R. Martin și Gardner Dozois au coordonat mai multe antologii împreună, publicând mereu autori în vogă și alegând tematici inetersante: Războinicii, Străzi întunecate, Cântece de dragoste și moarte și altele.



Cuprins

·  Introducere de Gardner Dozois

·  Halal desperado! de Joe Abercrombie (fantasy)

·  Sau mi s-a frânt inima de Megan Abbott (thriller, crime)

·  Cântecul Norei de Cecelia Holland (ficțiune istorică)

· Mâinile care nu există de Melinda Snodgrass (distopie, extratereștrii, mutații genetice)

·  Bombardele de Jim Butcher (vrăjitorie, vampiri)

·  Raisa Stepanova de Carrie Vaughn (ficțiune istorică, aventuri, proză de război)

·  În ring cu Iisus de Joe R. Lansdale (romance)

·  Vecinele de Megan Lindholm (time travel)

·  Știu cum să le-agăţ de Lawrence Block (crime thriller, femme fatale story)

· Umbre pentru Tăcere în Codrii Iadului de Brandon Sanderson (supranatural)

·   Regină în exil de Sharon Key Penman (ficțiune istorică)

·   Fata din oglindă de Lev Grossman (universul Magicienii)

joi, 12 ianuarie 2017

Fragment "Lunea începe sâmbăta" de Arkadi și Boris Strugațki



Un nou volum din seria de autor fraţii Strugaţki a sosit în librării! Cartea poate fi precomandată de pe site-ul editurii Nemira.

Lunea începe sâmbăta este un SF neobişnuit care parodiază ştiinţa, cu elemente de paranormal şi fantastic, cu foarte mult umor şi care explorează mitologia şi folclorul ruseşti. O satiră la adresa birocraţiei, a instituţiilor de stat, dar şi a oamenilor de ştiinţă, văzuţi ca nişte magi nebuni.

Publicat în anii ’60, în plin avânt al cercetării științifice sovietice, amintind de lumea lui Gogol și de universul lui Kafka, romanul Lunea începe sâmbăta etalează o fantezie fără margini și un umor irezistibil.


Mai jos vă las un mic fragment din carte. Pe mine m-a convins ! Enjoy J



Codul muncii era încălcat abuziv şi am simţit cum îmi dispare orice dorinţă de a mă mai lupta cu aceste nereguli, pentru că aici, la ora douăsprezece în noaptea de Anul Nou, veniseră oameni care răzbiseră prin viscol, cărora li se părea mult mai interesant să ducă la bun sfârşit sau să reînceapă o activitate utilă decât să bea în neştire, să dea din picioare ca nişte bezmetici, să joace gajuri şi să-şi omoare timpul cu flirturi de diferite grade de frivolitate. Aici veniseră oameni care preferaseră să fie laolaltă decât să fie răzleţi, care nu puteau suferi duminicile, pentru că se plictiseau în astfel de zile. Magii, Oameni cu „O“ mare, aveau deviza „Lunea în cepe sâmbăta“. Da, ştiau să facă farmece, puteau transforma apa în vin şi fiecare dintre ei împărţea cu uşurinţă cinci pâini la o mie de oameni. Dar nu din cauza asta erau magi. Asta era ceva de suprafaţă, o aparenţă. Erau magi pentru că ştiau foarte multe, atât de multe, încât, în sfârşit, cantitatea se transfor mase la ei în calitate, aveau o altă atitudine faţă de lume decât oamenii obişnuiţi. Lucrau într-un Institut care se ocupa mai întâi de toate cu problemele fericirii omeneşti şi sensul vieţii, dar chiar şi printre angajaţii lui nu era niciunul care să ştie ce înseamnă fericirea şi care este de fapt rostul vieţii. Adoptaseră o ipoteză de lucru, conform căreia atât fericirea, cât şi sensul vieţii constau în cunoaşterea permanentă a ne cunoscutului. Fiecare om este un mag în adâncurile sufle tului său, dar nu poate deveni mag decât atunci când începe să se gândească mai puţin la el şi mai mult la ceilalţi, atunci când i se pare mult mai interesantă munca decât distracţia în vechiul sens al acestui cuvânt. Şi probabil că ipoteza lor de lucru nu era prea departe de adevăr, deoarece, aşa cum munca a transformat maimuţa în om, la fel şi lipsa muncii transformă omul în maimuţă, într-o perioadă cu mult mai scurtă. Ba chiar mai rău decât într-o maimuţă. Nu întotdeauna observăm asta în viaţă. Trântorii şi paraziţii, depravaţii şi carieriştii continuă să meargă pe membrele posterioare şi să vorbească răspicat (deşi sfera subiectelor lor de discuţie este extrem de restrânsă). Cât despre cei cu pantalonii strâmţi şi pasiune pentru jazz, se încercase într-o vreme situarea lor la un nivel asemănător cu cel al maimuţelor, dar s-a constatat rapid că aceste pasiuni le au chiar şi cei mai buni dintre magi.

În Institut era imposibil să ascunzi regresul. Institutul prezenta posibilităţi nemărginite pentru transformarea omului în mag, dar era necruţător cu renegaţii şi îi însemna fără greş. Era de ajuns ca un lucrător să se lase pradă, fie şi pentru o oră, unor acţiuni egoiste şi instinctive (câteodată chiar şi numai unor simple gânduri), că observa îngrozit cum pufuşorul de pe urechi îi devine stufos. Era un aver tisment, aşa cum fluieratul miliţianului te avertizează asupra unei posibile amenzi, aşa cum durerea te avertizează asupra unui posibil traumatism. Acum totul depindea doar de el. Omul nu este întotdeauna capabil să lupte cu propriile gânduri amare, de aceea şi este om – o treaptă intermediară între neanderthalian şi mag. El poate răzbi în pofida acestor gânduri şi atunci îşi mai păstrează şansele. El poate însă şi ceda, să dea din mâini a lehamite („Trăim o singură viaţă“, Trebuie să luăm totul de la viaţă“, „Nimic din ce e omenesc nu îmi este străin“) şi în cazul ăsta nu-i mai rămâne decât un singur lucru: să plece cât mai repede din Institut. Acolo, afară, el putea rămâne în fond un mic-burghez cumsecade, cinstit, dar lucrând cu indiferenţă pentru salariul său. Dar cu greu se putea hotărî cineva să plece. În Institut e cald, plăcut, munca este onestă, stimată, salariul bun, oamenii minunaţi, că doar rușinea nu-ţi mănâncă ochii. Şi iată cum neghiobii, pierzându-şi coerenţa limbajului, hoinăresc pe coridoare şi prin laboratoare, înso ţiţi de priviri compătimitoare sau dezaprobatoare, cu urechile acoperite de o blăniţă cenuşie, aspră. Dar pe aceştia poţi încă să-i mai compătimeşti, poţi încerca să-i mai ajuţi, poţi să mai speri că le vei reda chipul omenesc…

Sunt alţii. Cu ochii goi. Care ştiu cu certitudine pe care parte a sandvişului este untul. Nu se cred deloc proşti. Convingerea lor este că sunt destui specialişti în cunoaşterea caracterului uman. Prevăzători şi lipsiţi de principii, cu noscând toată forţa slăbiciunii umane, ştiind să convertească asupra lor orice rău în bine și sunt neobosiţi în acest sens. Îşi bărbieresc cu meticulozitate urechile şi deseori născocesc procedee surprinzătoare pentru distrugerea învelişului pilos. Ei poată corsete din mustaţă de dragon care ascund curbura coloanei vertebrale, se învăluie în niște mantii gigantice medievale și haine de boier proclamând loialitatea faţă de arhaicul naţional. Ei se plâng cu toată gura de vechile boli reumatice, atât vara, cât și iarna poartă cizme înalte, căptușite cu piele. Au metodele lor de neînţeles și sunt rezistenţi precum păianjenii. Şi cât se poate de des ating înălţimi considerabile şi succese depline în munca lor de bază – construirea viitorului luminos într-un apartament izolat, pe un teritoriu izolat, împrejmuit şi ferit de alţi oa meni printr-o reţea de sârmă ghimpată.

miercuri, 11 ianuarie 2017

Recenzie “Atlasul secret” de Michael Stackpole




Atlasul secret este primul volum din trilogia Marile Descoperiri și o carte fantasy ce promite multă aventură, intrigi, situații neprevăzute, lupte interne și externe, conflicte sângeroase,  personaje îndrăznețe, complexe și impunătoare,  o doză bună de magie și știință, monștrii ciudați cu denumiri greu de pronunțat și călătorii impresionante pe tărâmuri necunoscute, greu de imaginat.

Însăși cartea este o expediție palpitantă și plină de neprevăzut, în care eroii sunt nevoiți să-și demonstreze abilitățile și capacitatea de a supraviețui celor mai provocatoare și periculoase călătorii, presărate cu mult exotism, magie, necunoscut și lupte date întru câștigarea supremației absolute. Eroii sunt nevoiți să se lase pradă atât furiei devastatoare a naturii, cât și furiei magiei care, folosită fără precauție și în scopuri egoiste, a dat naștere unor creaturi și monștri ce sălășluiesc pe teritorii vitrege.


„Lumina lunii cobora peste creaturile care acopereau puntea și se cățărau pe parâme. Demonii mării, toți. Cel găsit pe Dragonul lunii era un pitic, pentru că jivinele aceastea erau aproape încă o dată cât un om obișnuit. Lanternele din față, de la pupa și cele atârnate de catarge ardeau cu o lumină verde, care se reflecta în solzii lor, pe când se roteau în dansuri fără acompaniament.”

Perspectiva obținerii bogățiilor oferite de descoperirea unor noi și vaste teritorii, cât și aflarea unui nou continent cu adăugarea acestuia pe hartă reprezintă punctul de la care pleacă acțiunea cărții, toată această călătorie înfăptuindu-se în vederea câștigurilor teritoriale și financiare ce însumează supremația totală asupra Principatelor și unirea lor într-un singur imperiu.

„Știința este victoria noastră asupra lumii și merită orice preț pe care l-am putea plăti.”
Crime atroce sunt săvârșite în numele puterii, conflictele politice schimbă destinul și viața personajelor implicate, mașinăriile periculoase și necontrolabile amenință stabilitatea oamenilor, iar utilizarea necontrolată a magiei are consecințe terifiante.

Un aspect demn de menționat este cel referitor la descrierile extrem de detaliate și complexe ce se întind pe parcursul întregii cărți, o referință foarte importantă asupra modului în care este construită întreaga poveste, însă acest mod de scriere la care recurge autorul poate fi apreciat sau nu de către cititor, putând fi considerat atât un plus, cât și un minus, acest lucru fiind lăsat la latitudinea cititorului. Personal, prefer cărțile cu descrieri ample, ca aceasta, care să mă ajute la o mai bună vizualizare a lumii create, însă consider că Stackpole a cam depășit puțin măsura, uneori divagând de la lucrurile importante pentru a face loc descrierilor mult prea complexe, care riscă să plictisească și suprasatureze cititorul, făcându-l să își dorească să sară peste anumite pasaje, doar pentru a afla mai repede deznodământul. Așa cum am spus, acest lucru poate fi considerat un punct în plus sau în minus în funcție de răbdarea și preferințele celui care se îmbarcă în această expediție numită Atlasul secret. Am apreciat eforturile scriitorului, nu îmi plac scrierile superficiale, însă în acest caz opinia mea personală este că mai puțin ar fi însemnat mai mult.


Pe de altă parte, personajele create, complexitatea personalității lor, inteligența, abilitățile dovedite cât și slăbiciunile lor m-au făcut să le apreciez și să adaug un punct în plus cărții, în mare parte datorită originalității cu care este creată această poveste frumoasă și înfricoșătoare în același timp. Frații Anturasi, Keles, Jorim și Nirati sunt trei personalități diferite, deși scopul lor este același. Conduși și instruiți de bunicul lor, marele cartograf Quiro Anturasi, protejatul Prințului Cyron, bătrânul dificil, puțin înțeles și acceptat de cei din jur, dar care dispune de abilități speciale, ieșite din comun, cei doi băieți își trăiesc viața explorând noi și periculoase teritorii, Keles fiind un excelent cartograf, iar Jorim un neînfricat explorator. Cei doi se îmbarcă în călătorii diferite, fără precedent, spre teritorii diferite, Keles spre Drumul mirodeniilor, Jorim în larg, la bordul extraordinarei nave cu nume predestinat - Lupul furtunii, rezultatul acestora având o importanță crucială din atât de multe puncte de vedere.  

Hărțile atât de greu realizate au o valoare inestimabilă  în ceea ce privește dezvoltarea teritorială și componenta economică, însă în obținerea datelor geografice și topografice necesare întocmirii unei astfel de hărți, numeroase vieți vor fi puse în pericol și chiar curmate, lupte sângeroase se vor da, iar odată cu bucuria descoperirii unui nou teritoriu vine și pericolul înfruntării numeroșilor și înspăimântătorilor monștrii. Ambii frați  sunt caractere puternice, ambițioase și luptătoare, însă l-am apreciat mai mult de Jorim, datorită neînfricării de care dă dovadă și inteligenței sale, chiar dacă personalitatea lui mai vulcanică nu este văzută cu ochi buni de către ceilalți, fiind considerat un sălbatic spre deosebire de mai cumpătatul său frate.

„Singurul mod de a te dovedi stăpân pe tine însuți ar fi să gândești cu adevărat. Prea adesea oamenii confundă noțiunea de a fi capabil să gândească cu a proceda astfel. Nu există o greșeală mai periculoasă.”

Un personaj drag mie și cu care am rezonat este sora celor doi frați Anturasi, Nirati. Povestea ei este una frumoasă, dar și tristă. Precum o privighetoare ținută într-o cușcă aurită, captivă și tânjind după eliberare, așa tânjește Nirati după găsirea propriului talent ce ar da sens vieții ei. Știe că este capabilă de mai mult, de ceva măreț, știe că dispune de un dar, însă descoperirea acestuia întârzie să apară, iar atunci când în sfărșit își recapătă speranțele și este pregătită să întâmpine schimbarea în viața ei, totul se dovedește a fi o iluzie, un efort prea puțin răsplătit.

Un alt personaj demn de precizat este căpitanul navei Lupul furtunii, Anaeda Gryst, o femeie puternică care poate subjuga orice luptător și care emană respect prin toți porii, prin capacitățile sale intelectuale și prin curajul și îndârjirea ei fiind capabilă să conducă o navă cu sute de persoane la bord și să facă față provocărilor ivite necontenit pe parcursul expediției în larg.

Prințul Cyron și Prințul Pyrust, dușmani declarați, fiecare disputând puterea și tinzând spre și mai multă, sunt alte două personaje a căror influență schimbă constant cursul  acțiunii; roluri la fel de importante au și spadasinul Moraven Tolo și războinica keru, Tyressa, cât și un misterios bărbat al cărui nume nu am să-l pomenesc și ale cărui acțiuni vor avea consecințe însemnate pentru destinul celorlalte personaje (și nu numai !).

Toată această poveste se desfășoară la 736 de ani de la izbucnirea Urgiei, un fel de dezlănțuire a naturii apărute în urma folosirii nechizbuite a magiei.

„Vrăjile scăpate de sub control corupseseră totul, plante, animale, relicve, iar el era concentrat asupra aspectelor geografice. Nu vreun munte transformat în câmpie l-ar putea omorî, ci bizareriile mai puțin previzibile ale teritoriului.”


Finalul nu se lasă mai prejos acțiunii întregului volum și este neașteptat, autorul aruncându-ne la picioare noi informații și dezvăluiri ce vor schimba întregul curs al poveștii, acest lucru sugerând că urmează ca în volumul doi să dăm piept cu un nou val de acțiuni răvășitoare, comploturi malefice și descoperiri cruciale. În special destinul unui anumit personaj a fost schimbat irevocabil și în mod total neașteptat, cu atât mai mult cu cât pe parcursul lecturării nu ni s-au oferit prea multe sugestii care să anticipeze acest sfărșit devastator. Nu am să divulg la ce fac referire, însă acest lucru m-a luat total pe nepregătite și mi-a înșelat toate așteptările referitoare la viitorul acelui personaj care părea destul de promițător.

“Fiecare dintre noi este cumplit de singur pe lume. Dacă nu putem găsi în noi înșine puterea de a ne confrunta cu provocările pe care ni le aruncă lumea, nici toată forța din afară nu ne va putea salva.”

Atlasul secret este o carte ce abundă în elemente fantastice ingenios și extrem de meticulos create, un prim volum născut din imaginația  fără limite a autorului; reprezintă primul pas spre o expediție fără seamăn ce poartă numele de Marile Descoperiri. O primă filă a unei călătorii exotice și periculoase la finalul căreia cititorul, acompaniat de partenerii lui de drum, personajele acestei trilogii, va fi capabil să își întregească cunoștințele referitoare la umanitate, putere, supraviețuire, necesitatea luptei și curajul capitulării, descoperind marile adevăruri ale vieții și prețul pe care trebuie să-l plătești pentru greșelile făcute.

„...lăsăm trecutul și datoria să ne definească. Ele limitează ceea ce-am putea deveni.”

Mulțumesc editurii pentru minunatul exemplar oferit spre recenzare. Cartea poate fi achiziționată cu o reducere de 35%  și transport gratuit doar de pe site-ul editurii. 

joi, 5 ianuarie 2017

Ce am citit în 2016



Iată că a mai trecut un an, un an plin de lecturi memorabile, doisprezece luni pe parcursul cărora am descoperit, prin intermediul cărților, noi și noi lumi fantastice, am poposit pe tărâmuri necunoscute și am trăit mii și mii de emoții și sentimente copleșitoare, am cunocut personaje magnifice și care, unele dintre ele, pot fi cu ușurință considerate modele de viață, asemeni făuritorilor de cuvinte din spatele fiecărei cărți, fiecărei povești, fiecărei noi lumi – dragii scriitori care și-au lăsat o mică părticică din sufletul lor strecurată în fiecare filă a cărților, care pot fi luați drept modele în această viață anostă și dezamăgitoare – ei sunt, pentru mine, adevărații învingători, adevăratele modele demne de urmat atunci când ți-e greu să te ridici din pat dimineața, după o altă noapte de nesomn, dar totuși o faci, atunci când nu mai vrei să dai piept cu oamenii din jurul tău, dar ești nevoit să interacționezi, mai pe scurt, atunci când nimeni și nimic nu-ți mai redă zâmbetul pe buze, strălucirea din ochi, iar optimismul tău scade vertiginos și te simți din ce în ce mai trist, mai depresiv, mai scârbit de ce vezi în jurul tău – toate acestea dispar, dacă nu de tot, măcar pe moment, atunci când citești o carte, când urmărești viața unui autor preferat, când scrii despre multitudinea de sentimente ce te-a invadat în timpul și imediat după finalul unei lecturi. Sau cel puțin asta funcționează pentru mine, cărțile mă ajută să supraviețuiesc atunci când sunt sătulă de toți și de toate, îmi deschid noi orizonturi, mă fac să visez, să sper, să gândesc, să experimentez, să las prejudecățile prostești. Să uit de depresie, să mă reinvezntez, să capăt încredere și o mică motivație de a continua mai departe...acest joc numit viață. J Iar asta vă îndemn și pe voi să faceți – să citiți cât mai mult, mai diversificat, mai inteligent. Să nu vă mulțumimți cu puțin sau cu mediocru. Carte după carte, călătorie după călătorie, sentiment după sentiment. Dintotdeauna cărțile au fost refugiul meu, încă de când eram de-o șchioapă, iar acest lucru nu se va schimba niciodată.



 Cei care mă urmăresc de când am început să scriu pe acest blog (apropo, în vara locșorul meu preferat împlinește doi anișori) știu că nu îmi place să întocmesc planuri, liste, tiluri de lecturi obligatorii. Citesc fix ce vreau, când vreau, în funcție de ce mai apare pe piață, fără a-mi impune un anumit număr de cărți sau anumite titluri obligatorii. E în funcție de starea mea și asta este tot ce contează. Abia anul acesta am îndrăznit să setez pe Goodreads la Reading Challenge un anumit număr de cărți pe care, doisprezence luni mai târziu, voi vedea dacă am atins acel număr sau chiar l-am depășit. Însă în 2016 am avut, la fel ca și până acum, libertate totală și a fost un an literar plin de surprize și neprevăzut. Acum, ca să mă și laud puțin, am avut parte de sponsorizări la care doar visam și mă simt foarte recunoscătoare pentru colaborările obținute în decursul anului ce tocmai a trecut. Nu am să enumăr aici editurile, dacă sunteți curioși le puteți afla numele în secțiunea Colaboratori, dar sunt dintre cele mai importante de pe piața literară din România.



Ca să nu o mai lungesc, anul acesta am citit nici mai mult nici mai puțin de....54 de cărți (+ 3 începute și neterminate), cu 16 mai multe decât în 2015 (fără a le pune la socoteala pe cele trei). La multe dintre ele le găsiți recenziile aici, pe blog (toate incluse în categoria recenzii), iar pentru orice sugestii, recomandări, întrebări referitoare la aceste titluri, mă puteți contacta pe blog sau în privat. 

Ce vă pot spune este că toate mi-au plăcut enorm de mult, unele mai mult decât altele, bineînțeles, altele mai puțin decât m-aș fi așteptat; cert este că nu regret alegerile făcute acest an, pe multe dintre ele le voi și reciti cu mare plăcere (haha, asta depinde de numărul imens de cărți care vor mai apărea în viitor și care cu siguranță îmi vor face cu ochiul, dar și de numărul destul de măricel de cărți necitite din bibiloteca mea, la care am rămas restantă), altele le voi recomanda mai departe sau le voi mai răsfoi atunci când mi se va face dor. 

Iată și lista mult așteptată.

1. Relicva magică. Stăpânul tuturor dorințelor – Judith Merkle Riley
2. Alex  - Pierre Lemaitre
3. Îngerul mecanic  - Cassandra Clare
4. Prințul mecanic – Cassandra Clare
5. Ecaterina cea Mare – Henri Troyat
6. Prințesa mecanică – Cassandra Clare
7. Ultimul viking – Oana Arion
8. Provocarea 1 – Simona Stoica
9. Provocarea 2 – Simona Stoica
10. Capcana 1 – Simona Stoica
11. Capcana 2 – Simona Stoica
12. Saga reginelor – Jean des Cars
13. Mândrie și prejudecată – Jane Austin
14. Zei americani – Neil Gaiman
15. Chemarea cucului – Robert Galbraith (pseudonim J.K.Rowling)
16. Viermele de mătase - Robert Galbraith (pseudonim J.K.Rowling)
17. Anatomia melancoliei – Robert Burton
18. 285 de zile în căutarea verii – Alexandru Maruseac
19. Până când m-a cunoscut – Julian Barnes
20. Justițiarul – Sergiu Someșan
21. Zile întunecate – Yrsa Sigurdardottir
22. Trenul orfanilor – Christina Baker Kline
23. Hotel Iris – Yoko Ogawa
24. Jurnalele lui Stefan 1 – Începuturile –  bazat pe romanele lui L.J.Smith și serialul tv (recitită)
25. Ghici cine moare primul – M.J.Arlidge (recitită)
26. Ghici ce-i în cutie – M.J.Arlidge
27. Regina zăpezii – Joan D. Vinge
28. Copiii întunericului – Lavinia Călina (recitită)
29. Blestemul zorilor – Lavinia Călina
30. Stresul dintre orgasme – Ana Mănescu
31. Regatul spinilor și al trandafirilor – Sarah J.Maas
32. Banda celor 6 ciori – Leigh Bardugo
33. Carieră malefică - Robert Galbraith (pseudonim J.K.Rowling)
34. Ultimul avanpost 2 – Lavinia Călina
35. Luna ucigașă – N.K.Jemisin
36. Marea șansă (Trilogia Balcanică) – Olivia Manning
37. Orașul decăzut (Trilogia Balcanică) – Olivia Manning
38. Pervertirea – Cristina Nemerovschi
39. Cei care merită să moară – Peter Swanson
40. Malad – Alexandru Voicescu (recitită)
41. Fata cu toate darurile – M.R.Carey
42. Miasma – Flavius Ardelean (începută, neterminată)
43. Prieteni și eroi  - (Trilogia Balcanică) – Olivia Manning
44. Fata din tren – Paula Hawkins
45. Născută din fum și os – Laini Taylor
46. Lupii trecutului. Sofia – Natașa Alina Culea
47. Șaman – Kim Stanley Robinson
48. Marat – Natașa Alina Culea
49. Umanii – Matt Haig
50. Zgomotul timpului – Julian Barnes
51. Plânsul lui Nietzsche – Irvin D. Yalom
52. Urgia și zorile – Renee Ahdieh
53. Pervazul lui Dumnezeu – Ana Barton
54. My Dillema is you – Christina Chiperi
55. În noaptea timpului – Antonio Munoz Molina (începută; neterminată)
56. Ultima vrăjitoare din Transilvania (Contesa Anneke) – Cristina Nemerovschi
57. Atlasul secret – Michael A. Stackpole (începută; neterminată)

Nu am putut să fac un top al cărților, ele sunt numerotate în ordinea în care le-am citit. La topuri nu stau foarte bine, nu pot să fac comparații (decât dacă este mult prea evident) deoarece, cu foarte puține excepții, citesc strict ce știu că o să îmi placă, dar cine știe, poate la sfârșitul lui 2017 am să încerc să întocmesc și un top 10 (deși la mine 10 cărți ar fi probail pe locul întâi, iar celelalte random ).


Aceastea au fost lecturile care m-au acompaniat pe parcursul anului 2016. Voi ce ați citit din această listă sau ce ați vrea să încercați? Ce cărți v-au făcut anul mai frumos? Aveți o listă pentru următoarele luni?

Lecturi plăcute să aveți și stați pe aproape, urmează multe recenzii și concursuri ! 

P.S. Nu uitați de cele două concursuri de pe pagina de facebook a blogului !