sâmbătă, 24 septembrie 2016

Recenzie "Malad" de Alexandru Voicescu

Este curios și în același timp fascinant modul în care mintea umană funcționează mai presus de oricare alt simțământ și cum poate percepe cu totul și cu totul diferit trăirile, faptele și adevărurile, în funcție de anumite perioade și stări, sentimente și gânduri, odată cu trecerea timpului, față de cum au fost ele percepute prima și prima oară.

Toate experiențele pe care le trăim, toate locurile pe care le vizităm, concertele la care asistăm și cărțile pe care le citim, sunt inconfundabile, dar dacă mai avem  încă o dată posibilitatea de a le retrăi/revedea/reciti, ni se vor părea aceleași, dar nu chiar la fel, asemănătoare și nu prea, posibil cu mult diferite comparativ cu momentul când le-am experimentat pentru întâia oară.

Toată această nouă perspectivă ține, bineînțeles, de schimbările prin care am trecut, cunoștințele pe care între timp le-am acumulat și gradul de maturitate pe care l-am dobândit, căpătând astfel o percepție diferită asupra lucrurilor și persoanelor care ne înconjoară.

Exact acest lucru mi s-a întâmplat și mie cu romanul de față și pot afirma că, într-un anumit fel, am o istorie mai veche cu acesta. Cu un an în urmă (mai mult sau mai puțin, ca să fiu mai precisă cred că era spre finele lui august), fermecată de coperta cărții (care, apropo,este o capodoperă extraordinară, un desen frumos prin simplitatea lui, de o expresivitate magnifică, pe care ai vrea să îl înrămezi și să îl agăți pe un perete, pentru a-l putea privi ori de câte ori simți nevoia – sau cel puțin asta aș face eu), știind că este romanul de debut al editorului și directorului de la Herg Benet (deși este net superior unui roman de debut) și intrigată de descrierea și titlul cărții (asta fiind nimic, extrem de intrigată am devenit pe măsură ce parcurgeam conținutul), am plasat o comandă și la scurt timp după ce mi-a ajuns am și dat-o gata în câteva ore. La timpul respectiv, deși îmi plăcuse cartea la fel de mult ca și acum (rectific, acum mi-a plăcut și mai mult decât atunci și m-au încercat feeling-uri diferite pe parcursul recitirii decât cu un an în urmă), nu am fost în stare să scriu câteva sincere păreri despre acțiune și cu ce sentimente am rămas în urma lecturării ei. Pentru că sunt niște sentimente greu de descris și exprimat, și oricât mă chinui  acum să le găsesc pentru a vă convinge și pe voi cât de minunată și atipică și incredibilă este această carte, mă tem că nu voi reda nici 40% din frumusețea și unicitatea cărții, iar voi veți rămâne nehotărâți în decizia achiziționării acestei cărți. Dar vă asigur că merită descoperită, indiferent de gusturile voastre literare și indiferent de vârsta pe care o aveți sau de mmentul în care alegeți să o citiți , pentru că este o lectură unică, complexă, profundă, care merită să stea în biblioteca voastră și mai ales este obligatoriu să o recitiți la vărste și momente diferite, pentru că de fiecare dată când veți face asta veți mai descoperi ceva ce prima lectură nu v-a oferit, ceva ce, din neatenție sau poate din cauza stării ce vă încerca la momentul respectiv, a rămas între paginile cărții, așteptând să vă reîntoarceți la ea. De fiecare dată cu aceeași profunzime și frumusețe, plus încă ceva, și încă ceva.


Pe scurt, autorul ne poartă în primele pagini ale cărții tocmai în Elveția, unde Andrei, participantul unei lansări inițiate de către compania la care lucrează, are parte de o viziune ciudată, indusă de un desen aparent fără noimă creat de o altă participantă, Ioana Dună. Fermecat și deopotrivă intrigat de misterioasa femeie, neputând să-și explice viziunea experimentată doar de el, se hotărăște să plece în căutarea tinerei, timp în care face cunoștiință cu mai multe personaje aparent nesemnificative, dar care se vor dovedi pe parcurs de o importanță covârșitoare, contribuind la dezlegarea misterului (sau, mai corect spus – adâncind și mai mult acest mister – dar asta doar la începutul cărții). Atras într-o lume ciudată și fără noimă, în care nimeni nu este ceea ce pretinde  a fi, Andrei este nevoit să renunțe la tot ce credea adevărat și valabil și să caute răspunsurile corecte referitor la existența lui, asta în timp ce devine fugar urmărit de poliție, având-o alături doar pe misterioasa și extravaganta Eliza, o tânără asupra căreia planează misterul ( același lucru fiind valabil și în cazul Ioanei Dună), o fată greu încercată, aflată de nenumărate ori în căutarea propriei identități (la fel ca și Andrei în momentul de față), dar care a primit la timp ajutorul nesperat al unui bărbat enigmatic și influent, dar care nu este „cel mai nepătat om din lume”. 


„- Atunci când crezi că sufletul nu are unde să îți coboare mai mult, a continuat ea, paarcă numărând neoanele care clipeau la aceleași distanțe egale, într-o melodie repetată la infinit, atunci când ești la limita de jos și inima nu mai are pentru ce să mai bată, atunci, mi amor, viața poate să îți dea o palmă și să te trezească brutal într-o altă lume, de care habar nu aveai.”

„Nu, locul în care trăiam eu la acel capăt al adolescenței mele era mai mult decât un simplu coșmar, era firescul de zi cu zi transformat în groaza de a nu fi eu însămi, de a mă pierde în fiecare clipă în care mă căutam.”

Un ajutor nesperat pare a fi și Eliza pentru Andrei, însă oare poate avea el încredere în ea? Cum am spus, nimeni nu este ceea ce pretinde a fi, iar adevărul din spetele cuvintelor și faptelor  am să vă las pe voi să-l descoperiți singuri, citind această carte.

Cartea poate fi caracterizată ca fiind o simfonie bizară și înunecată care ne conduce adânc în interiorul subconștientului nostru și care te provoacă să deschizi cutia în care sălășluiesc demonii trecutului, prezentului și ai viitorului, eliberând toate acele întrebări referitoare la drumurile pe care le-ai parcurs și cele pe care urmează să le parcurgi, în căutarea adevărului. Și precum Pandora, a cărei curiozitate a primat, eliberând din cutie toate relele lumii, așa vei elibera și tu, cititorule, misterele lumii ce stau ascunse între aceste pagini, subjugat fiind de acest periplu incitant și intrigant, care te poartă pe tot parcursul cărții într-o lume secretă în care realitaea capătă o nouă dimensiune. Este deopotrivă lumea lui Andrei și lumea ta, care te va ajuta să te redescoperi așa cum nu credeai că vei fi vreodată în stare să o faci și tot ce vei găsi în ea te va șoca și nu vei mai fi dispus să o privești ca până acum, și nici să o înțelegi, și nici măcar să te privești pe tine cu aceași ochi nu vei mai fi în stare și nici măcar nu îți vei mai dori una ca asta. Pentru că te schimbă, o astfel de lectură lasă urme adânci și permanente asupra percepției tale.

O călătorie inițiatică și de regăsire a sinelui, o explozie de sentimente contradictorii care, deși par a nu avea sens, ele se relevă către final, dezvăluind frumusețea necunoscutului; dacă o bună parte din carte, povestea îți va părea o înșiruire de fapte fără prea mare legătură între ele, iar acțiunile personajelor lipsite de sens, ultimele capitole atestă un adevăr greu de înțeles la început, debusolând și mai mult cititorul, dar în final punând cap la cap aceste piese ce alcătuiesc un puzzle minuțios construit, în care „realitatea se întrepătrunde cu oniricul, știința cu alchimia, religia cu fanatismul (...).

Cum am spus, Andrei, Ioana și Eliza nu sunt singurele  personaje ale acestei cărți, iar prezentul și viitorul acestora depind în mare măsură de trecutul și relațiile celorlalte personaje. În plus, existența unui obiect păstrat de secole – Cartea Neagră ce redă sacra scriere a unei secte din Banat cunoscută pe vremuri sub denumirea de bogomili -  și prezența dualității dintre bine și rău, redată prin intermediul poveștii ce vizează viața și relația gemenilor și a Bibiliotecarrului, fac din Malad o capodoperă impresionantă în care sacrificiul, legăturile speciale și neașteptate dintre personaje, misterele care le înconjoară la tot pasul, dar care doar câteva dintre ele le pot vedea exact așa cum sunt, regăsirea sinelui și acceptarea adevărului se întrepătrund, dând naștere unei lecturi atipice și revelatoare.


„Fără o realitate pe care să o ai ca bază, nu poți să treci dincolo, la perspectiva nebună, maladivă, în care chinui lucrul să nu fie el lucrul care este, ci dincolo de substratul lui material, spre o privire din afară. Asta pățisem eu, asistasem la o reprezentare pe care în mod normal nu trebuie să o vadă nimeni dacă vrea să își păstreze mințile. Nu era pentru muritorii de rând ca tine, și ca tine, și ca mine, ci era un miracol care aștepta să fie cuprins de cineva.”

„De multe ori ne întrebăm dacă toate lucrurile pe care le trăim sunt oare conectate între ele, parte ale unei deveniri care să ducă spre un rezultat în care am crede și pe care îl înțelegem și cu care s fim de acord privind în perspectivă, sau sunt doar bucăți puse anapoda, experiențe e care le simțim reale, dar indscifrabile, străine de noi.”

Ca o mică încheiere, vă spun sincer că mi-aș dori să văd un film realizat după cartea scriitorului Alex Voicescu. Cred că ar fi ceva incredibil, unic. Ah, și abia aștept următoarea lui carte, Fata de la nord de ziuă. Și, cum am cartea în dublu exemplar, pe pagina de facebook a blogului aveți șansa de a câștiga Malad-ul.

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru cartea oferită spre recenzare. 


luni, 19 septembrie 2016

CONCURS

 

Dragi cititori, pe pagina pe facebook a bogului v-am pregătit un nou concurs în cadrul căruia puteți câștiga un exemplar al cărții Malad de Alexandru Voicescu. 
Cartea este superbă, v-o recomand cu încredere. În curând voi posta și recenzia acesteia. Detalii despre concurs găsiți aici

Mult succes tuturor ! 



vineri, 16 septembrie 2016

Recenzie “Fata cu toate darurile” de M.R.Carey



       Captivantă, surprinzătoare, emoționantă. Aceastea sunt doar câteva dintre cuvintele care caracterizează la perfecție această lectură antrenantă și sfâșietoare, Fata cu toate darurile.

Mai mult decât o simplă carte, volumul de față este o adevărată călătorie în căutarea adevărului și umanității, pe parcursul căreia vom învăța că supraviețuirea înseamnă atât curaj, pregătire, dăruire, dar mai ales sacrificiu și încrederea necesară că în final toate lucrurile la care am renunțat și toate principiile pe care le-am încălcat nu au fost în van și că, pe parcurs, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, lupta și zbaterile noastre vor fi răsplătite pe măsura eforturilor depuse.

Deși o carte distopică, The girl with all the gifts este o lectură suficient de realistă și zguduitoare, care ajunge încă de la primele pagini în inimile cititorilor prin auratețea cu care sunt relatate întâmplările, prin lecțiile de viață deprinse în urma lecturării și prin multitudinea de secvențe emoționante și pline de subînțelesuri, construite cu ajutorul unor personaje mult mai umane și mai naturale decât ai putea găsi în oricare altă carte ce tratează tema postapocaliptică.

Fumusețea și lejeritatea cu care sunt redate evenimentele se împletesc într-o stranie armonie cu acele părți șocante ale lecturii, zugrăvind un tablou al degradării umanității, pe de o parte, și al izbăvirii și păstrării purității în cele mai dezumanizante momente, pe de altă parte.

Mare parte din acțiunea cărții are loc într-o bază militară, însă această bază nu este una obișnuită, fiind construită în așa fel încât să se permită efectuarea unor experimente (cartea conținând o mulțime de termeni medicali și științifici destul de importanți pentru a ajuta cititorul să înțeleagă în profunzime ce anume a vrut autorul să creeze), fiind dotată cu laboratoare și ustensile, celule de maximă siguranță, armamente și tot felul de echipamnete menite să ofere o oarece siguranță celor câteva zeci de oameni, posibili ultimi supraviețuitori ai Colapsului ce a avut loc mai bine de douăzeci de ani în urmă și care a decimat mare parte a populației prin infectarea cu ciuperca Ophiocordyceps, lăsând în urmă nu oameni vii, raționali și capabili de sentimente și gândire, ci creaturi aflate în stadiul de descompunere și dezumanizare, nici vii dar nici morți, dezgustătoare, cu simțuri și comportament animalic, numiți sugestiv flămânzi.

În spatele gratiilor solitare își duc existența câțiva copii infectați, care alcătuiesc subiectele de studiu ale doctoriței Caldwell. Păziți și încătușați, legați de scaunele cu rotile și purtând botnițe precum cele mai fioroase animale, amenințați cu armele la orice mișcare, fără a li se oferi explicații pentru acest tratament inuman și fără a le spune de unde vin sau de ce se află închiși în acel Bloc, aceștia inspiră o stare generală de teamă și repulsie și sunt priviți cu neîncredere de către militarii, doctorii de știință și profesorii care alcătuiesc efectivul bazei militare.

În fiecare dimineață, celulele se deschid și rând pe rând, micuții flămânzi sunt duși de către Sergentul Parks și oamenii săi în sala de curs, unde, în continuare legați fedeleș, sunt învățați lucruri elementare de scriere, citire și socotire, mai apoi fiind duși în temințele lor, închiși pentru tot restul zilei, privați de oricare altă interacțiune. Totul decurge într-o stare de repetitivitate, cu excepția dimineților în care unul sau mai mulți subiecți nu sunt prezenți pentru lecțiile uzuale, lipsa lor devenind îngrijorătoare pentru micuța Melanie, copila de zece ani care prin inteligența și empatia de care dă dovadă sfidează aproape toate teoriile științifice emise de doamna dr. Caldwell.

Curajoasă, perspicace și dornică să asimileze cât mai multe lucruri cu putință și să se remarce în fața profesoarei ei preferate, domnișoara Justineau, Melanie atrage cu rapiditate atenția asupra sa, câștigând simpatia și compasiunea tinerei Helen Justineau, dar și teama Sergentului Parks precum și a celorlalți militari, pentru ei reprezentând o prefăcătorie comportamentul dupilicitar al fetiței și al celorlalți flămânzi care sunt, în definitiv, niște monștrii cu chip uman, capabili să te salute respectuos, dar dacă nu ai grijă să folosești blocantul (substanțe chimice care acoperă mirosul natural emanat de oameni) indispensabil în aceste condiții extreme, ar fi capabili să te sfâșie dintr-o singură mușcăură, infectându-te cu Ophiocordyceps.

Astfel, într-o lume uitată de umanitate, în care șocantele, dar atât de necesarele studii realizate în numele salvării populației, mușcă tot mai adânc din carnea și puțina conștiință rămasă a subiecților minori, și unde supraviețuirea rasei umane depinde de experimentele efectuate pe flămânzi, Helen Justineau este singura care îi percepe pe aceștia ca fiind  niște copii adevărați, cu trăiri, nevoi și sentimente.

Între Melanie, subiectul numărul unu, și domnișaoara Justineau se înfiripă o relație colpeșitoare și neînțeleasă de către cei din jur, cu atât mai mult cu cât riscurile la care se expune aceasta din urmă, copleșită de sentimente greu de descris pentru aceste ființe nevinovate, se apropie periculos de mult de ei și încalcă regulamentul stabilit de la început, punându-și viața în pericol și riscând să pericliteze studiile realizate cu atâta efort.

„Domnișoara Justineau întinde mâna și o mângâie pe păr. Mângâie părul lui Melanie, de parcă acesta ar fi cel mai firesc și normal lucru din lume.

Și Melanie vede dansuri de lumini înaintea ochilor și aproape nu mai poate să respire și nici nu poate să vorbească sau să audă sau să se gândească la ceva, pentu că, în afară de oamenii Sergentului, nu a mai atins-o nimeni decât de două sau trei ori ș întotdeauna din pură întâmplare – și uite-o acum pe domnișoara Justineau cum o mângâie dinadins și lumea a devenit brusc mult prea frumoasă.”


Nesăbuința lui Justineau, cauzată de un prea mare atașament față de Melanie, dar și de un secret din trecut ce pare să nu-i dea pace, contrastează puternic cu tăria de caracter și precauția fetiței, care nu dorește sub nicio formă să facă rău și luptă cu îndârjire pentru a nu se lăsa pradă foametei și instinctului animalic care riscă să pună stăpânire totală pe corpul și mintea acesteia.

Curajul, forța și instinctele de supraviețuire ale Melaniei devin cu atât mai puternice în momentul în care asupra bezei militare are loc un sângeros atac al flămânzilor, în urma căruia singurii supraviețuitori sunt Dr. Caldwell, Sergentul Praks și subofițerul Gallagher, domnișoara Justineau și Melanie. Aceștia se văd nevoiți să invețe să conviețuiască și să ajungă la un numitor comun, pentru  a putea supraviețui miilor de flămânzi care îi așteaptă la orice colț, miilor de corpuri aflate în stare de putrefacție, acelor zombi descărnați și respingători care așteaptă cu nerăbdare să se înfrupte din carnea proaspătă a celor patru – aceștia reprezentând, în mod ironic, ospățul lor mobil.

Ajutor nesperat, Melanie devine un pion important în acest joc de-a vânătoarea, asigurându-le de nenumărate ori spatele și fiind singura capabilă să interacționeze cu ceilalți flămânzi fără a risca să devină hrana lor.

„Se streoară cu mare grijă printre flămânzi, neobservată, neagresată. Însă a mințit atunci când a spus că nu-i este frică. I se pare înspăimântător să se afle în mijlocul lor, să levadă capetele plecate, gurile întredeschise, ochii albicioși. Ieri credea că flămânzii sunt asemenea unor case locuite odinioară. Acum credea că aceste case sunt bântuite. Nu este înconjurată doar de flămânzi. Este înconjurată și de  fantomele bărbaților și femeilor de dinainte de contaminare. Și trebuie să-și stăpânească impulsul să o rupă la fugă și să ajungă căt mai repede la aer curat.”

Până să citesc acest volum, consideram cărțile cu zombi dstul de neinteresante și puțin respingătoare, însă Fata cu toate darurile mi-a spulberat toate prejudecățile pe care le aveam privitor la aceste ființe și, deși sunt conștientă că nu voi mai întâlni în alte cărți zombi asemenea lui Melanie, niciodată nu mă voi mai gândi la ei ca la niște creaturi lipsite de sentimente și judecată. Dar bineînțeles, acesta este doar meritul lui M.R.Carey, care a creat o poveste palpitantă, plină de adrenalină și neprevăzut, dând naștere unor personaje care, deși nu sunt pe deplin umane – așa cum este cazul  Melaniei, sunt de multe ori mai empatice decât oricare alt om aflat într-o situație asemănătoare.

Cât despre celelalte personaje, deși alți cititori le-au împărțit în eroi și anti-eroi, eu nu am rămas cu această impresie și le consider pe toate suficient de umane, cu bune și cu rele, de o veridicitate copleșitoare, nefiind nici mai mult nici mai puțin decât exact ce au arătat, prin fapte și vorbe, că sunt. Cu temeri și frici, curajoși ori mai lași, predispuși greșelilor sau luptând până la capăt pentru a le îndepărta, crezând până la sfârșit în idealurile lor și încercând să supraviețuiască unei lumi greu de imaginat. Atât Sergentul Parks, cât și doctorița Caldwell reprezintă genul de personaje bine conturate, care ajung repede la inima cititorului și pe care ajungi să le respecți și să le accepți în ciuda greșelilor pe care le fac, mânați de ceea ce cred ei că este corect. Sau cel puțin așa i-am considerat pe tot parcursul cărții și am trăit cu impresia că sunt mai mult decât simple personje fictive, comportamentul lor făcându-mă să cred că ei chiar există într-o realitate paralelă cu a noastră.

În final, nu pot decât să laud încă o dată scriitura perfectă și surprinzătoarea lecție de viață ce se ascunde între paginile acestei cărți înduioșătoare, captivante și greu de uitat, The girl with all the gifts.

Mulțumesc din suflet editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzare.

marți, 6 septembrie 2016

Recenzie “Cei care merită să moară” de Peter Swanson

La scurt timp după ce ne naștem, după ce începem să creștem și căpătăm o anumită percepție asupra lucrurilor și persoanelor din jurul nostru și până când încheiem acest ciclu numit viață, suntem învățați de către adulții din viața noastră, iar mai apoi începem să conștientizăm singuri, că în viață există anumite reguli de conduită și supraviețuire pe ceare noi toți (sau marea majoritate dintre noi) trebuie să le respectăm pentru a putea trăi laolaltă cu cei din jurul nostru, pentru a putea conviețui și a ne respecta între noi, pentru a putea deosebi binele de rău, pentru a nu îmbrățișa anumite lucruri considerate imorale, pentru a ne deosebi noi oamenii de celelalte viețuitoare de pe acest pământ ș.a.m.d.

De la acele lucruri banale și respectate (măcar în teorie) de toți, cum ar fi adoptarea unui comportament și a unui vocabular civilizat cu cei din jurul nostru, respectarea regulilor în societate, pedepsirea nelegiuirilor, până la cele considerate imorale și extrem de grave, cum ar fi violul sau uciderea.

Toate acestea ne sunt cunoscute încă de când suntem de-o șchioapă, iar creierul nostru înregistrează tot ce este bine și rău, fiecare om ducându-și astfel existența cât mai moral posibil. Însă ce ai face dacă ai afla că partenera ta, cea căreia i-ai încredințat toată încrederea și dragostea de care ești capabil, duce de fapt o viață dublă, bătându-și joc de sentimentele tale și aruncând la gunoi anii de căsnicie? Sau, femeie fiind, ce ai face dacă ai fi o țintă sigură și fragilă a unui obsedat sexual care îți pândește fiecare mișcare și are cu ușurință acces în casa ta? Ai fi capabil/ă să ierți? Să treci cu vederea și să mergi mai departe, spunându-ți că nu ți s-a întâmplat ție asta, că imaginația îți joacă feste? Ai ignora ceea ce este evident, ți-ai baricada amintirile într-un colțișor al minții tale, prefăcându-te că nu există, că ai uitat, în timp ce ele te macină în continuare zi de zi? Sau ai lua atitudine și ai înfrunta adevărul așa cum este el? Ai fi capabil/ă de mai mult de atât, te-ai răzbuna și i-ai pedepsi pe cei vinovați? Până unde ai fi în stare să mergi pentru a-ți recăpăta onoarea? Ai lupta pentru ca asta să nu ți se mai întâmple sau ai accepta să fi o țintă sigură , o persoană rănită, cu așteptările și planurile de viitor spulberate, o continuă victimă a trecutului? Ai vrea să te răzbuni? Ai fi capabil/ă să omori?

„...atâta lume consideră că toți oamenii merită o viață lungă, când adevărul e că viața în sine este probabil mai mult decât oricare dintre noi merită. Cred că majoritatea oamenilor fetișizează viața până într-atât, încât le permit altora să profite de ei.”

            În timpul unui zbor cu avionul, Ted Sverson face cunoștință cu frumoasa și misterioasa Lily Kintner, căreia îi destăinuie cum, în timp ce își construiau casa în care urmau să se mute, soția lui l-a înșelat cu responsabilul de construcția casei. Printre aburii alcoolului și încă luptându-se cu șocul descoperirii făcute, Ted adaugă, mai în glumă, mai în serios, că ar fi în stare s-o omoare pe Miranda pentru infidelitataea comisă. Spre marea lui surprindere, noua lui parteneră de confesiuni chiar îl încurajează să facă asta și își oferă ajutorul pentru a pune la cale uciderea soției trădătoare, dându-i un ultimatum soțului îndurerat.

             Vreau să precizez că recenzia nu conține spoilere, înțelegerea încheiată între cei doi străini în aeroport, prin care vor să comită o crimă în numele dreptății fiind cunoscută cititorilor încă de la început, din descrierea cărții.


Momentul adevărului jucat de cei doi în timpul zborului se încheie cu stabilirea unei întâlniri prin care să pună la punct ultimele detalii ale omorului, însă ce Ted nu știe este că și de această dată se află departe de adevăr, complicea lui invizibilă fiind o maestră în arta crimei.

„Și poate mă incita să am din nou o pradă. Trebuie să recunosc asta. Crima era o dorință pe care nu mi-o mai satisfăcusem de mulți ani.”

Astfel începe un joc periculos în care nimeni nu este de fapt ceea ce vrea să pară, relațiile și poveștile din trecut fiind pătate cu sânge și purtând cu ele secrete devastatoare. 


Perspectiva narativă se schimbă pe parcursul întregii cărți de la un capitol la altul, permințându-ne nouă, cititorilor, să aflăm trecutul și gândurile tuturor personajelor implicate în această poveste ce se vrea a fi un mind-game de excepție menit să ne pună dreapta judecată la încercare și să răstoarne toate credințele și adevărurile în legătură cu ceea ce știam că este bine sau rău, moral sau imoral, corect ori nedrept.

Lily este de departe personajul meu preferat. Este o supraviețuitoare, nevoită să înfrunte problemele de una singură încă din adolescență, trăind lângă niște părinți superficiali și prea puțin interesați de bunăstarea și siguranța propriului lor copil, bazându-se întotdeauna pe inteligența ei și capacitatea de a intui gândurile și acțiunile celor din jur. Calculată, cu o tărie de caracter ieșită din comun, bună strategă, dar și carismatică, Lily nu este dispusă să treacă cu vederea infidelitățile și minciunile la care este părtașă, ticluind până la ultimul detaliu planuri prin care să-i pedepsească pe cei vinovați de netrebniciile comise. Chiar dacă trecutul și răutatea gratuită a bestiilor cu chip de oameni ar fi putut să o îngenuncheze ori să o transforme într-o victimă, ea nu se lasă intimidată și reușește să lupte pentru a nu ajunge o păpușă în mâinile soartei, care uneori este atât de nedreaptă.

„Mi-am închipuit că ea, tânăra Lily, era acolo cu mine. Ne-am privit în ochi, fără să fie nevoie să ne vorbim. Înțelegeam amândouă că supraviețuirea era totul. Era sensul vieții. Și să pui capăt unei alte vieți era, în multe feluri, cea mai grozavă expresie a ceea ce însemna să fii viu.”

Bineînțeles, de cele mai multe ori în viață trebuie să alegi între un rău mai mic și un rău de proporții, pentru a nu ajunge pradă trebuie să te transformi în prădător, iar umanitatea și capacitatea de a-ți păstra integritatea și sănătatea mentală îți sunt puse la grea încercare. Poate nu am să fiu înțeleasă pentru ceea ce spun, dar am apreciat acest personaj feminin tocmai pentru imperfecțiunile de care a dat dovadă și pentru faptul că a ales să facă dreptate (ce-i drept, prin niște metode nu foarte ortodoxe) și să curețe lumea de niște scursuri care ar fi vătămat în continuare fără să le pese de ceilalți. Nu mi-ar fi plăcut să văd o Lily răpusă de răutatea celor din jur, trăindu-și viața în frică și nesiguranță. În același timp o compătimesc pentru toate nenorocirile prin care a trebuit să treacă  și pentru toate sacrificiile făcute pentru a supraviețui într-o lume care te provoacă să îți găsești singur mântuirea. Iar uciderea este mântuirea ei, calea ei spre supraviețuire, iar eu am înțeles de ce a ales să fie așa. Pentru că altfel nu ar mai fi putut fi.

„Se încheiase totul. Aveam să duc o viață liniștită și aveam să mă asigur că nimeni n-o să mă poată răni din nou. Voi continua să supraviețuiesc, știind, așa cum am știut în acea noapte în poiană, pe când stelele își revărsau strălucirea peste mine, că eram deosebită, că mă născusem cu un soi diferit de moralitate. Era moralitatea unui animal – a unei ciori sau vulpi sau bufnițe – și nu cea a unei ființe umane normale.”

În scenă întră și ambițiosul detectiv Kimball, care este hotărât să afle cu orice preț adevărul, intuind o foarte mică parte din el, dar greșind extrem de mult în fața inteligentei Lily.

 Cei care aleg să pășească pe acest drum presărat cu secrete și cadavre, în care răsturnările de situație din prezent și surprinzătoarele descoperiri din trecut se îmbină perfect în fiecare pagină a cărții, dând naștere unei povești palpitante și greu de imaginat, cei care vor alege să pătrundă adânc în viețile acestor personaje (care pot fi, la fel de bine, persoane în carne și oase, posibili vecini, colegi, sau chiar parteneri de-ai noștri) și decid că sunt pregătiți să afle adevărul, dar mai ales să îl înțeleagă mai presus de aparențe, ei bine, aceștia vor avea parte de o lectură memorabilă care cu greu poate fi uitată.

„O cioară mă privea, cocoțată pe un arțar uscat, aflat la marginea pajiștii. M-am întrebat dacă simțea mirosul morții în aer și m-am gândit că probabil îl simțea. Și-a lăsat capul în jos, și-a înfoiat aripile negre. Am simțit că îmi ura bun venit într-o lume specială.”

Finalul este și mai șocant decât povestea în sine și recunosc că mi-ar fi plăcut ca lucrurile să decurgă diferit. Nu mă așteptam la o așa încheiere, speram din suflet ca totul să se fi încheiat într-o nota diferită de cea care a pus capăt romanului. Mi-aș dori sincer o continuare, o modalitate prin care să se demonstreze că unele personaje  merită să își spună punctul de vedere și să dovedească că nu sunt doar simpli pioni pe o tablă de joc și că tot ce au făcut a fost doar pentru a se apăra.

„Cei care merită să moară” este un ambițios și șocant thriller-psihologic care provoacă cititorul să pătrundă în mințile întunecate a unor personaje profund rănite, dar care nu au pozat în victime, viața obligându-i să se transforme din pradă în prădător (dar și invers) pentru a supraviețui în urma întâmplărilor cărora în mod normal nu ar putea să le  supraviețuiască. 

miercuri, 31 august 2016

Recenzie "Pervertirea" de Cristina Nemerovschi

Câteodată, după perioadele lungi în care citesc mult și cam din aceleași genuri, simt nevoia de ceva diferit, ciudat, controversat și totodată inteligent, dark și neprevăzut, care să mă intrige și care să îmi rămână în minte mult timp după terminarea lecturii. În astfel de momente aleg una din cărțile Cristinei, pentru că știu prea bine că în ele găsesc toate ingredientele de mai sus.

Descrierea de pe spatele cărții sună cam așa: Un artist ucide și lumea din jurul lui se schimbă.

Amalia, o adolescentă deloc banală, dispare într-o dimineață de decembrie. În căutarea ei pornesc trei prieteni care sunt, în același timp, și suspecți în cazul dispariției tinerei: un scriitor mizantrop și de succes, un pictor fascinat de lolite, dar și de septuagenare, o prostituată atrasă de tot ce înseamnă sex extrem. Revoltele sociale din februarie 2012 constituie, în premieră în literatura română, o parte din fundalul acțiunii. Căutarea Amaliei reprezintă pentru fiecare dintre cei trei o introspecție dură, o permanentă și caustică analiză a umanității degradate. Pe urmele Amaliei, pășim într-un București underground, cu cluburi dedicate sado-masochismului, dar și cu memorabila și fascinanta Cală, un loc desprins parcă din Călăuza lui Tarkovski.

Alte figuri pitorești apar treptat în rolul de suspecți: o Dominatoare, o adolescentă cu tendințe de nimfomanie, Babuinu – tatăl vitreg al Amaliei, un paznic nebun al Calei, un moș însoțit de o ceată de pelicani.

Imaginația celor trei protagoniști abundă de fabulos, distopic, umor negru, cinism. Singurul subiect pe care nihilismul nu îl atinge este arta. În numele artei, se poate ajunge și la crimă?

Nu am să prezint acțiunea sau cum decurge povestea, ci am să vorbesc stric despre personaje și despre impresiile pe care mi le-a lăsat cartea.

Mi-a plăcut mult, foarte mult, și încă o dată m-am regăsit în scrierile Cristinei. M-am regăsit și în Păpușile, prima ei carte citită de mine, mă regăsesc și în Pervertirea. Mă regăsesc în Tara, în tristețea ei care provine din dorința de a călca în picioare rutina, acel lucru odios care este dușmanul dezvoltării și a cunoașterii de sine. „Nu vreau să ajung să intru într-o rutină din aia imbecilă. E tot ce am urât vreodată. Să mă trezesc, să plec la lucru, să fac tot felul de treburi, să n-am timp să respir, să îmi iau în fugă ceva de mâncare, să ajung seara acasă moartă de oboseală, să-mi încropesc o cină, să mă uit la un film și să adorm. mi-e teamă că rahatul ăsta ne atrage pe toți cumva, e ca o vrajă. Ne râde în nas, ne spune că oricum am încerca să-l fentăm, tot o să ne vină de hac la un moment dat. Și, pe de altă parte, îmi spun că am nevoie de ceva puternic pe care să-l pun la loc. Am nevoie de motivație ca să lupt cu monstrul asta că, dacă aștept, la un moment dat o să vină. Ceva-ul ăsta, viitorul meu și așa mai departe...înțelegi?
(...)
- Normal. Dar tu știi că niciodată n-o să te înghită monstrul, ești conștientă de asta, nu?
- Nu, zic eu.
(...)
- N-are cm să te înghită atât timp cât tu știi că el e monstrul de care trebuie să fugi. Și, cum văd, tu știi.”

 Mă regăsesc în naivitatea care o caracterizează la început, atunci când vrea să schimbe percepțiile oamenilor pe care îi întâlnește și vrea să-i scape de prejudecăți. „Mă scârbeau interdicțiile astea impuse de societate, de religie, de școală. Animale de turmă, cum bine zicea Ulf. În momentele alea îi dădeam toată dreptatea din lume. Așa era, exact cum zicea el. Asta nu însemna însă că extindeam concluzia atât de mult pe cât o întindea Ulf, ca pe un elastic. În primul rând, eu nu credeam că ar trebui să-i disprețuim și, în cazul extrem, chiar să-i ucidem, din cauză că sunt plini de prejudecăți. Eu îmi doream, din contră, să-i eliberez, să-i învăț, să le deschid mințile, să le prezint și altă realitate. De fiecare dată când îi spuneam asta lui Ulf, îmi reproșa că sunt naivă, prea altruistă. „Omul e un animal viciat prin esența lui, e animalul care se îndobitocește cu bună știință. Nu ai ce să mai repari la el”, spunea Ulf.”

Dar, așa cum Tara află de la Ulf că uneori această dorință de a schimba pe cineva sau ceva și de a-i arăta și altă variantă este în zadar, așa observ și eu că toate aceste cuvinte, deși poate sună dur, redau un mare adevăr, și anume că pe unii oameni nu ai cum să îi deștepți ori să îi scapi de prejudecăți și de gândirea nesănătoasă: „Pe proști nu are rost niciodată să încerci să-i deștepți. Mai rău îi strici”. Mă regăsesc și în Ulf, în tot ceea ce afirmă el despre necesitatea singurătății pentru un artist, efectul de turmă, socializarea cu acea categorie de oameni superficiali, ignoranți, proști, opusul a tot ceea ce înseamnă profunzime, unicitate, încălcare a legilor și a „așa trebuie- ului”.

„Dacă singurătatea e ceva ce te atrage doar fragmentar, dacă nu îți imaginezi întreaga ta viață trăită undeva cu totul și cu totul izolat de oameni, atunci ai o problemă care să te îngrijoreze – niciodată, cu niciun preț, sub nicio formă, nu trebuie să devii prea deștept. Deși prevăzusem că ar putea apărea la un momnt dat asta, am ignorat-o, m-am aruncat cu capul înainte și până la urma s-a întâmplat. Am devenit prea deștept ca să mai pot suporta oameni în jurul meu. (...). odată ce s-a întâmplat, relația ta cu restul ființelor umane este iremediabil compromisă. Nu-i vei mai putea privi cu aceeași îngăduință ca până atunci. Îți vor părea ridicoli, scârboși, ignoranți. Iată tragedia, de acolo nu va mai fi cale de întoarcere, pentru că nu mai poți redeveni prost. (...). Ai grijă, deci. Gândește cât mai puțin posibil. Dacă îți vin prea multe întrebări în cap deodată, e semn rău de tot. Alungă-le. De acolo, de sub întrebările alea, începe prăpastia. Ține-te tare pe poziție. Simți că ești în pericol? Deschide televizorul. Desfă o pungă de semințe de floarea soarelui. Ieși în fața blocului și socializează. (..). ia totul așa cum ți-l livrează ceilalți. Nu ai de ce să afli propriile răspunsuri. E periculos și nu merită.” 


Tara și Ulf mi-au plăcut cel mai mult. Și Corbu, dar într-un procent mult mai mic. Ce respect la el este prietenia pe care i-o poartă lui Ulf, pe care l-a privit încă de mic cu admirație, chiar venerație aș putea spune, iar acest lucru nu s-a pierdut odată cu trecerea anilor, din contră, a devenit și mai profund. Un pasaj în special m-a făcut să zâmbesc, amintindu-mi de un sentiment oarecum asemănător pe care la rândul meu l-am nutrit față de o persoană din viața mea, acum câțiva ani: „Începusem să-l iubesc pe Ulf cu multă vreme în urmă. Nici nu intrasem la liceu pe atunci hm. Îl admiram și țineam la el ca la o jucărie care e numai a ta pe care o păstrezi într-un locneștiut de alții. Îl iubeam chiar și pe când nu începusem să vorbim și nu-mi dădeam seama cât de bine mă înțelege.”

În  Pervertirea, autoarea se joacă cu o largă paletă de teme, cum ar fi condiția artistului în lume (mai ales când lumea este reprezentată de o Românie urâtă, săracă din atât de multe puncte de vedere, plină de prejudecăți), modul în care artistul diferit, autentic, este de neînțeles pentru acel gen de oameni care aleg întotdeauna comoditatea și plictisitorul, incapacitatea oamenilor de a înțelege orice altceva este departe de sfera lor de lejeritate, îndoctrinarea și efectul de turmă, dorința de a fi diferit, de a alege să te comporți diferit, necesitatea de a înota și în alte ape decât în cele cu care te-ai obișnuit și care nu îți mai oferă nimic nou, nimic excitant, nimic care să te reprezinte cu adevărat.

Cristina este totodată și o fină cunoscătoare a tipologiilor umane, a mentalităților, iar în cărțile ei redă direct, fără menajamente, multiplele fațete umane, portretizând firi care mai de care mai pitorești și răzlețe. Cu umor și lejeritate, împarte oamenii în două categorii: Păduchiuți – acea specie îndobitocită, lașă și superficială și Nemuritori – acei oameni adevărați, frumoși, fără prejudecăți, care gândesc și nu se lasă manevrați.

Mă amuz că de-acum înainte o să am tendința să clasific oamenii care-mi vor ieși în cale pe baza acestor denumiri. Am impresia că va fi foarte distractiv, dar și foarte trist, lumea fiind plină de Păduchiuți tembeli și dezgustători. În același timp, mă bucură faptul că am întâlnit la viața mea câteva exemplare de Nemuritori, foarte puține, ce-i drept, iar aici mă refer și la Cristina. Mă bucur că am avut ocazia să o cunosc, să o aud vorbind la lansări, să-i aflu gândurile, să îi iau un autograf și să îi citesc cărțile.

Mi se pare revoltător și penibil în același timp cum anumite persoane care nu au citit nici măcar o carte a autoarei încep și o judecă fără rost, fără argumente solide și în necunoștiință de cauză. Sau poate că se simt amenințați, mai precis își simt prostia amenințată. Cărțile Cristinei nu trebuie doar citite. Nu trebuie văzută doar partea în care se vorbește despre sex sau sunt folosite cuvinte directe, dure. În spatele acestora se ascund anumite adevăruri și, în plus, ea nu face decât să redea peisajul grotesc populat de multitudinea asta de Păduchiuți.

Când citești cărțile Cristinei te simți mai liber, mai descătușat de toate lanțurile societății. Râzi de prostie, de prejudecățile oamenilor, vrei să omori imbecilitatea celor din jur, pentru că fără doar și poate nu-i poți preschimba în Nemuritori sau ceva cât de cât apropiat, nu-i poți face să iasă din monotonia lor stupidă și, asemeni lui Ulf și Corbu, vrei să ucizi în numele artei, a frumosului, a lucrurilor și persoanelor care chiar contează.

„Acum, dacă stau bine și mă gândesc, cred că într-un fel era firesc s-o omoare Corbu pe Amalia. Era cel mai frumos gest pe care-l făcuse cineva vreodată pentru mine. Parcă m-aș fi întors în timp și am fi fost în vremea duelurilor. Cine mai riscă astăzi ceva pentru ca un prieten să fie fericit?”

Pervertirea nu poate fi încadrată într-un anumit gen literar, ea poate fi atât o carte polițistă (disariția și uciderea Amaliei), cât și una psihologică (aflarea vinovatului și a motivelor acestuia, portretizarea diferitelor categorii de oameni), o carte închinată artei, o carte închinată prieteniei, o carte care vorbește despre pervertirea sinelui, o satiră la adresa a ceea ce a ajuns România astăzi.

„Mâine am să mă trezesc și, din toate lucrurile pe care le-aș putea alege, îl voi alege pe cel care-mi va plăcea în momentul ăla cel mai mult. Nu contează care va fi el, pentru că nu există lucruri cu adevărat importante. Nu trebuie niciodată să-ți pui problema că poate nu alegi lucrul care trebuie, fiindcă asta te va face, mai târziu, să nu mai alegi nimic.”

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit. Cristina, mult succes pe mai departe și să rămâi la fel de originală ca și până acum. O Nemuritoare adevărată ! 

vineri, 26 august 2016

Nou la editura Nemira

Sunt super entuziasmată de noile apariții ale editurii Nemira și mă bucur foarte mult când văd câte titluri interesante intră în portofoliul acestei edituri și câte delicatese literare ne sunt oferite nouă, cititorilor.

Cel mai mult mă atrag cărțile cu tentă istorică și sunt foarte curioasă în privința volumelor „Pasărea furtunii” de Conn Iggulden (vreau să aflu cât mai multe lucruri despre Casa de York și Casa Lancaster) și „În noaptea timpului” de  Antonio Munoz Molina (deoarece nu știu mai nimic despre Războiul Civil din Spania).  


Mai jos am să vă las o mică descriere pentru fiecare carte și linkul de unde puteți precomanda aceste bijuterii. Pe voi care vă atrag cel mai mult? 


In 1437, la ani buni dupa domnia bravului Henric al V-lea, urca pe tron fiul sau, Henric al VI-lea, renumit pentru blandetea lui. Sanatatea subreda il face un monarh slab, care nu poate conduce decat cu ajutorul apropiatilor. Exista insa destui ca ducele de York, convinsi ca Anglia trebuie guvernata cu mana de fier pentru a supravietui. Teritoriile ei din Franta sunt amenintate si umbla vorba ca se pune la cale o razmerita. Se raspandesc temerile ca Anglia nu va rezista, cu atat mai mult cu cat Henric al VI-lea vrea sa o ia de sotie pe Margareta de Anjou. Se aduna nori grei. Cine sau ce poate salva regatul inainte sa fie prea tarziu?

Cartea poate fi precomandată de aici

Octombrie 1936.

Arhitectul Ignacio Abel, a carui poveste de dragoste se desfasoara in paralel cu povestea de razboi din Spania, pleaca din Madridul mutilat spre o alta viata, pe un alt continent, spre un New York unde are si o buna reputatie, si o iubita de care istoria, frica si prejudecatile il despart. Trecand granitele dintr-o Europa faramitata, barbatul se redescopera neincetat reflectat in fereastra trenului si in propria constiinta. Printre razboaie exterioare si interioare, viata se construieste necontenit, asemenea oraselor proiectate de el insusi. Printre dorinte si suferinte, dragostea traieste fara liniste, aidoma epocii in care s-a nascut.

Amintind de Boris Pasternak, dar si de Ernest Hemingway, capodopera lui Antonio Muñoz Molina face portretul unei lumi care dispare odata cu o iubire.

                              Cartea poate fi precomandată de aici


O poveste fascinanta despre viata unui trib din Epoca de gheata.

Thorn este saman si le transmite intelepciunea si povestile sale celor care vor sa-i calce pe urme. Heather este vindecatoare si reuseste sa-i tina impreuna pe membrii grupului. Elga vine din alta lume si aduce schimbarea. Loon, urmatorul saman, este hotarat sa-si gaseasca propriul drum. Dar intr-un univers atat de inselator, drumul nu este niciodata usor si nu se stie unde poate duce… Kim Stanley Robinson a scris povestea palpitanta a unui drum spre maturitate, conducandu-ne totodata intr-o calatorie infricosatoare in timp, acum treizeci de mii de ani.

                               Cartea poate fi precomandată de aici 


joi, 25 august 2016

Tara, Ulf și Pervertirea Cristinei Nemerovschi

De data aceasta am să fiu rapidă. Acum două zile, având o anumită stare de spirit și confruntându-mă cu anumite întrebări, am început să citesc Pervertirea, știind că îmi va oferi, măcar prin intermediul lecturii, acea senzație și acele răspunsuri pe care le căutam fără succes în altă parte.

Astăzi, lucru ușor de înțeles, dar pe care nu l-am mai făcut până acum, deși am mai simțit nevoia și cu alte ocazii (cum ar fi, de exemplu, când am citit Păpușile), copleșită de multitudinea de trăiri pe care mi le-a transmis cartea, m-am oprit din citit și am ales să împărtășesc cu voi câteva fragmente din carte, în care mă regăsesc într-o proporție destul de mare și în care, culmea, se discută despre niște trăiri și probleme la care eu mă gândeam fix înainte să încep carte. Ceva de genul – să citești cartea potrivită la momentul potrivit și exact când ai mai mare nevoie de asta. Bineînțeles, ca să citești (dar mai ales, să înțelegi) cărțile Cristinei ai nevoie de o anumită stare. Cel puțin asta cred eu.

În fine, mai spun că personajele care îmi plac cel mai mult sunt Tara și Ulf, ele fiind și motivul pentru care am ales să copiez mai jos câteva citate referitoare la gândurile lor. Cum am spus, mă regăsesc foarte mult în fragmentele ce urmează și, poate, cine știe, o să vă regăsiți și voi, cei care îmi citiți blogul. Dacă nu sunteți plini de prejudecăți și știți să citiți cu adevărat, să înțelegeți.

„Nu înțeleg de ce pentru mine nu e nimic dincolo de rutina zilnică, de serviciul meu, de întâlnirile cu prietenii, de Amalia și Ștefana, de vizitele pe care i le fac maic-mii. De ce pentru unii oameni există și atceva. (...) visam să fiu în altă parte la vărsta asta, da, corec, dar parcă poți realiza mereu ceea ce îți dorești? De foarte puține ori posibilitatea de a ne schimba viața și de a o face mai bună chiar ține numai și numai de noi. Ține de multe ori de bani, de voință, de noroc, de alți oameni. Nici voința nu e în întregime a noastră, pentru că nu o putem controla. Există sau nu există. Așa ne-am născut.” (Tara)


Mă scârbeau interdicțiile astea impuse de societate, de religie, de școală. Animale de turmă, cum bine zicea Ulf. În momentele alea îi dădeam toată dreptatea din lume. Așa era, exact cum zicea el. Asta nu însemna însă că extindeam concluzia atât de mult pe cât o întindea Ulf, ca pe un elastic. În primul rând, eu nu credeam că ar trebui să-i disprețuim și, în cazul extrem, chiar să-i ucidem, din cauză că sunt plini de prejudecăți. Eu îmi doream, din contră, să-i eliberez, să-i învăț, să le deschid mințile, să le prezint și altă realitate. De fiecare dată când îi spuneam asta lui Ulf, îmi reproșa că sunt naivă, prea altruistă.  „Omul e un animal viciat prin esența lui, e animalul care se îndobitocește cu bună știință. Nu ai ce să mai repari la el”, spunea Ulf.(Tara și Ulf)


Dacă singurătatea e ceva ce te atrage doar fragmentar, dacă nu îți imaginezi întreaga ta viață trăită undeva cu totul și cu totul izolat de oameni, atunci ai o problemă care să te îngrijoreze – niciodată, cu niciun preț, sub nicio formă, nu trebuie să devii prea deștept. Deși prevăzusem că ar putea apărea la un momnt dat asta, am ignorat-o, m-am aruncat cu capul înainte și până la urma s-a întâmplat. Am devenit prea deștept ca să mai pot suporta oameni în jurul meu. (...). odată ce s-a întâmplat, relația ta cu restul ființelor umane este iremediabil compromisă. Nu-i vei mai putea privi cu aceeași îngăduință ca până atunci. Îți vor părea ridicoli, scârboși, ignoranți. Iată tragedia, de acolo nu va mai fi cale de întoarcere, pentru că nu mai poți redeveni prost. (...). Ai grijă, deci. Gândește cât mai puțin posibil. Dacă îți vin prea multe întrebări în cap deodată, e semn rău de tot. Alungă-le. De acolo, de sub întrebările alea, începe prăpastia. Ține-te tare pe poziție. Simți că ești în pericol? Deschide televizorul. Desfă o pungă de semințe de floarea soarelui. Ieși în fața blocului și socializează. (..). ia totul așa cum ți-l livrează ceilalți. Nu ai de ce să afli propriile răspunsuri. E periculos și nu merită.” (Ulf)

Mă ia dintr-o dată o tristețe groaznică, așa ca și cum ai sta pe un bloc și vezi cum se apropie o furtună care te va azvârli și savurezi așa ca proasta ultimele momente din viața ta, fără să te poți gândi la nimic și fără să-ți poți face o retrospectivă decentă a ceea ce ai trăit, așa cum spun toți că ar trebui să se întâmple. După asta, din nou, simt toată falsitatea din jurul meu. Un balon de clăbuc, nimenu nu-i vede culoarea adevărată. Toți vrem să fim văzuți de ceilalți altfel de cum suntem în realitate. Opusul a ceea ce suntem de fapt. (...). și totuși, în ciuda caznelor noastre, cu toții avem un moment în care suntem transparenți pentru cineva. După acest moment, în care acela ne vede adevărata față, încercăm să fugim cât mai departe de acea persoană. Ne ascundem din nou, ne tragem masca și plecăm. Dacă vom fi din nou dezvăluiți cuiva, vom fugi și de acela, vom fugi și mai departe.” (Tara)

Nu vreau să ajung să intru într-o rutină din aia imbecilă. E tot ce am urât vreodată. Să mă trezesc, să plec la lucru, să fac tot felul de treburi, să n-am timp să respir, să îmi iau în fugă ceva de mâncare, să ajung seara acasă moartă de oboseală, să-mi încropesc o cină, să mă uit la un film și să adorm. mi-e teamă că rahatul ăsta ne atrage pe toți cumva, e ca o vrajă. Ne râde în nas, ne spune că oricum am încerca să-l fentăm, tot o să ne vină de hac la un moment dat. Și, pe de altă parte, îmi spun că am nevoie de ceva puternic pe care să-l pun la loc. Am nevoie de motivație ca să lupt cu monstrul asta că, dacă aștept, la un moment dat o să vină. Ceva-ul ăsta, viitorul meu și așa mai departe...înțelegi?

(...)

- Normal. Dar tu știi că niciodată n-o să te înghită monstrul, ești conștientă de asta, nu?
- Nu, zic eu.

(...)

- N-are cm să te înghită atât timp cât tu știi că el e monstrul de care trebuie să fugi. Și, cum văd, tu știi.” (Tara și Ulf)

Astea sunt doar o parte din fragmentele care mi-au atras atenția și cu care sunt de acord în toate privințele. Am vrut neapărat să le scriu aici, ca și cum ar fi o parte din mine. Asta am simțit nevoia să fac.

Acum mă voi reîntoarce la lectura mea, iar dacă nu v-am convins cât de adevărate sunt cărțile Cristinei, prin tot ceea ce transmit ele, poate vă voi convinge data viitoare, după ce o să termin cartea și o să scriu și recenzia ei. Și dacă nici atunci...înseamnă că nu sunt pentru oricine cărțile ei.