duminică, 17 decembrie 2017

Recenzie: „Cruzimea” de Scott Bergstrom





Încep acastă recenzie adresându-vă câteva întrebări: tu cum ai reacționa dacă ființa pe care o iubești cel mai mult pe lume ar fi luată de lângă tine în cel mai violent mod posibil? Ce ai face dacă ai fi martorul unor acte de cuzime? Ai răspunde cruzimii cu și mai multă cruzime sau ai închide ochii și ai merge mai departe?

Gwendolyn este o tânără adolescentă cu o inteligență peste medie și cu o viață mai mult decât dureroasă. Mama i-a fost omorâtă pe când ea avea doar 7 ani, iar de atunci a rămas în grija tatălui ei vitreg, singurul pe care l-a cunoscut vreodată. Un tată care o iubește și o ține sub observație, un tată care, din cauza serviciului, este nevoit să călătorească des dintr-o țară în alta. Ofițer politic, diplomat. În realitate, spion. Viața tinerei este dată peste cap când tatăl ei dispare, iar crudul adevăr iese la iveală. Tatăl ei a mințit-o și este capturat de mafioți. Gwen trebuie să ia o decizie: să își continue viața, suportând trădarea și gândul că singurul părinte rămas în viață va fi în curând mort, iar ea orfană, ori să plece în căutarea lui. Ceea ce și face.

„O familie formată doar din doi membri, tot o familie rămâne. E de ajuns. Chiar dacă e un clișeu patetic, o să spun asta cu voce tare.”

„O parte din mine știuse dintotdeauna sau, cel puțin, din vremea în care locuiam în Egipt, sau poate chiar mai devreme, din Venezuela. Când aveam zece sau unsprezece ani, nu aveam idee ce reprezintă literele din acronim, dar știam că tata nu avea un job ca toată lumea. Niciun alt părinte nu conducea o oră ca să își ducă copilul la școală, pe o altă rută în fiecare zi. Niciunul din ceilalți părinți nu avea întâlniri de afaceri la ora trei dimineața.”

Curajoasă din fire și vrând să recupereze în viață singura persoană care contează pentru ea, Gwen își schimbă total viața și are norocul de a fi instruită în arta nemiloasă a supraviețuirii de către Yael, „zeița războinică a spionajului isreaelian”, o tipă badass cu sânge rece, care o ajută să pună primele pietre de temelie pe fundația șubredă a tinerei. Însă de cele mai multe ori protagonista noastră trebuie să se descurce singură pentru a rămâne în viață la sfârșitul fiecărei misiuni sinucigașe.

„Yael nu e un instructor blând, nu scapă niciun cuvânt de încurajare, doar comenzi să țin pasul și înjurături birjărești și enervate, pe care nu le înțeleg.”

Raționamentul rece, pumnii și loviturile aplicate strategic și armele albe îi sunt cei mai de nădejde camarazi. În nenumăratele situații limită, timpul de  reacție – atât cel fizic cât și cel mental, face diferența dintre viață și moarte. Iar Gwen devine din ce în ce mai rapidă, mai inteligentă, mai rece și mai brutală. Pentru a salva ceea ce iubești, trebuie să sacrifici o parte din tine. Mai exact, acea parte umană. Știți cum se spune, situațiile disperate cer măsuri disperate. Iar Gwen își alungă durerile, fricile, slăbiciunile, lăsând la suprafață o singură frică: acea de a nu-și mai vedea tatăl niciodată. Iar această frică o motivează. Pentru a salva persoana iubită, se transformă într-un înger al morții. Și al dreptății.

„Voi reface tot ce au desfăcut, voi reistaura o oarecare ordine în viața mea. Voi începe de aici, din dormitorul meu, cu cărțile mele. Mâinile îmi tremură atât de tare când iau ceva, încât abia reușesc să le așez din nou pe raft. Pe coperți sunt eroinele lumilor de hârtie care mi-au ținut companie în Paris, Dubai, Moscova, New York. Dacă ar fi reale, aceste fete curajoase s-ar uita la mine cu un amestec de milă și mustrare în priviri. Dar eroii nu se plimbă printre noi. Curajul nu există. Există doar niște diplomați care scriu rapoarte. Doar niște indivizi precum Chase Carlisle, care îți spun că tatăl tău este un dezertor. Doar agenți de securitate care își flutură mandatele de percheziție și își bagă labele în viața ta. Și doar eu, o fată oarecare care își strânge furia clocotitoare din sânge ordonându-și cărțile în bibliotecă, așa cum ar trebui să facă orice copil cuminte.”

Cu fiecare nou oraș, cu fiecare destinație, cu fiecare misiune, Gwen devine mai pricepută, de parcă bătăile, ascunsul în cele mai josnice și rău famate cartiere, șmecheriile și subterfugiile s-ar regăsi în cv-ul ei dintotdeauna. Am fost surprinsă să constat că rămâne în viață după fiecare încercare brutală prin care trece, întrebându-mă care ar fi șansele de supraviețuire ale unei fete crescute nu neapărat în puf, dar departe de pericolele vieții, în realitatea crudă a mafiei. Nu spun că ar fi imposibil (nu putem ști cum am reacționa într-o astfel de situație), dar categoric șansele ar fi mici.

Paris, Berlin, Praga. Gwen călătorește dintr-o țară în alta pentru a-și găsi tatăl, însă călătoriile făcute nu îi lasă în suflet decât un imens gol și senzația de decădere. Decădere, căci prin fiecare călătorie făcută, prin fiecare km parcurs, tânăra descoperă cât de mizerabilă și nedreaptă este viața. Locurile prin care trece sunt decadente și înjositoare. Nu vă gândiți că aceste călătorii sunt făcute în scop turistic. Pentru a putea supraviețui, se vede nevoită să interacționeze cu persoane aflate la cel mai jos nivel social, precum sunt cele două tinere prostituate din Berlin, ființe fără niciun rost pe lume, părăsite de oamenii dragi sau din contră, care și-au părăsit oamenii apropiați tocmai pentru că nu le erau deloc...dragi. Ci bestii care  le exploatau. În astfel de locuri, cu astfel de persoane, nimic nu este sigur, totul fiind la limita suportabilității, iar mizeria, regresul și sărăcia își fac auzite vocile din fiecare cotlon.

Cu fecare pagină, cu fiecare capitol, cu fiecare atrocitate la care este martoră, mica Gwendolyn se metamorfozează într-o femeie dură și crudă. Bestiile cu chip de om o învață că în viață, oamenii duc existențe diferite. Cât de mult contează unde te naști, pe ce drum o iei, ce alegeri faci și, mai presus de toate, cum poți face față acelor  realități presărate cu sânge, cât ești de puternic ori fragil. Cum poți suporta adevărurile, cum reacționezi când vezi atâta nedreptate. Cum reacționezi când ești martorul unor abuzuri greu de descris și dacă ești și tu în stare să provoci asemenea abuzuri. Pentru a supraviețui și a salva ce îți este drag, bineînțeles.

„Aș vrea să le mulțumesc acestor oameni. Pentru lecțiile pe care mi le-au oferit. Pentru că mi-au hrănit acel ceva din mine, cruzimea, care crește tot mai puternică și mai nemiloasă cu fiecare zi.”

Lecțiile de supraviețuire sunt incitante (cel puțin pentru un cititor care iubește adrenalina și poveștile cu spioni și mafie, așa ca mine) și par simplu de executat, dorindu-ți pe măsură ce urmărești antrenamentele pe care le face Gwen, să începi să îi imiți mișcările de contraatac, însă în realitate ele sunt dure și, bineînțeles, aici este vorba de o carte în care acestea sunt descrise în mod detaliat de către autor, care își pune la bătaie tot arsenalul de care dispune pentru a crea o poveste realistă, desprinsă parcă din scenele de zi cu zi ce se petrec în cartierele rău famate, cluburile de noapte dubioase și găștile de mafioți, ucigași și proxeneți. Servicii secrete, poliția militară, crime și abuzuri, toate acestea sunt reale și au loc, din păcate, zi de zi, în fiecare oraș, în fiecare țară, ducând la destrămarea familiilor, uciderea tinerelor și a copiilor nevinovați, „răsplătind” agenții secreți cu câte un glonte în cap, pentru că, nu-i așa?, asta este viața.

Poate veți trage concluzia greșită și veți spune că această carte este doar o simplă carte care vorbește despre toate aceste lucruri, dar lăsați-mă să vă contrazic: ce veți întâlni între paginile acestei cărți sunt de fapt mărturii ale unei tinere care este nevoită să își sacrifice adolescența și o parte din umanitate pentru a supraviețui unei lumi crude, înșelătoare, întunecate. Cruzimea este genul de carte care mie îmi place foarte mult, o carte prin care trec cu inima făcută ghem, experimentând toate stările prin care trece personajul principal, trăind pentru câteva ore la limita dintre bine și rău, real și ficțiune.



Cartea este o lecție despre supraviețuire și/sau despre cum îți poți pierde umanitatea. Sau din contră, îți arată cum să nu ți-o pierzi în cele mai critice situații. Nu este o carte ușoară pentru cei sensibili. Este plină de violență și durere. Așa cum este și realitatea, căci povestea Gwndolynei și a tatălui ei poate fi povestea oricărei fete din această lume. Fata pe care o vezi trecând prin fața blocului, colega de școală sau vecina de la șase. Pur și simplu, Cruzimea nu este doar o poveste, ci este povestea. Povestea unei ființe umane  care trebuie să renunțe la inocență în detrimentul cruzimii și a întunericului pentru a putea învinge răul absolut și a-și recâștiga libertatea și onoarea.

„Fiicele nu ar trebui să fie nevoite să își apere tații și nu ar trebui să ucidă oameni pentru asta.”

Crime oribile înfăptuite cu sânge rece, trafic de carne vie, prostituție. Cartea prezintă cele mai mari rele care pot fi comise, indiferent de oraș, țară, naționalitate. Dar mai rău decât acestea, mai terifiant și deloc liniștitor este cruda realitate: că acei oameni care ar trebui să facă dreptate, acele persoane în care își pun încrederea oamenii de rând și-i privesc ca pe niște eroi, exact aceia nu fac nimic pentru a stopa violențele. Ba mai rău, de cele mai multe ori aceștia permit deliberat aceste nelegiuiri și crime. Iar acest adevăr este cel mai greu de suportat.

„Ne-am hrănit unul cu lacrimile celuilalt o vreme, până când am secat amândoi.”


Mulțumesc librăriei online Libris pentru exemplarul oferit spre recenzare. Nu uitați că pe Libris găsiți o gama foarte variată de cărți, atât în limba română, cât și în limba engleză. 

luni, 11 decembrie 2017

Recenzie: „Vrăjitorul Vântului” de Susan Dennard



Nu știam exact la ce anume să mă aștept când am început să citesc cele două volume ale seriei Tărâmul Vrăjitorilor. Aveam oarecare așteptări, cărțile fiind destul de apreciate la noi, așadar, influențată de entuziasmul cititorilor care au adorat lumea creată de Susan Dennard, am hotărât că trebuie neapărat să descopăr ce se ascunde în spatele minunatelor coperte ale celor două volume. Mi-nu-na-te ! Însă...



Cu tristețe spun, prima carte m-a dezamăgit într-o măsură destul de mare, dar noroc că am avut și cel de-al doilea volum care, acum, după lecturarea acestuia, pot să afirm că este unul mult mai reușit, mai bine închegat și mai incitant. Însă nu este un volum de nota zece (sau 5steluțe pe goodreads), nu din perspectiva mea. De ce spun asta? Am să încerc să explic în rândurile de mai jos.

Cartea este redată din perspectiva mai multor personaje și continuă povestea din primul volum. O poveste destul de alambicată, aș spune eu, o lume complexă și puțin cam dificil de urmărit. Iar asta îmi place foarte mult, m-am săturat de clișee și lumi în care totul este previzibil, însă ceva îi lipsește cu siguranță (și) acestei serii. Încă mă mai întreb ce anume – poate sunt de vină anumite personaje, ori poate autoarea nu a știut să pună în evidență punctele forte ale seriei. Rămâne de văzut pe parcurs, sigur am să mai rumeg ceva vreme la aceste lucruri.

„Întotdeauna. Întotdeauna se lăsa cu sânge pe oriunde se ducea Aeduan.”

Un lucru este cert, personajele au reușit să îmi atragă atenția. De departe,  preferatele mele sunt Iseult și Aeduan. Vrăjitoarea Firului și Vrăjitorul Sângelui. Două personaje a căror evoluție este extrem de vizibilă pe întreg parcursul cărții. Iseult și Aeduan din primul volum și chiar din primele 250 de pagini ale volumului de față nu sunt aceeași cu Iseult și Aeduan din ultimele capitole ale cărții. Evenimentele la care participă, trările care îi încearcă, demonii trecutului, propria lor natură și ororile la care asistă îi schimbă ireversibil, ajungând ca la final să nu se mai recunoască, să fie metamorfozați într-o cu totul altă ființă. Aceste lucruri nu sunt valabile doar pentru cei doi, ci cam pentru toate personajele seriei, cu excepția uneia: vrăjitoarei care dă numele primului volum al seriei, Safiya fon Hasstrel. Cel puțin în viziunea mea și din cauza modului în care autoarea a ales să o prezinte, Vrăjitoarea Adevărului mi-a lăsat impresia unui personaj care se vrea a fi memorabil, dar în realitate niciuna dintre acțiunile înfăptuite de către aceasta nu au scos-o în evidență și nici nu au urcat-o undeva mai sus în topul personajelor, cel puțin nu în ochii mei. Safiy dă dovadă de impulsivitate și superficialitate, iar diferențele dintre ea și sora ei de fir, Iseult, sunt lesne de observat. Vrăjitoarea Adevărului, din păcate, mi-a lăsat impresia unui personaj neexplorat în totalitate, prea puțin conturat și care nu transmite nimic. Sau prea puțin.

Un alt personaj care m-a surprins în mod plăcut este cel care împrumută numele volumului de față, Vrăjitorul Vântului. Deși nici acesta nu a reușit să mă cucerească în primul volum și nici în prima parte a continuării, Merik a demonstrat că își merită renumele  și că încă are multe lucruri de demonstrat. Încercările prin care trece, bătăliile pe care le poartă necontenit – atât cele interioare, care îl sfâșie de-a dreptul și îl face atât de orb în fața pericolelor reale, cât și cele exterioare, purtate cu armele și magia, îl schimbă de la o scenă la alta. Spre deosebire de primul volum, în care Merik era înconjurat de persoanele-i dragi alături de  care lupta cu râvnă, aproape dându-și viața,  pentru salvarea poporului său și a Nubrevnei, în acest volum tânărul vrăjitor este nevoit să se descurce aproape singur, având-o alături doar pe Cam, un personaj la fel de misterios și de greu încercat precum Merik.

„Merik rămăsese întotdeauna cu mâna goală, cu întunericul care săpase din ce în ce mai adânc. În curând, nu avea să mai rămână nimic pe dinlăuntrul lui, nimic de dat. Merik înțelegea asta acum. Ce știa el despre orașul asta? Ce știa el despre vizerii ori despre marinarii lui? Încercase – numai Noden știa cât încercase – să fie persoana de care poporul lui avea nevoie, însă răsplata îi fusese întotdeauna numai cenușă și colb.”

Iubirea, sau mai bine spus obsesia pentru soarta Nubrevnei, l-au făcut însă ușor de manipulat și rănit. Constată cu stupoare că s-a dedicat unui crez greșit, că și-a pus baza în cine nu merita încrederea sa și a disprețuit persoanele greșite. Durerea lui nu are margini, pierderile suferite măcinându-l pe interior. Prietenul și fratele său de fir este (aparent) mort, femeia față de care începea să aibă sentimente este pierdută, sora lui este o trădătoare iar ehipajul pe care îl conducea a devenit istorie. Relația cu Vivia, sora lui și posibila viitoare regină a Nubrevnei este una plină de suișuri și coborâșuri, cei doi fiind precum șoarecele și pisica: veșnic dușmani. Sau poate nu.

„Inundația avea să-i lovească în câteva secunde. Vântul, călduț și slab, însă în totalitate al său, se aduna în jurul lui Merik. Vivia își chemă și ea apele. Se uitau unul la celălalt. Doi Nihari Două magii. Un frate și o soră care nu se cunoscuseră niciodată, care nici măcar nu încercaseră să o facă.”



Regina Martsokului, Vaness pe numele ei, este un alt personaj pe care l-am admirat și a cărui evoluție am urmărit-o cu nerăbdare. O evoluție care, sincer, a întăziat să apară. Deși face parte dintre personajele care chiar au un cuvânt de spus în acesată serie, Vaness a fost deseori lăsată pe dinafară. Același lucru se aplică și în cazul Viviei, prințesa Nubrevnei și sora lui Merik. După Iseult și Aeduan, Vivia este personajul meu preferat. Un personaj extrem de ofertant, puternic și fragil în același timp, frumos și orgolios, lovit de suficiente rele încât să se poarte ca o adevărată ticăloasă, fiind însă, în adâncul inimii, sensibilă și iubitoare. Nu mai spun despre bruma de relație dintre Vivia și Stix, ofițerul secund al Viviei și Vrăjitoare a Apei. O relație care ar fi putut să fie dezvoltată, ofrindu-i cititorului ceva mai mult din trăirile, sentimentele și demonii interiori ai celor două.

„Iată deci, cine era ea în realitate. Era împărțită fix pe din două. O jumătate moștenise puterea tatălui ei și ambiția acestuia, cealaltă jumătate, inima miloasă și dragostea mamei ei pentru Nubrevna. În adâncul sufletului ei, era acum sigură de toate astea și știa exact ce avea de făcut. Venise momentul să fie ce acare trebuia să fi fost în tot acest timp.”

„Care era atuul tatălui ei? A, da ! înfricoșătorul zâmbet Nihar. Îl imită și ea ecu, aruncând un zâmbet spre masă. Vivia Nihar era o Vrăjitoare a Fluxului și încă una al naibii de puternică. Putea să-i înece pe toți numai cu gândul. Gata cu mersul pe vârfuri într-o încăpere, pe ideea că femeile nu trebuie să alerge. Să țipe. Să conducă. Și, mai presus de toate, gata cu afurisitele de regrete.”

Voiam mai mult de la serie. Voiam mai mult de la personaje, pe care le-am plăcut foarte, foarte mult și sunt atât de ofertante și de originale. Însă, prea puțin scoase la suprafață, prea puțin dezvoltate. Mi-aș fi dorit să le cunosc mai mai mult, pe fiecare în parte. Deși fiecare dintre ele au avut partea lor de prezentare, capitolele fiind redate din perspectiva personajelor, acțiunea mult prea rapidă nu a permis cititorului să cunoască îndeaproape caracterul fiecărui personaj, iar autoarea nu a permis personajelor să se desfășoare în totalitate, cu tot ce presupune acest lucru: sentimente și neliniște, demonii trecutului, suferințe și năzuințe, orgolii și inimi frânte.

„Era și așa destul de greu să privești în adâncul Vidului, dar ce faci atunci când Vidul îți întoarce privirea?”

Ultimele 100 de pagini sunt epice. Adrenalina și magia țâșnesc din fiecare cuvânt, din fiecare propoziție, din fiecare capitol. Magie pură, bătălii sângeroase purtate cu pumnii, cu săbiile și cu un strop (ceva mai mult, ce-i drept) de magie. Trădări și promisiuni deșarte, prietenii reînnoite sau desfăcute, relații primejdioase și imposibile, pirați și vrăjitoare, ape tulburi și sânge. Acestea sunt principalele ingrediente cu care ne servește (sau să spun lovește?) autoarea, atrăgându-ne pe noi, cei mai curajoși cititori, în fantastica și încântătoarea lume a vrăjitorilor. Pe Tărâmul Vrăjitorilor, acolo unde orice este posibil. Pe tărâmul celor vejnic neînfricați și neliniștiți. Pe tărâmul în care doar cei cu adevărat curajoși supraviețuiesc întunericului.

„Mhe varujta. Încrede-te în mine ca și cum sufletul meu ar fi al tău.”


Multumesc editurii Nemira pentru oferirea acestui exemplar spre recenzare. 

miercuri, 29 noiembrie 2017

Recenzie: „Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți” de Mathias Enard





Mathias Enard este un scriitor de origine franceză care și-a dedicat viața studiului civilizațiilor arabe și persane, petrecându-și o mare parte din timp în Orientul Mijlociu, acolo unde întreprinde mai multe cercetări și studii.

În cartea Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, Enard redă o mică parte din viața marelui artist italian Michelangelo, mai precis perioada în care acesta este invitat la curtea sultanului Baiazid al II-lea. Invitația nu este întâmplătoare ori vreo vizită de curtoazie, căci ordinele sunt clare: cel care mai târziu va fi recunoscut drept cel mai prețios reprezentant al Renașterii italiene trebuie să întocmească o schiță a unui pod peste Cornul de Aur.

„A fost odată, într-o țară-ndepărtată...Nu, nu o să-ți spun o poveste. Timpul poveștilor a trecut. Epoca basmelor s-a încheiat. Regii sunt azi niște sălbatici care-și omoară caii sub ei a trecut mult timp de când nu le mai oferă elefanți prințeselor.”

Batjocorit de Papa Iulius al II-lea, care comandă un mormânt dar întârzie cu plata acestuia, făcându-l pe Michelangelo să aștepte în zadar o vorbă de la marele papă al Romei, care îl somează să lucreze fără a-i arăta o cât de mică considerație, sculptorul se decide să-i accepte doleanțele sultanului și astfel de la Florența el se îmbarcă spre Constantinopol, unde debarcă pe data de 13 mai 1506.

Ajuns la Constantinopol, el face cunoștință cu câteva persoane de seamă ale acelor timpuri și locuri, cum ar fi marele vizir Ali Pașa, poetul Mesihi din Pristina, Baiazid al II-lea, personalități de seamă care vor contribui la modelarea culturală și spirituală a artistului, însuși Istanbulul lăsându-și amprenta asupra viitoarelor lucrări ale artisitului.

Munca artistului este titanică, cu atât mai mult cu cât acesta este extrem de perfecționist. Are la dispoziție o lună pentru a proiecta, a desena și a demara șantierul unui pod. Michelangelo, pe lângă sculptor, este și pictor, arhitect și poet, un artist complet și complex, care își cunoaște prea bine valoarea, un artist mereu aflat în căutarea perfecțiunii, care iubește tot ceea ce ține de artă și care face constante sacrificii pentru a se dezvolta și a se impune în acele vremuri precare.

Însă mai presus de toate, Michelangelo este om, un bărbat mistuit de pasiuni și dorințe, supus greșelilor, câteodată sensibil, tânjind după dragoste și afirmare, alteori orgolios și capricios, însă întotdeauna puternic și hotărât.

Demnă de menționat este prietenia care ia naștere între sculptor și poetul Mesihi. În ciuda faptului că cei doi sunt firi diferite, cu mentalități oarecum diferite, aceștia împărtășesc multe momente de importanță crucială, unele ireversibile. Poetul încercă din răsputeri să-i facă șederea la Constantinopol cât mai plăcută și veghează oarecum din umbră asupra idealistului și neștiutorului Michelangelo. Mesihi este presonajul meu preferat, am fost pe deplin înduioșată de povestea acestuia.

În interiorul lui Michelangelo se duc bătălii de proporții. Este înspăimântat la gândul că aprigul pontif al Romei va descoperi că sculptorul său îl servește pe dușmanul său, sultanul. Este înspăimânat de gândul că sarcina acceptată s-ar putea să îi depășească puterea de înțelegere și muncă, amploarea lucrării îl sperie. Peste toate acestea planează o grea amenințare și întunericul riscă să-l acapareze definitiv pe tânărul artist.



Autorul are un talent remarcabil ș mânuiește cu iscusință cuvintele, redând povestea în așa fel încât cititorul, fermecat și acaparat de minunata lectură, lasă garda jos și pică în capcana atent pregătită de Enard. Dacă prima parte a cărții se remarcă printr-o desfășurare lentă și grațioasă a acțiunii, ultimele pagini ascund o mare încărcătură emoțională și o răsturnare a evenimentelor care atestă scriitura explozivă și de calitate a scriitorului.

„Gloata se cucerește dacă le vorbești despre bătălii, regi, elefanți și ființe fantastice; despre fericirea ce va veni după moarte, dacă-i vorbești dspre lumina vie ce le-a păzit nașterea, despre îngerii care roiesc în jurul lor, despre demonii care-i amenință și despre iubire, iubire, această promisiune a uitării și a îndestulării. Vorbește-le despre toate acestea, și te vor iubi vor face din tine egalul unui zeu. Dar tu, tu vei ști, pentru că ești aici, în fața mea, tu, francul urât mirositor pe care hazardul l-a pus în mâinile mele, tu vei ști că toate astea nu sunt decât un văl parfumat, după care se ascunde nesfârșita durere a nopții.”

Am apreciat nota de final a autorului, în care lămurește cititorul asupra veridicității evenimentelor petrecute. Cartea sa a fost scrisă în urma unei documentări vaste cu privire la viața artistului renascentist. Astfel, aflăm că invitația sultanului a fost reală, schița podului peste Cornul de Aur a fost descoperită în arhivele otomane, iar primul om care a  desenat podul a fost nici mai mult nici mai puțin Leonardo Da Vinci, contemporanul lui Michelangelo, căruia îi este refuzată lucrarea de către Baiazid, desenul putând fi admirat și acum în Muzeul de Știință din Milano.

Toate aceste însemnări m-au ajutat să îmi dau seama că volumul are o anumită  greutate istorică și nu este o simplă carte de ficțiune, ea fiind inspirată din evenimente reale. Spre rușinea mea, nu știam mai nimic despre Michelangelo înainte de citirea acestei cărți, cu excepția faptului că este un artist de seamă al Renașterii Italiene și că a realizat magnifica lucrare numită David, care (iar aici inserez un alt fapt real de care probabil puțini știu), a fost finalizată în urma studierii cadavrelor de la morgă, un mare sacrificiu din partea artistului care probabil că a dorit realizarea unei sculpturi extrem de veridice din punct de vedere anatomic.

Așadar, este o carte care nu trebuie să lipsească celor care vor să afle mai multe despre artă, istorie și marile personalități ale lumii italiene și turce.



Mi-a plăcut foarte mult stilul de scriere al autorului, cuvintele curg lin iar limbajul este unul poetic, extrem de melodios și atractiv, precum susurul unui râu. Singurul lucru pe care l-aș avea de reproșat autorului este numărul extrem de mic de pagini. Uneori am avut impresia că ceva important lipsește din carte, că autorul ar mai fi putut reda anumite evenimente. Din punctul meu de vedere totul s-a terminat mult prea repede și chiar dacă povestea este una incredibilă și apreciez documentarea autorului, aș fi fost pe deplin staisfăcută dacă Enard nu ar fi decis să încheie atât de brusc cartea, dacă ar mai fi insistat asupra anumitor aspecte din viața personalităților mai sus numite.

Un context istoric, două puteri aflate în opoziție – puterea otomană și puterea italiană, un suflet de artist, talent și sacrificii, o poveste de dragoste ieșită din tipar, sudoare, muncă și poeme, bătălii, regi și elefanți, jocuri politice și trădări, iubire și moarte, emoții și candoare, întuneric și lumină. Toate acestea poartă un singur cuvânt – capodoperă. Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, capodopera lui Enrad.

Mai presus de toate, cartea este o odă închinată prieteniei și dragostei adevărate, sacrificiului făcut din dragoste pentru ființa mult iubită, dar și sacrificiului realizat în numele dragostei pentru artă și frumos.

„Podurile sunt lucruri frumoase, dacă durează; totul e trecător. Ești în stare să ridici o pasarelă de piatră, dar nu știi să te lași în voia brațelor care te așteaptă.”


Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzare. 

luni, 27 noiembrie 2017

Recenzie: „Trădarea câștigătorului” de Marie Rutkoski




Povestea mea cu această serie și cu autoarea Marie Rutkoski nu este una foarte fericită. Am fost entuziasmată când a apărut primul volum al seriei și foarte entuziasmată când am primit cartea spre recenzare. Titlul era pe buzele tuturor cititorilor și iubitorilor de fantasy, iar coperta, jur, îți lua ochii.  Așadar, aveam mari așteptări de la această lectură, însă eu am fost puțin dezamăgită de ce am găsit între pagini. Am trecut peste, cu gândul că nu voi mai citit și cel de-al doilea volum. Dar iată că editura Corint/ Leda Edge  mi l-a adus în cale, și bine a făcut, căci astfel pierdeam o minunăție de poveste, o continuare superbă. Trădarea câștigătorului mi-a întrecut toate așteptările. Care, ca să fiu sinceră, nu erau prea mari. După lecturarea primului volum, Blestemul câștigătorului,  am fost puțin dezamăgită și am considerat că volumul este supraapreciat. I-am dat 3 steluțe din 5 pe goodreads și am scris pe blog impresiile mele (atât cele bune, cât și cele mai puțin bune). Însă nu mă așteptam ca volumul doi să îmi placă atât de mult, să îl devorez, pur și simplu.

În urma întâmplărilor petrecute în primul volum, Kestrel ajunge să locuiască la curtea împăratului valorian, împreună cu acesta și cu prințul moștenitor Verex. Prin vicleșug, cuvinte bine plasate și promisiunea de a se căsători cu fiul împăratului, Kestrel obține tot ceea ce și-ar fi putut dori vreodată, de la titluri politice până la însărcinări din ce în ce mai importante în cadrul imperiului. Va fi următoarea împărăteasă. Va dispune de putere, se-nțelege, dar una valabilă atât timp cât deciziile luate sunt pe placul împăratului. Alianța și prietenia dintre noră și socru sunt două lucruri extrem de fragile, gata să se evapore la cea mai mică adiere, iar pe coridoarele somptuosului palat atmosfera apăsătoare o urmărește neîncetat pe fată.

Cartea este plină de strategii militare și politice, conflicte imperiale și războiae date atât pe câmpul de luptă, cât și pe câmpul inimii. Și al demnității. Căci inima dictează diferit, iar intrigile politice cer tribut. Mașinațiunile militare distrug orice cale pe care ar avea-o protagoniștii noștrii de a-și păstra demnitatea și de a nu cădea în păienjenișul trădărilor.

Între herran și valoriană nimic nu mai este ca înainte. Nici măcar ca înainte, când nici atunci lucrurile nu stăteau bine. O întreagă pânză de minciuni, trădări și secrete stau între orice ar putea fi între ei. Un dram de înțelegere. O cât de mică compasiune. O cât de mică recunoaștere a faptului deja evident că ambii își doresc cu înverșunare compania celuilalt, însă cu o și mai aprigă înverșunare și încăpățânare ce doi înlătură aceste sentimente. Kestrel face orice pentru a sta departe de fostul sclav, însă cade singură în propria-i capcană. Arin observă cu ușurință că fata se ascunde în spatele unor cuvinte bine pregătite, dar cu toate acestea faptele sunt de neschimbat – ușurința și brutalitatea cu care îl îndepărtează lasă răni adânci în sufletul herranului.

„Inocentă? Ea? Niciodată. Arin își trase și mai sus gulerul înalt al cămășii, ca să ascundă o rană ce i se întinsese ca un șarpe pe gât.”

„Îi văzuse sinceritatea față de el. I-o oferise ca pe o cupă de apă limpede pe care Arin o băuse până la fund. Lacrimile ei, lucind în beznă. Mintea ei arpigă: o creatură suavă, dar cu gheare ascuțite și bătăioase.”

Viața plină de lux și privilegii de la palat se întrepătrunde cu viețile furtunoase și pline de suferințe ale lui Kestrel și Arin. Pe de o parte asistăm la bogății și peisaje somptuoase, de cealaltă parte întrezărim urâțenia și decăderea vieții politice și militare, un declin ce ajunge mai departe și lovește mai crud, aproape de sufletul deja fărâmițat al celor doi. Războiul și dragoste constituie întotdeauna surse de dispută și decădere, deși în teorie ar trebui să fie două lucruri mărețe, menite să aducă pace și împlinire. Însă pacea, atunci când vine, are un preț, iar iubirea și împlinirea pot păli sub furtuna nimicitoare a intereselor și jocurilor de culise.

„Arin își aminti cum se sufocase de teamă pe când zăcea prins sub labele tigrului. Frica îi zdrobise măruntaiele, îl lăsase fără aer. Era familiaritatea acelei frici, nu frica în sine, care ăl terminase. Așa se simțise luni întregi, ani: prins în ghearele imperiului.”

Încrederea dintre Arin și Kestrel este mai firavă decât un fir subțire de fum în bătaia vântului. Se rănesc reciproc, cuvintele lor sunt înșelătoare și au mai multe semnificații, mai ales când ambii au atât de multe secrete de păstrat.

Într-un imperiu în care femeile sunt nevoite ori să procreeze, ori să se înroleze în armată, Kestrel a fost nevoită să aleagă într-o căsătorie aranjată și îmbrăcarea uniformei militare. Dragostea ori alegerea unei ocupații dorite, ies din calcul. Într-o lume subjugată și decimată, valorienii își impun forța asupra herranilor. Este o luptă plină de sânge, nedreaptă și crudă.

Fostul sclav Arin, acum ocupând o poziție aparent importantă în țara sa, este încă băiatul greu încercat, supus celor mai groaznice dureri fizice și psihice. Poartă necontenit o povară în suflet, povara de a asista neputincios la pierderea celor mai importante persoane din viața lui, povara de a nu putea lupta mai mult pentru poporul său, povara de a nu-și putea trăi iubirea.

Povara pe care o simte viitoarea mireasă este copleșitoare. Mii de gânduri și regrete par a i se învolbura în minte și în suflet. Povara de a fi nevoită să facă lucruri pe care le consideră josnice și crude. Povara de a nu putea schimba acele lucruri. Povara de a fi părtașă la cele mai groaznice strategii militare. Povara de a fi nevoită să își refuze propria fericire. Vina o acaparează de fiecare dată când este obligată să se supună regulilor împăratului. Teama și rușinea de a face  greșeli, de a permite atâta violență, o seacă de putere. Vina i se strecoară tot mai adânc în suflet și în minte, precum un pumnal care râcâie într-o rană nevindecată, lăsând sângele să curgă și infecția să omoare. Însă Kestrel este o luptătoare, în ciuda sau poate chiar datorită bătăliilor purtate în suflet. Puternică, extrem de inteligentă, posedând arta spionajului, crudă și cu mintea limpede, tânăra face tot ce este posibil pentru a minimiza efectele devastatoare a unei politici desfășurate într-o lume mânată de interese și orgolii, condusă de ură, răzbunare și dorință de avuție. Nicio altă eroină din cărți nu este, în viziunea mea, atât de șireată precum Kestrel.



„Fata simți deodată piesele acelea sparte ale inimii ei, de parcă iubirea ar fi fost un obiect, ceva la fel de fragil ca un ou cu coaja de un roz imposibil de gingaș. Văzu înăuntru gălbenușul sângeriu zdruncinat. Simți așchiile cojii înțepându-i gâtlejul și plămânii.”

Mi-a plăcut faptul că, spre deosebire de prima parte,  totul este alert în acest volum. Mi-au plăcut intrigile de război, am adorat relația deloc clișeică dintre Arin și Kestrel. Mi-a plăcut foarte mult și faptul că autoarea a decis să introducă noi personaje interesante, precum Verex, Risha și Roshar, personaje de care seria avea mare nevoie și regret faptul că nu le-a inclus mai devreme în poveste sau că nu a dat naștere mai multor astfel de personaje care să aducă un plus de acțiune și suspans cărții.

Mulțumesc Corint/Leda Edge pentru exemplarul oferit spre recenzare. Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii

joi, 23 noiembrie 2017

Recenzie: „Cei trei și luptele Deralei” (Drumul spre Vozia #2) de Mihai Andrei Aldea


De curând am descoperit o nouă serie scrisă de un autor român contemporan, o serie formată din trei volume: Cei trei și Pădurea cea Mare, Cei trei și luptele Deralei, Prin coline și neguri.

Sper că vă amintiți peripețiile celor trei buni prieteni – Dan, Mitu și Surdul, care au plecat din satul lor natal, Șindrilița, spre Vozia, străbătând Pădurea cea Mare, aflând în drumul lor noi locuri, oameni și obiceiuri, încercând să se familiarizeze cu acestea și să treacă cu bine peste obstacolele întâlnite la tot pasul. Despre primul capitol al poveștii, despre curajul și iscusința celor trei, despre locurile sălbatice și magice v-am vorbit în recenzia primei cărți, Cei trei și Pădurea cea Mare. Un început promițător, o călătorie palpitantă, misiuni fascinante. Acum este timpul să aflăm cu ce sunt nevoiți să se confrunte eroii noștrii preferați în luptele Deralei.

“Se pregătiseră toată copilăria pentru a străbate Pădurea cea Mare, apoi Derala și oricare alte ținuturi, ca să ajungă în Vozia, cetatea cea mare despre care se spunea că este chiar la marginea lumii, la țărmul la care se întindeau două mări, două mări ce înconjurau lumea.”

“Nu se știe unde mergeau și de ce plecaseră de acasă, povestea un bătrân la o șezătoare, dar Pădurea cea Mare îndată i-a recunoscut, căci îi aștepta de multă vreme. Ei erau cei meniți să o scape de blesetemul cel urât al Nălucilor...”

În călătoria lor anevoioasă, își găsesc noi persoane de încredere, pe care se pot baza la nevoie și cu care lucrează extrem de eficient împreună, uneori în tandem, de parcă ar fi fost pregătiți pentru acest lucru. Însă, așa cum se întâmplă în realitate, uneori câștigăm ceva, pentru ca mai apoi să pierdem altceva, iar cei trei se văd nevoiți să facă față unor noi dezamăgiri și trădări din partea unor persoane pe care odinioară credeau că se pot baza. De parcă viața îți râde în nas și îți arată că nu poți avea ceva fără a pierde altceva sau pe altcineva, la care chiar țineai. Din acest punct de vedere, dar și remarcând multe alte lucruri asemănătoare pe parcursul lecturii, volumul îmi pare foarte realist și convingător, deși face parte dintr-un roman fantastic. Însă autorul este un bun cunoscător al firii umane și împărtășește cititorului cunoștințele sale, cărora le dă glas prin intermediul poveștii de față.

Volumul Cei trei și luptele Deralei este mai complex și mai surprinzător decât precedentul, întrecându-mi toate așteptările, transportându-mă încă de la primele pagini în fantastica lume creată de autor, acolo unde, în sălbăticia pădurilor, dar mai ales datorită” cruzimii anumitor tipuri de oameni, pericolul pândește neîncetat la fiecare colț, anumite personaje arătându-și adevărata față – crudă, oribilă, urâcioasă, acolo unde umbrele se strecoară pe zăpadă, iar lupii sunt cele mai blânde fiare (afirmație cu care sunt în totalitate de acord, adevăratele fiare fiind, în percepția mea, cele cu chip de om).

Volumul este alert, iar pentru cei trei eroi, încercările par a nu mai avea sfârșit. Creaturi supranaturale, precum balaurii de gheață ai dacilor din Munții Albi le iau urma, răul îi înconjoară din toate părțile, iar norocul pare a-i părăsi vreme îndelungată.

Lumea creată de autor este complexă, extrem de minuțios detaliată și dezvoltată. În călătoria inițiatică, așa cum îmi place mie să-i spun, personajele noastre preferate trebuie să înfrunte nu doar vietățile supranaturale ori intemperiile vremii, din ce în ce mai capricioase pe timp de iarnă, în plin pustiu, prin păduri și trecători, țiuturi aspre și dificil de traversat, dar și nenumărate confruntări interne, blesteme și vrăji, gânduri necurate ce uneori aproape reușesc să-i întoarcă unul împotriva celuilalt. Așadar, lupta dintre Bine și Rău continuă, și chiar mai aprig decât în prima parte.

„Întunericul ce se lăsă peste locul bătăliei nu era deplin. Pe cerul negru străluceau mii și mii de stele, nespus de frumos. Jos, într-un ger cumplit, zăpada răscolită înghețase deja, cu tot cu petele de sânge și celelalte lucruri rămase în urmă. Pentru o vreme, fu tăcere. Neauzite, umbre se strecurară printre copaci. Și apoi nu mai fu tăcere, ci sunetul îngrozitor de sfâșiere a cărnii înghețate și sfărâmare a oaselor între colții lupilor. Totuși, în nopatea aceea, lupii n-au ucis pe nimeni și nimic.”



Acțiunea se desfășoară rapid, nelăsând loc de odihnă nici celor trei tovarăși, nici cititorului, care sub nicio formă nu poate intui ce se va întâmpla mai departe. Orice mică ipoteză este emisă în zadar și nu este loc de presupuneri ori scenarii, cu toate că acestea ar fi multe, însă clar nu te poți apropia de adevăr, imaginația autorului și modalitatea prin care își încearcă personajele fiind extrem de ingenioasă.

Prințul Roland, Vrăjitorul Verde, Prințesa Enga, luptătorii daci, sagudații, tămăduitorul moș Toader, neînfricata Lixandrina, acestea sunt câteva dintre personajele cu care cititorul va face cunoștință în continuarea romanului. Pitici și uriași, zimbrii și urși, balauri și strigi, vrăjitori și luptători, toți își fac auzită puterea, luptând pe viață și pe moarte în bătăliile aprige, nu puține la număr. Fie că posed puteri ieșite din comun, fie că aceste puteri sunt căpătate după ani de muncă și antrenamente, toate aceste personaje desprinse parcă din basme și povești fantastice populează uimitoarea lume a drumului spre Vozia.

„Dacă ar fi fost ținută din scurt, Prințesa Enga ar fi putut deveni o regină desăvârșită. Era de o frumusețe rară, dar era și plină de tărie și, totodată, mult mai deșteaptă decât s-ar fi crezut. Se simte în jurul ei o putere foarte mare, întunecată, asemănătoare cu ceea ce am mai simțit noi pe lângă unele făpturi ale răului pe care le-am văzut. Sigur, pare de necrezut ca duă atâta vreme, aproape două veacuri, să mai trăiască și să fie și tânără. Dar..”

Așa cum bine am intuit pe parcursul volumului Cei trei și Pădurea cea Mare, Drumul spre Vozia este un roman care are foarte mult de oferit cititorilor și iubitorilor de fantastic și de povești originale. Prima parte are extrem de mult potențial, atrage și intrigă pe dată cititorul, cea de-a doua având o complexitate superioară primeia, caracterizându-se printr-o acțiune mai bogată, personaje mai numeroase, răsturnări de situație, momente cheie, pagini care te țin ancorat în poveste și cu sufletul la gură. Ce îmi va oferi ultima parte a acestei extraordinare serii va rămâne de citit și de descoperit. Sunt sigură că voi avea parte de o surpriză de proporții. Oricum ar fi, abia aștept să parcurg și volumul final, ca mai apoi să vă povestesc cu ce impresii am rămas.

Recomand cartea tuturor celor care vor o poveste complexă, originală, amuzantă, plină de învățăminte. O poveste care să vă aducă aminte de frumusețea vremurilor de altădată, de sacrificiile făcute de acele persoane simple și modeste dar atât de viteze și curajoase, adevărații eroi, adevăratele exemple de urmat.


Mulțumesc autorului pentru exemplarul oferit spre recenzare. Mai multe despre carte găsiți aici. 

marți, 21 noiembrie 2017

Recenzie: „Ultima vrăjitoare din Transilvania: Mathias” de Cristina Nemerovschi




Cu siguranță știți, dacă îmi urmăriți blogul de ceva timp, cât de mult îmi place să vorbesc despre cărțile Cristinei Nemerovschi, cărți pe care le citesc cu mare bucurie și pe care le aștept nerăbdătoare de la lansare la lansare.

Așa a fost și cu trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania, care s-a relansat de curând (pe data de 13 octombrie, mai precis) și și-a întâmpinat cititorii în hăinuțe noi, de gala. Abia așteptam să-mi cumpăr trilogia, să o am integral, să o citesc și să-i admir frumoasele coperte. Am citit primul volum, Contesa Aneke, de două ori (recenzia o găsiți aici), am avut multă, multă răbdare și iată că mi-a fost răsplătită: acum pot împărtăși cu voi întâmplările prin care trec mai departe personajele mele (și ale voastre, sper) preferate.

Volumul doi al trilogiei este unul extrem de dinamic și alert. Evenimentele se petrec cu rapiditate, iar personajele, aceleași dar oarecum schimbate, captivează cititorul cu poveștile lor pline de mister. Atât Alex, cât și cititorul, le reîntâlnesc și le redescoperă pe Aneke, Mathias, Lorena și Nori. Patru personaje atipice, greu de descifrat și de înțeles, frumoase și pe alocuri crude, personaje desprinse parcă dintr-o altă lume, care se joacă cu ușurință (și cu plăcere) cu sentimentele ființelor...mai normale.

Zilele petrecute în V. îi lasă un gust amar Alexandrei, care de la întoarcerea în București este din ce în ce mai apatică și dezamăgită de tot ceea ce s-a întâmplat pe parcursul verii. Locurile pe care altă dată le iubea, acum nu le mai găsește farmecul. Se simte incompletă, de parcă o bucată din suflet i-ar fi fost furată, ori poate acea bucată a rămas undeva departe, într-un loc cu totul și cu totul diferit față de tulburătorul și obositorul București. Un loc magic, mirific, plin de mister, desprins parcă din alte vremuri. Încearcă cu pași mici, nesiguri, să uite ciudatul sat transilvănean, dar mai ales ciudații oameni de acolo, cu bizareriile lor și toată atmosfera stranie. Însă trecutul, iubirea și moartea nu-i dau pace, iar exact persoanele de care nu mai vrea să audă revin în viața ei, dând parcă la o parte cu un nonșalant gest al mâinii toată existența, oricum precară, a fetei. De parcă locul lor ar fi printre tinerii moderni din capitală. De parcă aceste persoane ar dori să revendice ceva...Încetul cu încetul, ciudatul tablou din prima carte se reîntregește, Alexandra nemaiavând cum să fugă de ce îi este sortit.

„Aveam senzația că îmbătrânisem în cele câteva luni erau zile în care nu mă mai simțeam deloc doar o adolescentă de șaisprezece ani jumate.”

„Mă plimbam prin oraș, stăteam ore întregi în câte un loc mai retras, pe iarbă, și retrăiam momentele din V., mai ales cele din final, spaima și nebunia de atunci, când crezusem că mi se va curma viața. Fusese cel mai intens și mai dramatic moment pe care-l trăisem vreodată.”

Sentimente contradictorii o acaparează pe Alex, care devine din ce în ce mai nesigură de evenimentele care se petrec fulgerător de repede. Ce este real și ce este pură invenție? Oare și-a pierdut mințile ori poate există într-adevăr anumite fapte ce nu pot fi explicate cu ușurință?

În tumultul trăirilor la care este martoră, tânăra, la fel ca și cititorul, devine din ce în ce mai intrigată și nu știe încotro o vor purta următorii pași făcuți..

Dacă în primul volum și chiar la terminarea acestuia, cititorul este nedumerit și nesigur pe ceea ce tocmai a terminat de citit, ei bine, volumul de față oferă răspunsurile necesare și o parte din misterul ce-i învăluie pe cei trei frați vitregi este risipit, însă o altă parte invocă și mai mult mister, și mai multe întrebări fără răspuns.

Pe măsură ce paginile fug sub ochii curioși de nerăbdare ai cititorului, peisajul se schimbă și din sufocanta capitală ajungem împreună cu Aneke și Alex în satul transilvănean uitat de lume, pe tărâmul contesei, în locul blestemat, înfricoșător și încântător deopotrivă. Descrierile locului par desprinse dintr-un film gothic, iar în completarea lor vine comportamentul contesei, care scoate din ce în ce mai mult la suprafață vrăjitoarea din ea.

„- Mulțumesc, Alex, copila mea frumoasă și sălbatică.
Zâmbetul Anekei, acum, e diferit de toate cele pe care i le văzusem în seara care se încheia. E blând, calm și mă face să vreau să o descopăr, dincolo de învelișul ei dur și rece. Să o iubesc, poate. Aș iubi-o pe Aneke așa cum cred că a iubit-o orice om care a cunoscut-o în viața ei muritoare, de dinaintea conflictului cu sătenii – cu pasiune, cu forță, cu gelozie și mai ales cu teama mereu prezentă de a nu o pierde.”

Prezența Anekei o neliniștește pe Alexandra, care începe să aibă sentimente contradictorii pe măsură ce contesa i se dezvăluie aproape complet. Pas cu pas, tânăra descoperă o femeie nu numai extraordinar de frumoasă, de o senzualitate nepământeană, dar și lipsită de umanitate – această caracteristică datorându-se, bineînțeles, nemuririi sale și anilor îndelungați în care a fost nevoită să se descurce singură, având suficent timp la dispoziție pentru a observa și judeca comportamentul ființelor vii, atât de neînsemate și fragile psihic în ochii vrăjitoarei. Aneke este intangibilă și necruțătoare, iar răzbunarea ei pentru toate nedreptățile la care a fost supusă este doar începutul.

„De aproape, frumusețea ei are ceva insuportabil. E mult prea perfectă și ai senzația că, dacă o privești prea mult, ochii vor începe să te doară. Are pielea prea albă, buzele prea roșii, ochii prea verzi, genele prea întunecate. M-a atins cu degetele ei reci, de parcă ar fi fost de gheață, când și-a luat înapoi paharul. Am început să tremur.”

Deopotrivă atrasă și speriată de contesă, Alexandra se vede nevoită să ia anumite decizii și să înfrunte adevărul, un adevăr care îi va da viața peste cap. Un adevăr care este departe de ceea ce ea credea că ar fi real. Un adevăr despre ea însăși.



 Mi-a plăcut foarte mult acest volum și povestea celui care dă numele cărții, Mathias. M-a înduioșat tot ceea ce a fost nevoit acesta să trăiască. Dintre toți, el mi s-a părut cel mai uman.

„Am iubit-o când am revăzut-o în castelul ei, în rochia ei albă și lungă, alături de bătrânul conte. Am iubit-o apoi după fuga ei, după ce încetase să mai fie umană, când îmi era din ce în ce mai greu să o recunosc în Aneke pe femeia de care mă îndrăgostisem. Dar, și așa, nu am putut renunța să o iubesc. Nu am putut scăpa de iubirea mea pentru ea, indiferent cât de crudă, de rea și de străină de tot ce fusese cândva ar fi devenit. M-am îndrăgostit de Aneke iar și iar, de fiecare dată când îmi apărea în fața ochilor.”

Volumul este, mai presus de o carte în care gothicul, supranaturalul și misterul își dau întâlnire, o frumoasă poveste despre iubire și moarte, despre persoanele care contează cu adevărat pentru noi, despre lupta noastră pentru a păstra lângă noi ceea ce iubim, cu orice preț, despre curajul pe care îl găsim doar în momentele în care suntem suficient de maturi și siguri de ceea ce ne dorim. Povestea acestor personaje te învață atât de multe lucruri despre viață și chiar despre tine însuți, dar pentru a învăța trebuie să fi capabil să citești în interiorul tău și mai ales în interiorul celor de lângă tine.

„Nemurire sau nu, trebuie să cauți ceea ce-ți dorești, să-l privești în față și să încerci să-l apuci, să fie doar al tău. Nu trebuie să renunți niciodată.”

„În privirea lui Mathias, mai ales,văzusem aproape concret cum iubirea lor se întoarce, puternică și adevărată așa cum mi-o imaginasem de la început. Era densă și umpluse încăperea. Te făcea să te simți invidios și mic pentru că tu nu ai avut – și nu vei avea – parte de așa ceva.”

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii Herg Benet.