marți, 1 august 2017

Recenzie: „Asasinul Regal” de Robin Hobb



Cât de mult ar trebui să scriu în această recenzie și ce anume ar trebui să punctez pentru a vă convinge că nu trebuie să ratați această serie magistral scrisă? Cu greu găsesc cuvintele potrivite pentru a exprima cât de minunată este această carte, cât de mult mi-a plăcut, cât de profund m-a impresionat scriitura acestei autoare care într-un timp atât de scurt și-a găsit locul printre scriitorii mei favoriți.

Dacă începutul primului volum a decurs destul de greoi și, așa cum spuneam în recenzie, în mai bine de jumătate de carte ai impresia că acțiunea bate pasul pe loc, abia ultimele capitole fiind extrem de intense, ei bine, cu siguranță nu pot spune același lucru și despre Asasinul Regal, care este o carte desăvârșită de la primul până la ultimul capitol. Mi-a depășit toate așteptările, m-a ținut captivă în ținutul celor Șase Ducate pe parcursul celor 718  pagini, umplându-mi inima de toate emoțiile posibile: bucurie, tristețe, exatz, frică, iubire. Este un volum exploziv, un vulcan gata să erupă cu fiecare capitol, o mare învolburată capabilă să sfărâme în mii de bucățele corăbiile ce înceracă să supraviețuiască unei alte zile pline de incertitudini și intrigi regale.

„Forțele se schimbă. Umbrele fâlfâie. Dintr-odată, se aude susurul posibilităților. Se reordonează vremurile viitoare, pe măsură ce se înmulțesc destinele. Toate cărările se împart, o dată și încă o dată.”

Întâmplările petrecute la finele primului volum l-au lăsat pe bastardul Fitz aproape infirm și cu un gust amar, gustul trădării și al sângelui. Toate amenințările la care a fost supus micul bastard, la care se adaugă tentativa de omor aproape reușită, l-au făcut pe Fitz mai puțin stăpân pe puterile sale. Cu toate acestea, împotriva voinței sale, se vede nevoit să se întoarcă în Bukkeep, pentru a-și respecta jurământul făcut regelui și pentru a salva tronul și viitorul regatului din mâinile celor care le vor distruse. Pericolele ce l-au pândit la fiecare pas încă de când a poposit la ușa castelului familiei Farseer sunt infime comparativ cu ce va avea de înfruntat în cel de-al doilea volum.

Micuțul bastard  mânuit cu atâta dibăcite în primul volum aproape că nu mai există. Orice fărâmă de inocență este de mult pierdută, iar maturizarea acestuia este dobândită în urma suferințelor. Prins în împăienjenișul de trădări, minciuni și ură, Fitz aproape că nu-și mai aparține. Gândurile îi sunt asediate din toate părțile, este urmărit și nevoit să se ascundă atât fizic cât și psihic, ridicând bariere pentru a-și feri mintea și gândurile de invadatorii ce stăpânesc mult mai bine decât el Meșteșugul. Din cauza comploturilor prințului Regal se vede nevoit să se îndepărteze de persoanele dragi pentru a le proteja. Totodată Meșteșugul îl secătuiește de putere, însă Harul cu care este înzestrat, deși considerat un blestem, îi salvează visța de nenumărate ori. Greutatea care apasă pe umerii săi este nimicitoare, el este doar un pion în crudele jocuri regale. Dar este și un catalizator. Și un asasin. Asasinul Regal. Cel care aduce moartea la cea mai mică poruncă a regelui. Cel care nu trebuie să decidă singur, ci să execute. Lioalitatea, credința și devotamentul nemărginit ce le poartă Fitz regelui, prințului Verity și viitoarei regine Kettricken îl fac pe acesta capabil de nenumărate sacrificii ce îi vor pune viața în pericol. 

Emoțiile se ciocneau și mă împingeau înainte. Nu voi ști niciodată care dintre ele îmi aparțineau și în ce măsură. Mă colpeșeau. FitzChivarly se pierdea în ele. Am devenit emoția echipajului. Cu toporul ridicat, răcnind, am deschis drumul. Nu-mi doream să fiu eu conducătorul, dar m-a mânat dorința lui înflăcărată de a urma pe cineva. Dintr-odată, am vrut să ucid cât de mulți pirați puteam, cât de repede puteam.”



Întunericul pândește din toate cotloanele, alungând bruma de lumină și speranță. Neoamenii avansează tot mai rapid spre Buckkeep, iar atacurile lor par organizate. Pare că acum au o țintă, un scop, în ciuda faptului că aceștia, prin definiție, nu sunt capabili de a judeca, organiza ori complota. Sunt fără simțuri. Sunt animale. Sunt monștrii deghizați în chipurile celor dragi. Raidurile piraților Corăbiilor Roșii sunt tot mai dese, luptele tot mai crâncene, pierderile tot mai mari. Interesele opuse ale celor două regiuni, ducatele de coastă și cele interioare, aproape frâng tărâmul celor Șase Ducate pe din două. Vrajbă, ură, sânge, răzbunare. Atacuri pe mare dar și pe uscat, orașe prădate și oameni omorâți, la care se adaugă urzeli și intrigi politice, alianțe nefaste și magii străvechi. Întunericul vine și dinăuntrul familiei regale, poate sub forma cea mai nimicitoare și mai letală. Trădarea și răzbunarea sunt cuvintele cheie, iar în familia regală Farseer ambițiile depășesc legăturile de sânge.

„Corăbiile Roșii din Insulele Străine ne hărțuiau țărmul mai înverșunat decât în generațiile trecute, distrugând mult mai mult decât furau. Prima iarnă a lui Kettricken ca viitoare regină a fost și prima iarnă când am avut parte de raiduri. Amenințarea lor permanentă și tortura nesfârșită a neoamenilor aflați printre noi clătinau cele Șase Ducate din temelii.”

Unul dintre personajele introduse de către autoare spre sfârșitul primului volum și care mie mi-a plăcut în mod special, cucerindu-mă rapid, beneficiază acum de întreaga atenție a cititorului. Kettricken. Curajul reginei de la munte este de netăgăduit și pe măsură ce aceasta se implică și luptă ca o adevărată războinică cot la cot cu gărzile regelui pentru a putea ține piept sângeroaselor asedii ale piraților de pe Corăbiile Roșii, vitejia și mărinimia neînfricatei Kettricken se răspândește de jur împrejurul ducatelor. Înțelepciunea și curajul acestei tinere femei care a acceptat să fie soția prințului Verity doar în folosul acestuia, realizând o alianță politică, fiind sacrificiul poporului său, după datinile de la munte, sunt doar două dintre calitățile acesteia, iar scenele în care viitoarea regină își pune viața în pericol de dragul poporului soțului ei sunt excelent zugrăvite, copleșitoare și extrem de realiste. De parcă însăși cititorul ar lua parte la luptă.

„O vulpe albă, am presupus eu, din tundra îndepărtată a Regatului Munților. Mâinile și le acoperise cu mănuși negre. Vântul se jucase cu părul ei lung și blond, întinzându-l și încâlcindu-i-l peste umeri. (...). Față de celelalte femei, îmbrăcate în fuste și mantii largi, Kettricken părea agilă ca o pisică. Amintea de un războinic dintr-o altă țară, poate dintr-un tărâm nordic, sau de un aventurier dintr-o poveste de demult.”

Verity, viitorul rege, sacrifică în continuare totul pentru bunăstarea regatului său, plecând într-o primejdioasă expediție în munți, spre a-i afla pe Străbuni și a le cere ajutorul în lupta contra piraților. În plus, sacrificiul pe care îl face constant, folosind Meșteșugul, luptând mental cu asupritorii țărmurilor sale, îl seacă de putere și îl îmbătrânește înainte de vreme. Singur Fitz este cel care formează o legătură mentală cu prințul său, relația celor doi fiind explorată la maximum în acest volum.

„- Obosesc așa de tare, spuse Verity încet. Își turnă vin și se duse să-l bea lângă șemineu. Știi ce mi-aș dori?
Nu era o întrebare. De-asta nici nu i-am răspuns.
- Aș vrea ca tatăl tău să fie în viață, să fie viitorul rege. Iar eu, mâna lui dreaptă. Mi-ar spune de ce trebuie să mă ocup, iar eu aș face ce mi-ar cere. Aș fi împăcat cu mine însumi, oricât de grea mi-ar fi munca, pentru că aș ști sigur că el știe ce-i mai bine. Știi ce ușor e, Fitz, să umezi un om în care ai înredere?
Ridică, în sfâșit, ochii spre mine.
- Cred că da, prințul meu, i-am răspuns cuminte.”

Un alt personaj frumos reliefat de către Hobb este Ochi Întunecați. Un lup cenușiu.  Un prieten cu adevărat loial lui Fitz, un suflet neîmblânzit, dar atât de frumos. Legătura creată între asasin și lup este indestructibilă. Dialogurile (dacă le pot numi așa) purtate între cei doi constituie adevărate delicii pentru cititor. Inteligente, sarcastice, amuzante și de cele mai multe ori edificatoare. Rolul lui Ochi Întunecați este complex, iar prezența și implicarea micului lup cenușiu aduce schimbarea viitorului celorlalte personaje. Mai multe nu vă dezvălui, dar cu siguranță acest personaj nonconformist vă va ajunge la inimă. La fel ca toată seria.



„- Eu sunt om. Tu ești lup.
Am rostit cuvintele cu glas tare, știind că le înțelege citindu-mi gândurile, dar încercând să-l fac să priceapă diferența dintre noi cu toate simțurile.
Pe dinafară. Pe dinăuntru, suntem o haită. Tăcu și se linse mulțumit pe bot. Stropi de sânge îi colorau labele din față.”

„Puiul îmi oferea o lume în lumina lunii, în alb și negru, simplă, desăvârșită, numai pentru mâncat și dormit. Nu ne dezlipeam ochii unul de altul. Ai lui erau verzi scânteietori și mă ispiteau. Vino. Vino cu mine. Ce au de-aface semenii noștrii cu oamenii și urzelile lor josnice? Încă iertările lor nu valorează nici cât o bucată de carne, comploturile lor nu aduc nicio plăcere nepătată și nu știu să se bucure de nimic fără să gândească. De ce îi alegi pe ei? Vino, hai să fugim !”

Pagini întregi de emoții și sentimente amestecate, adrenalină pură. Robin Hobb reușește să transpună cititorul în frumoasele și copleșitoarele ducate, în tărâmurile ce mustesc de magie și istorie, într-o lume feerică dar extrem de periculoasă în care vorbele șoptite în miez de noapte se pot transforma în lame ascuțite ce-ți vor frânge gâtul pe timp de zi, în care propriile-ți gânduri trebuiesc ferecate pentru a nu ți le invada și folosi împotriva ta dușmanii tăi. O lume în care o zi senină nu reprezintă altceva decât o nouă amenințare, iar gustul sângelui și răzbunării, odată deprins, greu mai poate fi înăbușit.

„Vino, vânează cu mine, îmi șoptește ispita din suflet. Uită de durere și trăiește-ți viața din nou. Cunosc un loc în care nu există timp, ci doar clipa de acum, iar hotărârile sunt ușor de luat și sunt numai ale tale. Lupii nu au regi.”


Mii de mulțumiri editurii Nemira pentru acest volum superb. Asasinul Regal poate fi achiziționat de aici.  

marți, 18 iulie 2017

Recenzie: „Fata cea bună” de Mary Kubica





O familie aparent perfectă, bogată,  formată din cei doi părinți și două tinere fete. Un bar în centrul orașului, o întâlnire eșuată, mai mult alcool, un necunoscut și un început de aventură de-o noapte. O cabană din lemn părăsită. O pădure cu lac, superbă, dar departe de civilizație, mult prea departe pentru a putea supraviețui pe timp de iarnă, în cazul în care ai fi răpit/ă și ținut/ă ostatic/ă înăuntrul casei mult prea micuță și fără utilitățile absolut necesare. O răpire pentru răscumpărare, un plan bine pus la punct și o legătură neașteptată.

Când am aflat că Fata cea bună urmeză să apară la editura Herg Benet, în traducerea Cristinei Nemerovschi, am spus că trebuie neapărat să am această carte, deși până în acel moment nu mai auzisem de ea. Însă este un thriller, un thriller cu accente psihologice, ceva ce eu nu aș rata pentru nimic în lume.

Chiar dacă acțiunea cărții nu este chiar atât de alertă pe cât mi-aș fi dorit să fie, iar povestea nu foarte originală, cartea mi-a plăcut foarte mult și am citit-o pe nerăsuflate. Mister (deși, din cauza unor comparații mult prea evidente cu alte bestsellere de acest gen și datorită numărului destul de mare de thrillere citite de către mine, am reușit să îmi dau seama ce anume se petrece mult prea devreme), suspans, personaje extrem de bine conturate, psihologii interesante de urmărit, secrete de familie, răsturnări de situație, dezvăluiri neașteptate, relații interzise. Pe scurt,  cam tot ce mă atrage pe mine la o poveste ce poate fi mai mult decât o simplă poveste. Ceva ce se poate întâmpla și în viața reală, ceva prin care poate mulți dintre noi am trecut. Iar în spatele fiecărui om se ascunde o psihologie mai mult sau mai puțin ascunsă. În cadrul oricărei familii, secretele, neînțelegerile și traumele își găsesc cămin, influențând modul în care membrii respectivei familii reacționează în fața lucrurilor cu care se confruntă. Influențând relațiile dintre aceștia, degradând comunicarea adevărată, sprijinul și respectarea deciziilor și viselor.

Miei Dennett i-au fost refuzate întotdeauna visurile și dorințele, chiar de propria familie. Fire visătoare, independentă și nonconformistă, tânăra s-a simțit mereu dată la o parte și neînțeleasă, doar pentru că nu avea aceleași ambiții mărețe ca și tatăl și sora ei mai mare, judecător și avocat de succes. Nu a vrut să urmeze facultatea de drept – alegerea tatălui, nu a ei, nu a vrut să devină o sonabă interesată mai mult de bogății decât de sentimente, nu a acceptat o relație cu familia doar de fațadă. Rebelă în copilărie, cu un comportament aproape delicvent, Mia părăsește casa părintească la 18 ani, iar mai târziu, asolventă de arte, devine profesoară și muză pentru tinerii cu porbleme, cei pe care vrea să îi ajute și care îi reamintesc atât de mult de adolescența ei tumultoasă.

„Își amintește că încă de la vârsta de patru ani se întrebase care erau avantajele în a fi fata cea bună. Dar voia mai departe să fie bună. Asta e ceea ce îmi spune. Încerca din greu să fie fata cea bună.”

Totul se schimbă într-o seară când iubitul ei mai mult absent din viața acesteia nu apare la barul în care ea îl aștepta nerăbdătoare. În schimb, Colin Thatcher, un bărbat străin, o  acostează și îi acaparează atenția. Însă ceea ce trebuia să fie doar o aventură de-o noapte se transformă în pură teroare. Mia se trezește într-un adevărat coșmar și se vede nevoită să lupte pentru viața ei. Însă luptă ea până la capăt, sau se obișnuiește cu situația și acceptă statutul de prizioneră?

Povestea este mai încâlcită și mai complexă decât pare la prima vedere, deși, repet, eu am cam deslușit-o, și asta mult prea devreme. Însă tot am reușit să mă bucur de lectură, de povestea personajelor, de trecutul acestora, de finele inserții psihologice introduse de autoare.

Povestea este redată din trei perspective – cea a mamei Miei, Eve, cea  a detectivului care se ocupă de caz, Gabe, și cea mai interesantă, a răpitorului, Colin -, și alternează între trecut și prezent.

Mama Miei rememorează clipele petrecute cu fata ei, amintiri care provoacă multă durere și remușcări. Remușcări pentru timpul mult prea scurt și superficial petrecut împreună. Remușcări pentru că nu a reușit să fie o mamă mai bună, iar abia acum a conștientizat asta, când fiica cea mai dragă i-a fost luată. Inocența tinerei Eve, cea care s-a îndrăgostit de un bărbat impunător și mult deasupra clasei ei sociale, a făcut-o nesigură în relația cu propriile-i fiice. Ținută din scurt de soț, această nu reușea să își apere fetele și nici chiar pe ea însăși. Totuși, dragostea Evei față de Mia nu poate fi contestată, grijile pe care și le face sunt reale, iar sentimentul de culpabilitate mușcă în fiecare zi din ea, pe parcursul celor trei luni în care fiica îi este dispărută.



„Cu siguranță, nu am fost cea mai bună mamă. Scopul meu nu a fost să fiu nici o mamă rea, totuși. Pur și simplu, s-a întâmplat. Așa cum au stat lucrurile, să fiu o mamă imperfectă a  fost  o joacă în comparație cu a fi o mamă fără cusur. Aceasta din urmă era o luptă din răsputeri, 24 de ore pe zi din care nu puteai ieși niciodată victorioasă.”

„Vreau să-i spun Miei că i-am atârnat şosetele în așteptarea lui Moş Nicolae, aşa, pentru orice eventualitate, şi că de Crăciun i-am cumpărat cadouri şi le-am ambalat şi le-am pus sub brad, să fie. Aş vrea să mai ştie că am lăsat becul de pe verandă aprins în fiecare noapte şi că probabil am sunat-o pe mobil de peste o mie de ori, în speranţa că ar fi putut răspunde. Doar pentru eventualitatea că, o dată, ar fi putut să nu intre căsuţa vocală. Şi că am ascultat mesajul ei înregistrat din nou şi din nou, aceleaşi cuvinte, acelaşi ton al vocii, Hei, eu sunt Mia, te rog lasă un mesaj, savurându-i cuvintele şi vocea pentru o vreme. M-am întrebat: dacă erau ultimele cuvinte pe care aveam să le mai aud vreodată de la fiica mea? Dacă erau tot ce îmi rămăsese?”

Detectivul însărcinat cu rezolvarea cazului și găsirea Miei poate fi ușor de trecut cu vederea. Deși își face sincer griji pentru fată, din punctul meu de vedere nu s-a dat peste cap așa cum ar fi fost necesar, iar implicarea lui mult prea slabă și lipsa de curaj au dus la acel final (nu vă spun la ce mă refer, dar în ochii mei el este vinovat pentru tragedia....cuiva. Dacă s-ar fi mișcat mai repede deznodământul ar fi fost diferit. Citiți cartea și poate o să îmi dați dreptate ori poate veți vedea altfel lucrurile).

Colin Thatcher. Răpitorul. Despre el ar fi foarte multe de spus, însă nu vreau să trec în zona dezvăluirilor care vă vor răpi din plăcerea lecturii. Colin este un personaj enigmatic, însă destul de simplu și complex în același timp. Pentru el am sentimente conradictorii. La fel și Mia. Dur și nepăsător în marea majoritate a timpului, un bărbat mai din topor, așa cum s-ar spune la noi, cu un caracter dificil și mai deloc empatic. Cel puțin la început. Însă acesta are un secret, umerii lui poartă mult prea multe poveri, mintea refuză să nu-l mai chinuie cu miile de amintiri nefericite pe care le are din copilăria, adolescența, întreaga lui viață. Treptat, odată cu Mia, pătrundem în viața acestui bărbat care a fost mereu nevoit să se descurce fără niciun ajutor, un om înconjurat numai de probleme, căruia viața i-a oferit numai neșanse, mizerie și degradare.

„Mă uit la ea nervos și o întreb:
- Ce-i?
S-a ghemuit la loc, pe scaunul de lângă fereastră. Părul îi cade peste față, în valuri lungi. Vânătăile sunt aproape vindecate, dar în ochi parcă i-a rămas durerea că au existat pe fața ei. Probabil că încă mai simte cum îi apăs pistolul în carne și știe, din felul în care mă inspectează, că e doar o problemă de timp până când o voi face din nou.”

Cei doi, răpitorul și victima sa, descoperă treptat anumite similitudini în existența lor. Chiar dacă fac parte din clase sociale diferite, iar educația și modul de gândire sunt total opuse, lipsa de iubire și înțelegere este lucrul pe care ambii îl cunosc mult prea bine.

După lunile în care a fost dispărută, fata suferă de amnezie selectivă. După întâmplare, comunicarea ei cu ceilalți este în mare parte nonverbală, prin gesturi. Mia simte o mare frustrare și deznădejde deoarece nu își poate aminti ce s-a întâmplat cu ea. Șocul suferit, dureroasa întâmplare, pierderea de care a avut parte, deznodământul neașteptat, toate acestea au rupt-o pe din două, iar fizicul dar mai ales psihicul ei a suferit mari consecințe. Aripile i-au fost frânte la 25 de ani proaspăt împliniți, iar ea poate că nu va mai cunoaște niciodată iubirea sinceră.

Capitolele în care ne este prezentată interacțiunea dintre victimă, Mia, și răpitor, Colin, reprezintă partea cea mai interesantă din toată cartea. Interacțiunea dintre ei este cu ups and downs, dacă pot spune așa, iar relația care se dezvoltă între ei, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, este una neașteptată. Cu siguranță ați auzit de Sindromul Stockholm. Ei bine, acesta este termenul psihologic reprezentativ pentru ceea ce experimentează cei doi. Nu vreau să dau detalii, chiar nu vreau să vă stric plăcerea lecturii. Pot doar să vă spun că aceasta este o carte foarte bună, pe care o veți devora dacă sunteți fani ai genului, dacă vă plac poveștile ce implică mister, răpiri, screte de familie, dacă sunteți atrași de dedesubturile umane și de partea psihologică în general.



„Mi se făcuse rău să o tot văd privind pe fereastra aia nenorocită, așa că am dat cinci dolari pe hârtie și creioane și pare că am făcut-o al naibii de fericită. Nu vindeau caiete de desen la buticurile de pe aici, așa că a trebuit să conduc tocmai până la Grand Marais, până la o librărie. Asta în timp ce pe ea o lăsasem legată de chiuvetă, în baie.

„Ne uităm unul la altul, din colțuri opuse ale camerei. Încercăm să înțelegem ce înseamnă asta. Ne reamintim să respirăm.
Când se apropie de mine, se mișcă cu grijă și temă. Mâinile ei mă ating precaute. Ultima dată când s-a întâmplat asta am îmbrâncit-o, dar pe atunci era diferit.
Ea era o femeie diferită.
Eu eram un bărbat diferit.”

„Zăpada e mai mare de zece centimetri. Picioarele noastre se îngroapă în ea și pantalonii ni se udă jos, la margini. Mergem așa ceva vreme, până ce cabana iese din raza noastră viziuală. Suntem în misiune, iar asta îmi provoacă entuziasm.
- Ți-ai tăiat vreodată propriul brad de Crăciun?, o întreb
Se uită la mine ca și cum aș fi nebun, de parcă numai un sărit de pe fix și-ar tăia singur bradul de Crăciun. Dar apoi o văd că ezită. Îmi zice:
- Mi-am dorit mereu să o fac.
Ochii îi lucesc ca ai unui copil.”

Fata cea bună este un volum captivant ce poartă cititorul într-o uimitoare poveste în care nimic nu este ceea ce pare. Răzbunare, dragoste și ură, secrete întunecate, lacrimi și durere, visuri frânte,  amintiri dureroase și cictrici ce nu se vor închide niciodată. Toate acestea în 381 de pagini ce vă vor ține cu sufletul la gură de la primul până la ultimul rând.


Mulțumesc editurii Herg Benet pentru volumul oferit spre recenzare. 

joi, 13 iulie 2017

Recenzie: „Haiganu. Fluviul șoaptelor” de Marian Coman



Înainte de a purcede la drum și a vă relata impresiile cu care am rămas în urma lecturării acestei cărți, vreau să mulțumesc autorului pentru exemplarul oferit spre recenzare.

Basm cult, fantasy autohton, mitologie și Ion Creangă. Cu al său Harap-Alb. Cam asta reprezintă Haiganu. Fluviul șoaptelor, primul volum al unei ambițioase trilogii românești, în ale cărei pagini cititorul este invitat (sau mai bine spus, luat direct pe sus,  purtat pe spatele unui grifon ori poate a unei păsări albe, deasupra vastelor întinderi) să pătrundă într-o lume fantastică populată de ființe și creaturi dintre cele mai uimitoare, într-un impresionant tărâm în care luptele dintre bine și rău se poartă la cel mai înalt nivel. Și ce mai lupte se duc pe acest tărâm ! Lupte înfricoșătoare, ce depășesc cu mult limita supranaturalului, în care trupurile sunt sfârtecate, sufletele schingiuite își pierd noblețea și inocența, ghearele sfășie adânc carnea de pe trupuri, iar morții revin la viață, lăsând în urma lor sânge și teroare, cadavre și furie.

„...Fiecare păcat face coajă...
...Nicio umbră nu-ți rănește
privirea, tot lumina-i mai periculoasă...
...Ca un zimbru cu aripi și ghimpi...”

O profeție răspândită de un biet profet ce călătorește în spinarea antilopei sale prin aprigul și nemilosul deșert, cu ale sale furtuni de praf, este gata să se împlinească: Zeul Osândit, cel izgonit din ceruri, umblă pe pământ, zeul neînțeles și singuratic, zeul cel cu un singur ochi în mijlocul frunții (Ochilă a lui Creangă, oare?), zeul cel cu Furie Oarbă, zeul decăzut și blestemat să poarte povara miilor de gânduri nutrite de către muritori. Acesta este Haiganu, cel care dă numele cărții lui Marian Coman, personajul inspirat din nemuritorul basm Harap Alb. Însă, deși poartă numele acestui personaj, cartea urmărește aventurile lui Zourazi, un orfan în vârstă de nouă primăveri, ținut captiv în grajdurile unei ființe lipsite de scrupule, Dekibalos pe numele său, un căpcăun malefic ce conduce, alături de Moroianu, propria armată de copii – sclavi. Înțelegerea dintre Dekibalos și Moroianu - cel care amintește de Spânul lui Creangă și care a jurat credință Împăratului Roșu, Ziraxes, care dorește capturarea și folosirea micului pui de vrăjitor, este pecetluită prin transformarea orfanilor în creaturi respingătoare și malefice, fără de conștiință, mânați doar de instincte primare și de o foame greu de ostoit. Acești copii formează Armata Orfanilor, iar cruzimea și violența cu care își atacă victimele pare desprinsă din cele mai groaznice filme horror. Ei nu au gânduri proprii, sentimente ori dorințe, fiind în permanență conduși de o sete de sânge ce rivalizează cu cea a creaturilor numite zombie. Armata distrugătoare și sângeroasă a celor doi malefici este pusă pe distrugere, iar omenirea (și nu numai)  se află în pericol.

„Armata Orfanilor voia mâncare. Voia sânge. Voia să ucidă și să se înfrupte cu poftă din carnea dușmanului. Sau, în lipsă de dușmani, din carnea oricui se afla prin cameră.”

Într-un pericol la fel de mare se află și puiul de vrăjitor, Zourazi, care reușește să evadeze și să ajungă la Haiganu, zeul căruia îi invada mereu gândurile. Legătura dintre cei doi este extrem de puternică și capătă o intensitate și mai mare pe parcurs ce acțiunea se desfășoară, dar nu am să specific ce anume îi leagă pe cei doi deoarece nu vreau să vă stric plăcerea lecturii. Pot doar menționa că legăturile dintre personaje sunt extreme de complexe, la fel de complexe și complete ca și caracterul și particularitățile personajelor – extrem de bine conturate și însuflețite cu o mulțime de însușiri care mai de care mai fantastice, ce amintește de câteva dintre  principalele carcateristici ale basmului: eroi sau antieroi cu puteri supranaturale, personaje care sunt fie doar bune, fie doar rele, călătorie inițiatică pe parcursul căruia tânărul își dezvoltă anumite aptitudini, existența unor ajutoare (atât de partea binelui, cât și de partea răului) care la rândul lor dispun de numeroase însușiri fantastice.



„Furia mea e Oarbă și sare ca o lupoaică ce-și apără puii. Sare și mușcă aproape la întâmplare. Din fiece șoaptă, din fiece gând, din fiece om ce-mi este în preajmă și-mi scormonește cu vocea prin cap.”

Acțiunea înglobează mai multe planuri, este complexă și nu lasă cititorul să răsufle deloc, antrenându-l încă de la primele pagini. Acest lucru poate fi un plus sau un minus pentru carte, cu mențiunea că lumea creată în acest volum poate fi întâlnită și în revistele de benzi desenate HAC! (Harap Alb Continuă), iar întâmplările redate în Fluviul șoaptelor se petrec cu câteva secole înaintea celor din reviste. Așadar, un cititor nefamiliarizat cu această lume imaginară, așa cum am fost eu, poate avea oarece probleme de înțelegere și adaptare, în special pentru că, așa cum am  precizat mai sus, acțiunea explodează de la început, iar personajele și întâmplările sunt foarte numeroase. Și nu vă lăsați păcăliți de numărul mic de pagini, aproximativ 250, deoarece cartea nu se citește pe repede-înainte (deși eu terminat-o destul de repede) și în mod clar nu se citește superficial, cu gândul în altă parte. De asemenea, nu este doar o simplă carte fantasy, în paginile ei cititorul fiind martorul nenumăratelor lupte interioare ce se dau înlăuntrul personajelor care, marcate de diferite evenimente și supuse unor încercări ce au rolul de a iniția, trebuie să distingă binele de rău, lumina de întuneric, calea bună de cea greșită.

„Astăzi, răul poate fi cât un sâmbure ori cât o mică frunză, iar mâine sau peste ani, din sâmburele acela se va ridica un copac cu crengi pline de spini și rădăcini întinse pretudineni, cu lăstări din care cresc alți și alți arboripână ce totul devine o pădure întunecată din care-ți e cu neputință să ieși. Iar oamenii obișnuiesc să-și crească răul dându-l de la unul la altul. O vorbă se poate transforma într-o palmă, iar o palmă, într-un război.”

Demn de menționat este faptul că volumul abundă în ilustrații semnificative ce ajută cititorul la o mai bună înțelegere a acțiunii. Ilustrațiile sunt realizate de către graficianul Andrei Moldovan. Doar uitați-vă cât de reușite sunt ! Înspăimântătoare, fascinante, frumoase. Create cu măiestrie și cu o fină atenție către detalii.





Personal, mi-a plăcut enorm de mult această reinterpretare a basmului românesc, mi-a plăcut Zourazi, metamorfozele (dacă le pot numi așa) acestuia, m-a fascinat Ghilmax și legătura specială cu Înalții Preoți, iar Garlaan și prințesa Kotys mi-au lăsat impresia de personaje ofertante, care vor mai avea ceva de spus în următorul volum. Oare mă înșel?


Haiganu. Fluviul șoaptelor este un fantasy românesc de cea mai bună calitate, cu o acțiune alertă și surprinzătoare, cu personaje complexe și creaturi înfricoșătoare ce-ți vor da fiori pe șira spinării. Binele va învinge, ori întunericul își va întinde tentatculele suprimând bruma de lumină? Asta veți descoperi doar dacă citiți cartea. 

Volumul poate fi achiziționat de aici.

luni, 10 iulie 2017

Recenzie: „Trauma” de Erik Axl Sund



Întotdeauna am fost de părere că trecutul definește persoana care suntem în prezent. Mare parte din experiențele prin care am trecut la un moment dat în viață ne sculptează personalitatea, modul de a gândi și de a acționa. Iar uneori trecutul este atât de prezent în viața noastră, încât devine capabil să ne dicteze alegerile din prezent, noi fiind eternii prizionieri ai interminabilei pânze de păianjen ce s-a țesut în jurul nostru, o pânză alcătuită din amintiri, trăiri, traume, secrete, dureri și lupte. Acaparându-ne psihic, un joc fără de sfârșit în care nu suntem altceva decât pioni, simple păpuși mânuite cu rapiditate de un maestru păpușar perfid.

Trecutul își întinde tentaculele, dictează prezentul și distruge viitorul și în acest secund volum al trilogiei celor doi scriitori suedezi cunoscuți sub pseudonimul Erik Axl Sund. Trauma continuă șocanta poveste începută cu Persona, o poveste mai fragilă decât un castel de nisip în bătaia valurilor, mai întunecată decât o noapte friguroasă de iarnă și atât de bolanvă cum numai o minte parșivă mânată de instincte animalice poate fi. Aici trecutul este el însuși un personaj, o voce venită din cele mai tenebroase minți umane, o mână transfigurată care împinge psihicul fragil și forțează limitele acestuia până la momentul fatidic în care metamorfozarea este completă iar fărâma de umanitate dispare complet. Binele și răul capăta noi valențe, iar răzbunarea își primește propria ofrandă.

Trecutul ne ajunge dintodeauna din urmă. Ni se plătește cu aceeși monedă.”

Destinul celor trei femei – Jeanette Kihlberg, Sofia Zetterlund și Victoria Bergman este din nou definit de jocurile psihologice, iar violența din trecut capătă o amploare greu de descris în cuvinte. Mintea umană, traumele la care aceasta a fost supusă de-a lungul timpului, fragilitatea unei persoane abuzate psihic și fizic, durerea suportată ani de-a rândul, rănile încă necicatrizate, lacrimile care stau să curgă, furia și răzbunarea – toate aceste ingrediente adunate laolaltă sunt capabile să ardă și chiar ard totul din temelii, escaladează ziduri doar pentru a le distruge ulterior, sapă adânc înuntrul celui sau celei orbit/e de prea multă suferință și cruzime.



Slăbiciunea Victoriei Bergman, alcătuită din Persona, Trauma și Catharsis nu este o serie pentru cei slabi de înger, dar nici pentru cei incapabili de a empatiza sau de a intra în pielea personajelor. Sunt cărți întunecate,  violente,  iar dacă te numeri printre acei cititori care trăiesc povestea, nu doar o citesc, care își petrec orele încercând să elucideze misterul, dorind să întâlnească personajele și să le vorbească, dacă ești un cititor însetat de cunoaștere și ești de părere că astfel de cărți îți oferă mult mai mult decât ți-ar putea oferi viața – așa cum eu sunt toate cele de mai sus -,  ei bine, nu vei rămâne impasibil după lecturarea cărților, ele te vor rupe pe din două dacă vei sta să analizezi fiecare poveste în parte, fiecare personaj, fiecare acțiune și traumă prin care un om poate trece și un alt om poate fi capabil să facă un altuia. Și crede-mă, ai ce analiza ! De la gânduri, regrete, visuri neîndeplinite, până la crime, pierderi de memorie, tulburare de personalitate disociativă, personalități alternative, răzbunare și obsesii.

Afinitatea mea pentru comportamentul uman, noțiunile de psihologie și curiozitățile din domeniul detectivistic și criminalistic a fost pe deplin satisfăcută,  numeroasele explicații oferite diferitelor acțiuni și comportamente însușite de anumite persoane în urma pierderilor și a actelor de abuz la care au fost supuse oferindu-mi o imagine de ansamblu asupra întregului tablou ce înfățișează povești șocante, deloc de domeniul fantasticului, mărturisiri abominabile ce se pot transforma în realități de coșmar.

„Freud a scris despre masochismul moral, adăugă Sofia. Masochismul unei personalități disociative poate însemna că persoana retăiește abuzurile la care a fost supusă, permințând unei personalități alternative să le exercite asupra altora. Am bănuit o asemenea trăsătură la Victoria și, dacă nu a fost ajutată cu problema asta, riscul ca această personalitate să trăiască încă în ea este mare. Ea acționaeză așa cum a făcut tatăl ei, pentru a se chinui singură, pentru a se pedepsi singură.”

Trecutul spinos și violent al Victoriei Bergman lovește din nou. Nu a fost nicicând uitat, iar Victoria, odată micuța și fragilă, revine din ce în ce mai des la suprafață, acum mult mai puternică și distructivă. Atracția dintre Jeanette și Sofia  se aseamănă cu o scânteie de foc gata să ardă totul în jur, dar este de cele mai multe ori înăbușită de către demonii celei din urmă, iar eforturile polițistei de a întreține legătura și de a o înțelege pe femeia cu schimbări bruște de personalitate devin inutile și forțate. În același timp, o tânără blondă cu ochi albaștrii și suflet sfărâmat își caută mântuirea în răzbunare, arzând totul în jurul ei și lăsând în urmă mici părți dintr-un trecut bolnav, bucățele impreganate pe veci în sufletele celor atinși de rău.

„Se simțea vânată și urmărită, dar nu de o persoană fizică, ci de amintiri. Trecutul se înghesuia printre grijilie de fiecare zi, cum ar fi fost cumpăratul mâncării și alte ocupații practice.”

În tot ceea ce vom citi, primează existența dominată de abuzuri și condusă de forțele instinctului. Singura șansă a personajelor de a se elibera de aceste forțe, de tot răul acumulat de-a lungul timpului, este să se lase în voia acestuia, să îmbrățișeze întunericul pentru ca mai apoi să poată scăpa definitiv din el. Însă drumul către eliberare nu este facil, fiind pavat cu și mai multă violență și traumă.

Este fascinant cum, prin intermediul acestei povești extrem de bine documentate, cititorul poate descifra o mică parte din mentalitatea umană, cu accent atât pe mentalitatea infracțională, cât și pe a celor abuzați psihic și fizic. Cartea ne arată o altă fațetă a umanității, mai bine spus a acelei părți infinitezimal umane, a ultimului stadiu de degradare umană, subliniind în același timp importanța pe care o are mediul în care un copil sau adolescent se formează ca viitor adult, factorii care îl modelează pe acesta fiind decisivi în formarea personalității și conștiinței viitorului adult. Iar răul naște întotdeauna un alt rău, poate chiar mai mare decât primul.



Trauma este un caleidoscop de imagini ale unor vieți frânte pentru totdeauna, o carte complexă ce te va ține cu răsuflarea tăiată pe tot parcursul lecturii, o dezvăluire șocantă și o descoperire a celor mai tenebroase firi umane.

„Ar fi putut fi altfel. Ar fi putut fi bine. Numai dacă el ar fi fost altfel. Numai dacă era bun.”

Mulțumesc, Libris, pentru această minunată carte ! Nu uitați că librăria online Libris are o variată gamă de cărți, atât în limba română cât și în limba engleză, la prețuri avantajoase.














miercuri, 21 iunie 2017

Recenzie: „Femei periculoase vol.2” - George R.R. Martin & Gardner Dozios



Cel de-al doilea volum al antologiei coordonate de George R. R. Martin și Gardner Dozois  readuce cititorul în palpitanta și fantastica lume a celor mai puternice, frumoase, mortale personaje de sex feminin. Imaginate de către o serie de autori faimoși sau mai puțin cunoscuți care abordează genuri diferite – de la Sf la fantasy, distopie, fantasy medieval, thriller și ficțiune istorică, personajele în centrul cărora se plasează toate povestirile sunt reprezentate de femei puternice, inteligente, posibil inspirate din realitate, împrumutând câteva particularități din caracterul unor femei cunoscute autorilor (mă rog, cam asta îmi place mie să cred, că un personaj  nu este doar rezultatul unei imaginații extrem de bogate), inteligente, badass, periculoase.

Cât de periculoasă poate deveni o femeie? Depinde cât de tare ai rănit-o. Toate experiențele trăite de protagonistele povestirilor le-a modelat pe acestea, oferindu-le noi viziuni asupra vieții și noi modalități – uneori mai puțin ortodoxe - , de a trece peste neplăcerile ivite.

„În acea lume, Joey era o regină, iar justiția ei împotriva bărbaților care vătămau femeile era rapidă și cumplită.”

„Cele petrecute atunci făceau parte din Joey. O transformaseră în cine era acum.”

Pe jumătate eroine, pe jumătate villains, acestea știu cum să se facă remarcate și răspund provocărilor cu inteligență și o mare doză de farmec letal. Fie că dețin puteri ieșite din comun, se pot juca cu focul la propriu și nu pot fi rănite fizic, fie că sunt simple muritoare, dar nu mai puțin curajoase, riscându-și viața pentru a-și apăra credințele, femeile dispun de doza necesară de inteligență,  putere, determinare, la care se adaugă simțurile lor bine dezvoltate care practic nu dau greș niciodată. Femeile nu renunță niciodată, ele nu se ascund în spatele altor oameni, nu fug de porbleme, ci se așează drept în fața lor, pentru a le înfrânge, nu uită cine sunt, de unde vin și ce vor, nu își uită principiile și nu și le încalcă niciodată.

Înfrâng răul sau întruchipează răul. Pot fi îngeri sau demoni. Și îngeri și demoni în același timp. Vrăjitoare ori justițiare ale dreptății, hoțomane și criminale cu sânge rece, fete bune ori femei fatale. Femeile nu au fost niciodată mai puternice, în nicio altă carte nu veți întâlni atât de multe femei dispuse să dea totul pe o carte, să trăiască și să moară asumat.

Volumul de față cuprinde nouă povestiri dintre care, personal, patru mi-au plăcut foarte mult. Așa cum am spus și în recenzia primului volum, fiind o antologie care cuprinde povestiri din genuri diferite, este absolut firesc ca un cititor să rezoneze mai mult cu anumite genuri de povestiri, iar altul cu genurile total opuse. Așadar, nu este de mirare că mie, personal, mi-a plăcut mult mai mult primul volum, deși așteptam cu extrem de mare nerădare volumul doi. Dar se pare că nu s-a ridicat la așteptările mele uriașe; cu toate acestea nu am fost foarte deranjată de acest lucru, deoarece sunt povestiri foarte bine scrise, așadar nu am scăzut foarte mult punctajul pe goodreads.

„Femei ucigașe urma formula obișnuită, dar accentua melodrama. Femeile respective erau toate anormale, rele, perverse, nefirești, reci, viclene și fără scrupule, pe când majoritatea victimelor lor erau persoane calde, destinse, încrezătoare, generoase, deschise, oneste, simpatizante, cu picioarele pe pământ și cei mai buni prieteni pe care și i-ar dori cineva.”

Foarte pe scurt am să scriu câteva cuvinte despre povestirile care mie mi-au atras atenția. Orașul lui Lazăr este una dintre acestea, care transportă cititorul în New Orleans, acolo unde populația se confruntă cu o situație mai delicată din cauza ravagiilor lăsate în urmă de uraganul Catarina. Așa cum se știe, după orice impact negativ, fie el natural sau antropic, există cel puțin o mână de oameni – bineînțeles, care dispun de anumite resurse - , care vor face uz de influența lor și haosul creat pentru a profita de pe urma situației delicate. Dar cum orice ac își are cojocul său, așa și bărbații noștri influenți și corupți vor fi nevoiți să dea socoteală. În fața cui? Ei bine, dreptatea este adusă de o femeie...criminală, atât la propriu cât și la figurat.  Pentru că uneori, numai cu rău poți combate răul.

Povestea Fecioarele, scrisă de faimoasa Diana Gabaldon, cunoscută pentru seria de mare succes Outlander, îl aduce în prim plan pe Jamie Fraser, unul dintre protagoniștii seriei. Din momentul în care rămâne orfan și este nevoit să părăsească Scoția, ajunge în Franța anului 1740 și trece prin nenumărate peripeții care îi vor pune viața în pericol și – da, ați ghicit, se va înfrunta cu o femeie fatală, periculoasă atunci când este vorba să își apere ceea ce îi aparține. Nu pot spune că această povestire se numără printre preferatele mele, dar a fost destul de entertaining.

Vrăji și blesteme, răzbunare și fantome, locuri bântuite, cu o mare încărcătură istorică din trecut, o comoară ascunsă dorită cu ardoare – blestemul unei averi care nu trebuie să aparțină altcuiva decât celui de drept -, patru adolescenți curioși care încă nu au aflat de ce secretele adânc îngropate este preferabil să rămână în acest stadiu, dintre care o tânără cu puteri paranormale, datorită originilor sale și a sângelui Creek care-i curge prin vene. Toate acestea, la care se adaugă trista poveste de demult a două surori hăituite de răutatea oamenilor, se regăsesc în creația cu accente mistice și horror, scrisă de Sherrilyn Kenyon și bazată pe o legendă adevărată intitulată Iadul nu cunoaște furia. Aceasta este una dintre preferatele mele din întreaga carte, alături de Îngrijitoarele lui Pat Cadigan și Minciuni spuse de mama de Caroline Spector.



Îngrijitoarele este un thriiler extrem de alert și intrigant în care două surori se văd nevoite să se confrunte nu numai cu situația lor delicată, trăind cam de pe o zi pe alta și petrecându-și timpul liber vizitând-o pe mama lor instituționalizată și suferindă de Alzheimer, dar și cu descoperirea unui secret bine psătrat în interiorul pereților azilului. O poveste destul de tristă cu accente creepy , o adevărată lecție de viață despre ce înseamnă omenia, boala, suferința dar și puterea de a continua lupta atunci când împrejurările nu-ți sunt prielnice.

Minciuni spuse de mama de Caroline Spector este cu siguranță preferata mea. Autoarea prezintă viața a trei femei de vărstă diferită, încercate de viață și supuse necontenit pericolelor. Totul s-a schimbat atunci când o bombă încărcată cu virusul Wild Card a explodat deasupra Manhatannului. De atunci totul a luat-o razna: un scenariu postapocaliptic groaznic capătă contur, mii de experimente sunt efectuate iar în urma lor oamenii devin Ași sau Jokeri, Wild Card-uri cu diferite puteri supraomenești. Michelle, zis și Bubbles, este eroina care se luptă contra invaziei zombie. Ea luptă alături de Adesina, copila-crisalidă cu trup de insectă, supraviețuitoarea experimentelor cu virusul Wild Card, cea pe care Michelle a adoptat-o ca și fiică a ei,  și Joey, fosta ei iubită, cea care poate ranima morții, dar care este și prizoniera unor amintiri graoznice din trecut – lucru care o face destul de vulnerabilă. Pericolul pândește la orice colț de stradă, în plus, cele trei trebuie să se confrunte și cu apariția unei organizații care vrea să pună mâna pe puterile lor. Aceasta a fost cu siguranță povestirea mea preferată din toată cartea și aș fi vrut să nu se termine atât de repede, aș fi vrut să am parte de un roman întreg cu cele trei eroine.

„Când o privi, Michelle fuse cuprinsă de uimire. Fata speriată și nervoasă pe care încercase s-o apere nu mai era. Ochii lui Joey deveniseră de un negru compact, iar fața ei sugera furia. Părea să devină tot mai puternică. Ca și cum s-ar fi transformat într-o forță a naturii. Ba nu. Devenise o forță mai presus de natură. O forță mai puternică decât moartea.”

Ultima povestire și cea mai lungă, de aproximativ 100 de pagini aparține celebrului George R. R. Martin. Din păcate, aceasta a fost singura pe care nu am reușit să o parcurg până la final, deși pentru fanii GOT ar fi o adevărată delectare. Nu și pentru mine, din păcate chiar nu m-am putut concentra asupra poveștii.



În încheiere, mai adaug că cele două volume care însumează această originală antologie Femei periculoase ar trebui achiziționate și lecturate de orice cititor pasionat, indiferent de genul său preferat, deoarece multitudinea de povestiri va acapara cu siguranță orice tip de cititor și îi va mulțumi chiar și pe cei mai selectivi. Mie mi-au plăcut atât de mult încât am certitudinea că am să mă reîntorc cu plăcere la povestirile acestor volume, găsindu-le la fel de acaparante și ușor de devorat chiar și la a doua sau a treia lecturare.

„Indiferent de specie, sexul cel mai periculos este întotdeauna cel feminin. Bărbații se luptă până mor. Femeile duc lupta în mormânt și apoi găsesc o cale să se întoarcă.”


Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzare.