marți, 23 august 2016

Recenzie „Orașul decăzut” de Olivia Manning

Înainte de toate vreau să mulțumesc celor de la editura Nemira pentru amabilitatea de a-mi oferi această carte pe care am citit-o pe nerăsuflate și care m-a acaparat de la primul până la ultimul rând.

Afirm cu sinceritate că interesul meu pentru cărțile de război a crescut considerabil o dată cu parcurgerea celor două volume care fac parte din „Trilogia Balcanică” și care sunt dedicate atât luptei pentru supraviețuire, războiului, cât și dragostei și relațiilor dintre oameni.

Aceste file de poveste pline de învățăminte în care cititorul își poate descoperi propriul trecut și istoria care a marcat destinul tuturor oamenilor de pe acest pământ, fie ei români, englezi, americani, japonezi sau nemți; în fine, acel trecut glorios și pătat cu sângele a mii de oameni mai mult sau mai puțin vinovați, toate acele sacrificii făcute în numele dreptății și toate asupririle de care a avut parte poporul nostru, toate acestea ar trebui cunoscute de tinerii din ziua de azi, iar cel mai la îndemână mod prin care aceștia pot face o incursiune înapoi în  timp și istorie îl reprezintă lecturarea cărților lăsate mărturie de către diverși scriitori care au trăit pe pielea lor schimbările și terorile aduse de război, scriitori precum Olivia Manning.

A doua carte a „Trilogiei Balcanice” cuprinde patru părți reprezentative prin titlurile lor (Cutremurul, Căpitanul, Revoluția, Raidul) care fac referire la cele mai importante momente descrise de-a lungul paginilor. 

Volumul de față debutează cu frământările englezilor generate de decăderea marii puteri protectoare, Marea Britanie, noua țintă a germanilor și cu pierderea suferită de România care se vede forțată să renunțe la Basarabia și Bucovina, care sunt luate de  Rusia, sacrificându-se astfel pentru a menține pacea în Europa de Est.

„După orele de încordare și incertitudine, acceptarea ultimatumului adusese nu numai dezamăgire, ci și ușurare. Însemna, pe lângă altele, că în București viața va continua ca până acum. Nimeni nu va fi obligat să moară pentru o cauză disperată.” 


Zbuciumul interior al tinerei englezoaice Harriet rezonează cu nelinștea simțită pe tot cuprinsul României. Noi pericole iminente stau să răbufnească, iar situația englezilor în această țară supusă schimbărilor devine din ce în ce mai nesigură și delicată, aceștia nemafiind priviți cu simpatie. Pe fondul bătăliilor interne și externe, schimbarea se revarsă și asupra cuplului Pringle, cei doi proaspăt căsătoriți împărtășind idei diferite, apropiindu-se foarte mult de ceea ce ar putea fi o dezbinare generată atât de război, cât și de principii diferite.

„- Înainte de război au fost destui sentimentali ca tine. Nu-și dădeau seama că, sub vraja și aparența romantică a fascismului, li se cerea să-și vândă sufletele.

(...)

- Dacă fasciștii te fac să-ți vinzi sufletul, comuniștii îți cer să-i negi existența.”

„Odată crezuse că a găsit totul găsindu-l pe el. Acum nu mai era atât de sigură, și iata-i aici, naufragiați la marginea Europei, ca pe o insulă pustie, unde ea învăța să-și ascundă gândurile.’

Solidaritatea care îl caracterizează pe tânărul profesor universitar Guy Pringle îi expune unui pericol iminent atunci când decide să îl ia sub aripa lor protetoare pe Sasha, fiul unui evreu condamnat la închisoare. Ascunderea dezertorului face ca pericolul la care se expun cei doi Pringle să fie dublat de găzduirea prințului rus Yakimov bănuit de către Harriet a fi informator.

„Harriet îl privea, întrebându-se ce vor face cu el. Îi prinse privirea și înțelese că întrebările ei îl nelinișteau. Avea din nou acea expresie de frică și neîncredere în ochi: era privirea uni animal hăituit.”

Mariajul cupului englez în această țară lovită necontenit din toate părțile de către interesele diferite ale țărilor implicate în război trebuie să facă față unei păpăstii ce pare a se adânci și mai mult cu fiecare nouă bătălie purtată pe front. 


O dată cu abdicarea regelui Carol și venirea la puterea a temutei Gărzi de Fier, soarta României este străbătută de un nou val de incertitudine, singura soluție găsită de mulți fiind adaptarea și acceptarea tacită a noului regim instaurat, pe principiul „odată ce se așază lucrurile lumea e exact la fel, oricine ar conduce-o”. Însă această acceptare nu este chiar atât de simplă, iar supraviețuirea presupune de cele mai multe ori „renunțarea la propria identitate și adoptarea înfățișării inamicului”.

„Trebuie să înțelegi că această nouă dictatură e mult mai dură decât cea veche. Acum nu sunt doar închisori, ci și lagăre de concentrare și tinerii ăștia instruiți la Dachau, abia ateptând ocazia să omoare în bătaie pe cineva. Totuși, există și o opoziție, una tipic românească: satira. Ea e cel mai greu de reprimat.”

Finalul este suficient de tulburător pentru a lăsa cititorul într-o stare de continuă nelinște accentuată de incertitudinea cu care se vor desfășura lucrurile în continuare, viitorul Europei și implicit al României și al soților Pringle atârnând de un fir de ață. 

vineri, 19 august 2016

Recenzie „Ultimul avanpost: Vânătoarea” de Lavinia Călina

Cel de-al doilea volum al trilogiei distopice scrisă de autoarea contemporană Lavinia Călina ne invită la o vânătoare în toată regula, în care situațiile neașteptate, pericolul și suspansul se găsesc la tot pasul, cititorul fiind nevoit să își îmbrace costumul de luptă și să își prindă armele la cingătoare pentru a se alătura personajelor într-un joc ce pare fără sfârșit, în care miza finală este chiar viața.

Vânătoarea începe încă de la primele pagini, când Diane, fostă prințesă, actualmente membră în gruparea de rebeli E.S.C.U. se vede nevoită să ducă la bun sfărșit o nouă misiune riscantă care, bineînțeles, se va încheia cu o altă vărsare de sânge.

Evoluția personajului principal este notabilă, Diane trecând de la prințesa răsfățată și manipulată de către soțul ei din primul volum, la luptătoarea neobosită și gata de orice sacrificiu pentru răzbunare.

„Degetele ele au strâns arma în momentul în care am apăsat pe trăgaci. Glonțul își urmă traiectoria, despică aerul în două, trecu prin fereastra dormitorului și se împlântă în capul bărbatului.”

Supusă experimentelor genetice încă din copilărie și dispunând de puteri cu mult peste cele normale, Diane este pregătită să facă chiar și imposibilul pentru a afla adevărul despre trecutul ei și pentru a se putea răzbuna pe Alex, fostul ei soț și torționar.

Capabilă de o putere fizică superioară care ar întrece-o și pe cea a unui soldat bine antrenat, dar fiind totuși o ființă umană cu trăiri și neliniști, Diane este de multe ori orbită de ură, aceasta întunecându-i judecata și făcând-o să riște inutil atât propria viață, cât și pe cea a persoanelor alături de care luptă. Neascultarea ordinelor emise de Eva, liderul E.S.C.U , neputința de a empatiza cu cei din jur și impulsivitatea de care dă dovadă duc la repercursiuni majore, Diane fiind din acest punct de vedere nesăbuită și prea aprigă. De multe ori mi-aș fi dorit să văd o altfel de Diane, o Diane mult mai atentă la cei din jurul ei, care să nu se lase păcălită de acei lupi în blană de oaie, și care să le acorde mai mult credit altor persoane care s-ar putea dovedi aliați de nădejde și refugiu în lupta pentru combaterea răului. Așa cum am precizat, evoluția ei de la primul volum la cel de-al doilea este remarcabilă, însă tot îmi doresc o Diane mai calculată, mai prevăzătoare, o bună strategă și o învingătoare, care în final să facă dreptate și să își dobândească libertatea bine meritată.

„Dacă am luptat pentru ceva în viața asta de rahat, a fost libertatea. Acel sentiment de independență, posibilitatea de a acționa după propria mea voință. Atunci când am ales să le întorc spatele creatorilor mei, am gustat acel sentiment din plin. Ca să o spun așa, mai poetic, mi-am întins aripile și am zburat în văzduh.”


Pe de altă parte, am adorat acea ironie specifică ei, care i se potrivește atât de bine, replicile acide servite cu nonșalanță chiar și în unele situații extreme făcând cititorul să zâmbească chiar și când nu e cazul, fiind atât de amuzante și de savuroase. 


Relația dintre Diane și Dan este la fel de ambiguă ca și în primul volum, ambii fiind la fel de încăpățânați pentru a spune lucrurilor pe nume ori pentru a da un sens trăirilor pe care le împărtășesc. Incertitudinea este cuvântul de bază în relația lor, ceea ce nu se poate spune și despre relația Dianei cu Alex, aceasta fiind foarte intensă prin ura pe care și-o poartă reciproc.

Se spune adeseori că ura se naște din iubire, însă aici se vede clar cum ura poate înlătura cu ușurință oricare alt sentiment, înăbușind orice formă de iubire și lăsând în suflet doar un foc mistuitor care nu poate fi stins decât prin răzbunare. Acesta este singurul sentiment pe care Diane îl mai recunoaște și dă cu piciorul ocaziei de a fi fericită, nici chiar atracția/iubirea pentru Dan nu are puterea de a o face să renunțe la ideea de răzbunare. Oare Lavinia vrea de fapt să ne spună că, în împrejurări speciale, sentimentul de ura este de fapt mai puternic decât cel de iubire? În orice caz, va fi foarte interesant de urmărit (din punct de vedere psihologic și nu numai) cum va decurge în cel de-al treilea volum această vânătoare dintre protagonistă și Alex. Eu îmi doresc să fie ceva memorabil.

Realiză abia în ultima clipă ce se întâmplă. Încercă să se retragă, dar tot am reușit să-i tai pulpa stângă. Țipăul lui îmi oferi o adevărată plăcere interioară. Poate că acesta era singurul punct comun pe care eu și Alex îl aveam. Amândurora ne plăcea să-l vedem pe celălalt suferind.”

Acțiunea cărții se precipită și mai mult pe măsură ce în avanpost au loc crime neașteptate, membrii grupării E.S.C.U. sunt atrași în cutarea unor piste ce mai târziu se dovedesc a fi false, iar un trădător se plimbă nestingherit printre ei. Vânătoarea devine din ce în ce mai periculoasă, iar finalul ne prinde pe nepregătite într-o capcană de zile mari, marca Lavinia Călina.

Recomand „Ultimul avanpost: Vânătoarea” tuturor celor care vor să citească o carte alertă, în care imprevizibilul, situațiile limită și răzbunarea se îmbină perfect cu dragostea, puterea de a merge mai departe și momentele amuzante.

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru această carte. 

marți, 9 august 2016

Recenzie “Carieră malefică” de Robert Galbraith

După ce am asistat la rezolvarea a două cazuri celebre de crimă prezentate în Chemarea cucului, respectiv Viermele de mătase, a venit rândul să îmbrățișez o Carieră malefică și să (încerc să) mă strecor din nou în mintea asasinilor cu sânge rece, să urmăresc piste și să formulez teorii, însoțită de cei doi protagoniști pe care am ajuns să-i îndrăgesc atât de mult, incomparabilul detectiv privat Cormoran Strike și fermecătoarea lui asistentă (parteneră?) Robin Ellacott.

Spre deosebire de primele două volume ale seriei, Carieră malefică ne duce cu un pas mai aproape de trecutul celor doi și de momentele cruciale, definitorii din viața lor, care le-a schimbat traiectoria în viață și care i-a făcut persoanele complete care sunt acum, cu bune și cu rele, cu cicatrici definitive imprimate pe corp ori adânc în suflet, cu amintiri pe care le vor purta permanent cu ei oriunde s-ar afla și care îi vor face deopotrivă vulnerabili în fața răului dar și invincibili, pentru că dintre toate personajele, ei se încăpățânează să nu se lase pradă vulnerabilității.

„Privi timp de un minut spre parcul fantomatic, captivat de efectul soarelui care se ridica deasupra masei de aburi printre crengile înfrunzite. Puteai găsi frumusețea oriunde, dacă te opreai să o cauți, dar lupta pentru existență te făcea să uiți de acest lux complet gratuit.”

Strike și Robin sunt două personaje fictive cum rar am mai întâlnit, poveștile lor de viață, gândurile și acțiunile lor, absolut tot ce fac sau spun este atât de natural, de uman și de real, încât pe parcursul lecturii am avut impresia că cei doi nu sunt doar o plăsmuire a imaginației scriitoarei, ci persoane în care și oase, care își duc existența în mijlocul tumultului Londrei, iar dacă m-aș duce acolo cu siguranță i-aș întâlni stând la o masă în obișnuitul restaurant din Tottenham, disutând la o halbă de Doom Bar posibilele piste pentru rezolvarea noului caz.

Acțiunea cărții, așa cum ne-am obișnuit de la celelalte volume, explodează încă de la începutul primelor pagini, iar de această dată tânăra asisentă primește pe adresa de la biroul șefului ei un pachet ce conține un picior de femeie. Neașteptatul și dezgustătorul „cadou”, deși trimis pe numele lui Robin, se vrea a fi un memento al accidentului suferit de Strike pe vremea când fostul veteran de război lucra în cadrul Departamentului de Investigații Speciale al Poliției Militare Regale. Mesajul este clar: cineva din trecut vrea să se răzbune pe Strike, amintind în cel mai oribil mod împrejurarea care a dus la amputarea piciorului acestuia și folosind-o drept momeală pe asistenta lui personală. 

Cazurile de crimă și ciopârțire a cadavrelor unor femei nu întârzie să apară, la fel ca și posibilii suspecți, în număr de patru: un mafiot fără scrupule, doi foști camarazi de-ai lui Strike din armată și chiar ultimul dintre iubiții mamei lui, banuit de Strike că ar fi omorât-o pe aceasta. Toți la fel de periculoși și dezechilibrați psihic, cu trecuturi pline de violență, toți dorind să-l „pedepsească” pe Cormoran pentru că a îndrăznit să le dea în vilag planurile lor de demult. Pedofili, viloatori și criminali cu sânge rece, cu toți aceștia trebuie să se confrunte cei doi protagoniști pentru a stopa valul de crime ce a împânzit străzile lăturalnice ale Londrei, pentru a reabilita renumele agenției detectivistice și pentru a o ține în viață pe Robin.

„Geamul londonez mânjit și prăfos reflecta expresia lui neprefăcută, lipsită de stratul de civilizație pe care și-l lua ca să le ademenească pe femeile care căzuseră pradă farmecului și cuțitelor lui. Creatura care trăia înăuntru, creatura care voia nimic altceva decât să-și impună domniația ieșise la suprafață. “

Pe lângă toată adrenalina simțită și acțiunea la cote înalte, volumul de față ne aduce la cunoștință existența unei tulburări psihice care afectează tineri și adulți deopotrivă, numită tulburare de identitate a integrității corporale (TIIC) care se manifestă printr-o dorință irațională de a îndepărta o parte sănătoasă a trupului, ca de exemplu amputarea de bunăvoie și fără a fi necesar d.p.d.v. medical a unei mâini sau a unui picior, precum și explicarea termenului de acrotomofilie – parafilie în cadrul căreia satisfacția sexuală derivă din fantezii sau acte care implică un amputat. Habar n-aveam de existența acestor două tulburări, ele chiar există în termenii medicali și psihiatrici și nu pot să nu mă întreb, asemeni lui Cormoran, cum de își poate dori cineva așa ceva. Pentru aceasta, trebuie să o felicit pe autoare pentru că a scris o serie extrem de bine documentată și pentru inteligența de care a dat dovadă când a făcut conexiunea între toate aceste dezechilibre (care sunt interesante d.p.d.v psihologic), dând naștere unui roman complex, neprevăzut și tulburător din atât de multe puncte de vedere.



Întorcându-ne la protagoniștii noștri, Robin are parte de o atenție specială în acest volum, rolul și potențialul ei fiind explorate la maximum. Prinsă între sângerosul joc al criminalului care dorește, prin hăcuirea ei, să-i distrugă renumele (din greu câștigat) fostului polițist militar, Strike, și problemele din viața de cuplu ivite chiar în timpul pregătirii ultimelor detalii ale nunții sale cu Mattew, Robin se vede nevoită să lupte nu numai cu prezentul, ci și cu revenirea coșmarurilor din trecut, ale căror reminiscențe și răni,  în umbra noilor evenimente, ies necontenit la suprafață, târând-o în tenebrele celor mai periculoase amintiri.

 Cu cât cazurile capătă mai multă amploare, cu atât aflăm mai multe detalii despre trecutul tinerei și este imposibil să nu fim mișcați de puterea interioară a acesteia și de capacitatea ei de a continua investigațiile atunci când este urmărită la fiecare pas, criminalul aruncând-o periculos de mult de aproape de retrăirea unui anumit moment din trecut.

În goana nebună de a o ține departe de pericol și de repetarea poveștii ținută secret până deunăzi, Cormoran face apel la toată puterea de care dispune, muncind zi și noapte, punându-și viața in pericol și ajungând într-un final chiar să o înlăture pe Robin de la tot ce au construit împreună de la rezolvarea cazului Lula Landry până în prezent.

„Ieși în lumina slabă a soarelui care sclipea printr-o spărtură a norilor deși, mai conștinent ca oricând de modificarea statutului său. Era liber, acum, să ignore cerințele unor superiori nerezonabili și limitarea unui birou închis în stâncă, dar pe de altă parte fusese lipsit de puterea și statutul Armatei Britanice. Era complet singur în timp ce relua ceea ce putea foarte bine să se dovedească a fi o căutare de potcoave de cai morți, înarmat doar cu câteva adrese și urmărindu-l pe cel care îi trimisese lui Robin un picior de femeie.”

Între timp, pe acordurile de rock din anii ’70 ale trupei Blue Oyster Cult, criminalul continuă să ciopârțească cu o plăcere nebună, apropiindu-se periculos de mult de victimele sale – mai întâi Robin, apoi Strike, promițând o răzbunare care rivalizaeză cu inteligența celor doi.

"I se păruse o porcărie când îi ascultase prima oară, dar, pe măsură ce obsesia lui pentru distrugerea lui Strike sporise, la fel sporise și preferința pentru muzica lor. Îi plăcea s-o asculte la căști în timp ce o pândea pe Secretară, în timp ce își curăța cuțitele. Acum asta era pentru el muzică sacră. Unele versuri îi reveneau mereu, ca niște fragmente ale unei slujbe religioase. Cu cât asculta mai mult, cu atât i se părea că ei înțeleseseră."

Finalul este unul neașteptat, depășind orice imaginație și lăsând cititorul suspendat undeva sus, la mare înățime, cu răsuflarea întretăiată și tânjind după măcar încă o pagină, o continuare. O continuare care știu că nu ne va reda respirația normală prea curând și o așteptare care ne va pune la grea încercare răbdarea noastră și așa destul de des încercată de cei mai buni dintre cei mai buni scriitori, precum J.K.Rowling.


duminică, 7 august 2016

Sunday music #11








You think I'm psycho, you think I'm gone
Tell the psychiatrist something is wrong
Over the bend, entirely bonkers
You like me best when I'm off my rocker
Tell you a secret, I'm not alarmed
So what if I'm crazy? The best people are





vineri, 5 august 2016

Friday I'm in love with....books #2








„Privi timp de un minut spre parcul fantomatic, captivat de efectul soarelui care se ridica deasupra masei de aburi printre crengile înfrunzite. Puteai găsi frumusețea oriunde, dacă te opreai să o cauți, dar lupta pentru existență te făcea să uiți de acest lux complet gratuit.”

„Ieși în lumina slabă a soarelui care sclipea printr-o spărtură a norilor deși, mai conștinent ca oricând de modificarea statutului său. Era liber, acum, să ignore cerințele unor superiori nerezonabili și limitarea unui birou închis în stâncă, dar pe de altă parte fusese lipsit de puterea și statutul Armatei Britanice. Era complet singur în timp ce relua ceea ce putea foarte bine să se dovedească a fi o căutare de potcoave de cai morți, înarmat doar cu câteva adrese și urmărindu-l pe cel care îi trimisese lui Robin un picior de femeie.”

„Dacă cineva îl supăra, era însemnat și, la un moment dat, când apărea ocazia, chiar dacă dura ani de zile, primea ceea ce merita. Cormoran Strike îi făcuse mai mult rău decât oricine altcineva și avea să plătească prețul corect.”

„Geamul londonez mânjit și prăfos reflecta expresia lui neprefăcută, lipsită de stratul de civilizație pe care și-l lua ca să le ademenească pe femeile care căzuseră pradă farmecului și cuțitelor lui. Creatura care trăia înăuntru, creatura care voia nimic altceva decât să-și impună domniația ieșise la suprafață.



sâmbătă, 30 iulie 2016

Recenzie 'Marea șansă" de Olivia Manning

Întotdeauna mi-a fost greu să vorbesc despre cărțile care tratează subiecte delicate, cum ar fi declanșarea războaielor pe aproape întreg cuprinsul globului, Holocaustul cu așa-zisa purificare a națiunii prin intermediul acțiunilor de epurare a evreilor, regimul nazist ș.a.m.d, acele cărți care prezintă într-un mod direct, nuanțat și impresionant pagini întregi din evenimentele istorice care și-au pus amprenta asupra oamenilor, stilului de viață, politicii, evoluției sau regresului unor națiuni întregi, schimbând și contribuind la tot ceea ce suntem noi astăzi ca popor și țară. Și chiar dacă am citit câteva astfel de cărți, mereu a constituit o provocare să îmi exprim părerea sinceră asupra acestor subiecte, deoarece simt că nu pot cuprinde toată esența și complexitatea unui astfel de subiect, nu pot reda ori exprima toate sentimentele și tot tumultul trăit și simțit de acei oameni în acele perioade decisive, pentru simplul fapt că nu am trăit pe pielea mea neliniștea, agitația și frica generală care îi încerca pe aceștia în acele timpuri.

Și cine ar putea să vorbească cu mai multă acuratețe și în cunoștință de cauză dacă nu o persoană are a trăit acele vremuri? Cine să redea mai bine evenimentele, schimbările, emoțiile și bătăliile care s-au dat atât în viața publică, cât și în cea privată?

Olivia Manning, autoarea cărții „Marea șansă” – căci despre aceasta am să vorbesc în cele ce urmează - , a locuit pentru o scurtă perioadă în București, chiar înainte de cel De-al Doilea Război Mondial, căsătorită fiind cu un lector de literatura engleză,  întocmai ca și Harriet, personajul principal feminin din această carte și observând, la fel ca și ea, dedesubturile, stilul de viață și neajunsurile unui București în plină perioadă interbelică. Aceasta s-a inspirat din viața românilor și a străinilor deopotrivă (englezi, nemți, evrei), care trăiau toți sub același acoperiș – Bucureștiul - , dar care resimțeau total diferit acea perioadă de cumpănă, fiind evidente contrastele dintre viața dusă de țărani – atât de ridiculizați și disprețuiți și cea a altor pături sociale – o viață îmbelșugată, dar pe alocuri cu iz de snobism, dând naștere în final Trilogiei Balcanice.

Pe fondul celui de-al Doilea Război Mondial, sub umbrela neliniștii și a nesiguranței, într-un București acaparat de sărăcie, destinul mai multor oameni (români și străini) se întrepătrnde, dând naștere unei file de istorie, o poveste veridică a unei vieți de mult apuse, necunoscută multor tineri din ziua de azi.

În tumultul dat de lupta pentru supraviețuire într-un oraș străin aflat în pragul războiului, Harriet, venită în București în urma căsătoriei cu profesorul de engleză Guy Pringle, se confruntă nu numai cu ostilitățile celor din jur, dar și cu prieteniile impuse de soț și cu desele momente când acesta alege voit să o ignore sau să nu îi ia în considerare părerile. Aceasta se lovește nu numai de grija zilei de mâine, dar și de nepăsarea și exuberanța lui Guy, întrebându-se cum va fi viitorul ei în această țară străină, măcinată de corupție și un posibil război, alături de un soț pe care uneori îi este greu să îl înțeleagă.

„Mergeau la o oarecare distanță unul de altul, despărțiți de propriile lor păreri. În față, se vedea vitrina cafenelei spre care porniseră. Era vorba despre doi trandafiri, considerată locul de întâlnire al celor care se adunau pe vremuri la napoleon, acum dărâmat. Guy își închipuia că va găsi acolo totfelul de vechi prieteni, iar Harriet tocmai de asta se temea. Imaginându-și-l pierdut în îmbrățișările lor, simțea că eternitatea era îndoielnică și universul, inuman și rece. Își strecură din nou mâna în mâna lui.
- Suntem împreună, suntem în viață, cel puțin pentru moment, spuse.
Strângându-i mâna, el o întrebă:
- Când vom putea fi mai mult decât atât?

Împinse ușa și intră în lumina strălucitoare; ea lăsă întrebarea fără răspuns.”


Harriet nu înțelege cum poate exista o așa săracie ușor acceptată de ceilalți. Ea, englezoaica, l-a urmat pe Guy în România fără a se simți apropiată de această țară și fără a cunoaște stilul de viață al românilor, acest popor necreator” care se multumește cu puțin și își acceptă prea ușor soarta. Cu toatea acestea, ea dorește să se integreze și înceracă să nu judece mai mult decât este cazul.

Înainte de a pleca din Anglia, citise cărți scrise de cei ce călătoriseră în România, care-i creaseră imaginea unor tărani veseli, cu inimi deschise, fericiți și sănătoși, ospitalieri și cu foarte mult simț muzical. Într-adevăr, erau înnebuniți după muzică. Era singura lor eliberare și se îmbătau cu ea. În rest, nimic nu se mai potrivea. Țăranii mureau de foame în orașul ăsta, figuri speriate însemnate de pelagră, rătăcind, în căutare de lucru sau încercând uneori, călcându-și pe inimă, să cerșească.”

„- Guy spune că româncele sunt inteligente.
- Sunt agere. Dar cam toți românii sunt o apă și-un pământ. Pot reține o mulțime de lucruri, dar nu știu ce să facă cu ele. O mulțime de gâște îndopate – eu așa-i consider. Un popor necreator.

O relație de strânsă amiciție pare a se înfiripa între Harriet și Bella, relație guvernată de confortul și familiaritatea de a se găsi printre străini; o prietenie sinceră, bazată pe aceleași principii și nu încheiată în urma conveninețelor.

Alături de tânărul cuplu englez, în paginile cărții își fac pe rând apariția o mulțime de personaje reprezentative acelor vremuri, toate având un rol bine determinat și contribuind la această frescă a anilor  ’39 - ’40: membrii Legației Britanice, Sophie- studenta care trebuia să se căsătorească cu Guy în schimbul unui pașaport britanic, evreul bancher Drucker, bănuit că ar fi de partea germanilor, Clarence, cel veșnic singuratic și care, în secret, tânjește după o femeie „puternică, dură, intolerantă și nobilă” precum Harriet, refugiatul rus Yakimov, care se vede nevoit să se adapteze unei noi vieți, asta după ce a trăit o viață luxoasă alături de bogata lui soție, moartea acesteia lăsându-l fără o lețcaie, „prințul Yaki” devenind dator tuturor prietenilor, ducându-și zilele de pe o zi pe alta, trăind datorită milei celor capabili să se întrețină singuri. 

Volumul are un final deschis, urmând ca personajele să se confrunte cu iminentele schimbări ce vor surveni în urma capitulării Parisului și a ocupării țărilor de jos și scandinave de către trupele germane.

Recomand această carte tuturor tinerilor, pentru a avea posibilitatea să cunoască măcar o mică parte din istoria și trecutul țării noastre și pentru a descoperi ce a însemnat perioada interbelică și în ce fel a influențat Cel De-al Doilea Război Mondial cursul vieții atâtor popoare.

„Marea șansă e viața și trebuie să o păstrăm.”


Mulțumesc editurii Nemira pentru amabilitatea de a-mi trimite un exemplar din această carte. 

luni, 25 iulie 2016

Leapșă: Book Blogger Tag

Andreea(padeniye.blog), mulțumesc foarte mult pentru tag! Ador lepșele dedicate bloggerilor, sunt amuzante, poți afla multe lucruri interesante despre persoana din spatele unui blog și chiar și despre propria persoană, dacă tu ești cel care o completează, fiind nevoit să răspunzi la niște întrebări la care, poate, nu te-ai fi gândit până acum. Așadar, să începem ! 

            1.      Top trei lucruri pe care nu le suporți la o carte


1. Personajele schimbătoare, care nu au caracter și personalitate, fără coloană vertebrală.

2.  Limbajul ușor sau de piață. Citesc un ziar de scandal sau o carte?

3. Poveștile plictisitoare, fără acțiune, fără sare și piper, cu personaje anoste, finaluri previzibile, trase de păr și nerealiste (un final forțat, cu happy end, când restul cărții a fost plină de situații primejdioase. Dar vezi doamne, personajele sunt incredibil de puternice și pot trece peste orice, iar la final au parte de fericire deplină. Nu e chiar așa.)

           2.   Descrie locul preferat pentru citit.

Vara, când am ocazia să merg la bunici, locul meu preferat este în grădină, la umbră, înconjurată de verdeață și aer (cât de cât) mai curat. În restul anului, cel mai bine citesc în pat, la mine în cameră. Obligatoriu – să fie liniște și curat în jurul meu, altfel nu mă pot concentra.

          3.  Trei confesiuni legate de cărți.

         1.  Împrumut rar cărți și doar persoanelor foarte apropiate și care știu că au grijă de ele. Deși aș vrea să împart bucuria lecturii cu cât mai multe persoane, ca mai apoi să discutam pe baza respectivelor cărți citite, nu îmi vine să dau cărțile mele dragi orișicui. Cred că o singură dată mi s-a întâmplat să mi se returneze o carte în alte condiții decât am dat-o (îndoită), dar a fost de ajuns pentru perfecționista de mine, iar de atunci am mare grijă cui dau o carte de-a mea.

        2.  După cum reiese de la punctul 1), sunt o cititoare foarte grijulie și păstrez cărțile în cea mai bună stare. Nu suport să le văd îndoite, rupte, pătate sau ținute neglijent. Nu le sublinez și nu le îndoi paginile și am mari dubii în ceea ce-i privește pe cei care fac asta, și se mai și declară mari iubitori de carte. Cred că aceste mici detalii spun multe despre persoana respectivă. Eu una nu aș putea face asta, cărțile mele arată la fel chiar și după a treia citire.

       3.  Când eram mică scriam poezii, iar acum am în plan să scriu un roman. Am ceva în minte, nu foarte detaliat, e nevoie de ceva cercetare și timp pentru a duce la bun sfărșit ce am început, dar, cu pași mici, dar siguri, sunt sigură că visul meu se va materializa într-o bună zi (oricât de îndepărtată ar fi ea).

       4. Când a fost ultima dată când ai plâns în timpul lecturării unei cărți?

Chiar dacă sunt o persoană destul de emotivă și mă atașez cu ușurință de anumite personaje și de poveștile lor de viață, nu cred că am plâns niciodată în timpul lecturării unei cărți. Deși, câteodată,  la micile probleme ale vieții, lacrimile îmi cad cu ușurință pe obraji, când vine vorba de o carte sau un film lucrurile stau puțin diferit, știu să fac deosebirea dintre realitate și ficțiune (deși multe dintre poveștile descoperite sunt bazate pe întâmplări din realitate sau ascund anumite adevăruri). Daaaar, ca să menționez totuși un titlu, cartea care aproape m-a făcut să plâng este Păpușile de Cristina Nemerovschi.

       5. Câte cărți se află în acest moment pe noptiera ta?

Una singură, cea pe care o citesc acum.

        6. Care e gustarea ta preferată în timp ce citești?

Nu obișnuiesc să mănănc atunci când citesc, dar dacă se întâmplă, sigur e ceva dulce sau sărat, în niciun caz nu citesc când stau la masă și mănânc ceva gătit, de exemplu.

         7. Numește trei cărți pe care le-ai recomanda tuturor.

Doar trei cărți?? Știți că un bookaholic adevărat nu poate recoamnda doar trei cărți, nu?? Oh, o să îmi ia ceva timp să aleg doar trei. Să vedem...

     1.  Pe aripile vântului de Margaret Mitchell. O capodoperă care ar trebui citită de orice cititor.

     2. Seria Alina Marinescu scrisă de Monica Ramirez. Spionaj, dragoste și ură, răsturnări de situație, misiuni sub acoperire, ce poți cere mai mult de la o carte?


           3.Seria Academia Vampirilor de Richelle Mead. Cea mai bună serie cu vampiri din toate timpurile, din punctul meu de vedere, bineînțeles, o serie care ne aduce mai mult decât o simplă poveste fantasy și cu vampiri. O poveste despre prietenie, dragoste, supraviețuire. Djampiri + moroi + regalitate+ Rusia = love at first...bite


        8. Arată-ne o poză cu raftul tău favorit din biblioteca ta.


      9. Scrie în trei cuvinte ce înseamnă cărțile pentru tine.

Doar în trei cuvinte? Hai că am să trișez puțin aici.
Hrană pentru minte și suflet, evadare din realitate, alinare, cunoaștere, parte din mine (nu mă simt eu cu adevărat dacă nu citesc).

     10. Care este cel mai mare secret de cititor al tău?

Dacă e secret...să rămână secret până la capăt, nu?

Dau mai departe leapșa următorilor bloggeri: Hayat Seviyor și Antonia Gherasim