luni, 27 februarie 2017

Recenzie: “Înainte de cădere” de Noah Hawley



Dezastrele aviatice sunt fascinante. Fascinante într-un mod tragic, morbid, șocant. Subiect de discuție și dezbatere, prezentate pe larg în cadrul unor documentare, filme sau cărți, accidentele aviatice sunt disputate atât de marii specialiști în domeniu, care recreează dezastrele în scopul de a găsi diferite metode prin care să se evite o posibilă viitoare repetare a respectivei tragedii, cât și de cei care nu au nimic în comun cu lumea pilotajului, oameni simpli a căror curiozitate și emfază crește la vedera unui titlul de genul Dezastre în aer, atrași în mod inexplicabil în tragedia altor persoane, empatizând pentru câteva minute cu acestea și spunându-și că lor nu li se va întâmpla niciodată asta, că este aproape imposibil, nu ai cum să te duci relaxat într-o călătorie, entuziasmat peste poate de destinația pe care ți-ai ales-o și la care până în acel moment doar ai visat, entuziasmat de zborul cu acea pasăre gingantică incredibil de albă și strălucitoare în înaltul cerului și la finalul căruia vei poposi într-o altă țară, pregătit de câteva zile de explorare, relaxare. Dar dacă la finalul călătoriei mult visate te așteaptă altceva? Mai rău, dacă finalul acela fericit s-a topit în negura timpului, locul fiindu-i luat de un final neșteptat, imprevizibil, tragic?

„Un accident de avion nu este doar suma obținută adunând cronologia + elementele mecanice + factorii umani. Ci este o tragedie incomensurabilă, una care ne demonstrează, în ultimă instanță, faptul că omul deține doar un control limitat asupra universului și care ne face să simțim puterea umilitoare a morții colective.”

Autorul, scenaristul și regizorul Noah Hawley ne prezintă un astfel de final în cea mai recentă carte a lui, Înainte de cădere, un roman surprinzător care îmbarcă cititorul la bordul unui avion particular OSPRY 700SL, acolo unde vom face cunoștință cu grandoarea, beneficiile și opulența oferite de bani, dar și cu reversul acestora – nepăsarea, dezumanizarea, indiferența, degradarea psihică. Persoane sus-puse, bussinesmani implicați în afaceri mai puțin legale, directori executivi ai unor canale de televiziune arhicunoscute, unde mass media mușcă din viața celor vizați mai ceva ca un rechin dintr-o pradă, prezentatori de știri și reality-showuri capabili să calce pe cadavre pentru a-și păstra locul confortabil de la pupitrul aflat undeva la cel mai de sus etaj al unui zgârie nor și banii din cont, jurnaliști fără scrupule antrenați de viață să lase deoparte decența și orice mică urmă de empatie de care ar fi fost în stare odată, totul pentru exclusivitate, prim-plan, faimă, bani.

„Credem că am inventat această lume a tehnologiei în folosul nostru, dar cum putem ști dacă nu cumva noi trebuie să îi fim slujitori? Ca să filmeze ce vrem, obiectivul camerei trebuie îndreptat asupra acelui lucru. Pentru ca microfonul să-și facă treaba, trebuie mai întâi să punem o întrebare. Douăzeci și patru de ore pe zi, cadru după cadru, hrănim această fiară flămândă cu care vrem să filmăm totul. Cu alte cuvinte, televiziunea există pentru noi sau noi existăm ca să ne uităm la televizor?”

Un avion privat cu unsprezece pasageri la bord se prăbușește în Oceanul Atlantic, după doar șaisprezece minute de zbor. Singurii supraviețuitori sunt un bărbat trecut de patruzeci de ani, pictor talentat, dar prea puțin apreciat, care nici măcar nu trebuia să se afle în avion, fiind un necunoscut pentru ceilalți și neaparținând aceleiași clase sociale, Scott, și băiatul directorului exclusiv de televiziune, JJ, în vârstă de doar patru ani.

Scenele care prezintă momentul imediat de după catastrofă, când Scott se luptă cu valurile,curenții, întunericul, rechinii, propriul corp și propria determinare, totul pentru a-și salva viața, pe a lui și pe a micuțului băiat, sunt copleșitoare. Ireale. Desprinse parcă dintr-un film de groază. Dintr-o carte de suspans. Dar uneori, acest coșmar poate deveni realitate, și nimeni, chiar nimeni nu este cruțat de furia și impactul unui accident.



„Apa din jurul lui este vânătă și neagră; în lumina lunii sclipește intermitent albul rece al crestelor valuri. A început să i se jupoaie pielea de pe picioare în locurile unde se freacă unul de celălalt, iar sarea contribuie perfid la agravarea rănilor. Buzele îi sunt crăpate și uscate. Pescărușii zbiară și se învârt deasupra lor ca vulturii în așteptarea sfărșitului. Își bat joc de el cu țipetele lor, iar Scott îi trimite la dracu’în gând. În adâncul oceanului există lucruri incredibil de vechi, inimaginabil de mari – uriașe fluvii submarine, care aduc apă caldă din Golful Mexic. Oceanul Atlantic este un nod de autostrăzi, de poduri și intersecții subacvatice. Și pe această hartă rutieră a adâncului, ca un punct pe un purice, se luptă Scott Burroughs pentru viața lui.”

Misterul tragediei planează asupra întregii lumi. Nu se cunosc cauzele prăbușirii avionului, în încercarea aflării adevărului deschizându-se o anchetă minuțioasă. Eroare mecanică, eroare de pilotaj, sabotaj pentru a împiedica ancheta desfășurată împotriva afaceristului Ben Kipling sau atac terorist la adresa directorului de televiziune Bateman? Toate aceste ipoteze sunt perfect valabile până la proba contrarie și în lipsa oricăror probe grăitoare, învârtite pe toate părțile și dezbătute atât de oamenii legii, cât și de media, care, bineînțeles denaturează realitatea. 

O a cincea ipoteză ia amploare pe măsură ce viețile pasagerilor, fie ei vii sau morți,  sunt afișate pe tapet în văzul tuturor: Scott Burroughs nu făcea parte din tabloul oamenilor de seamă, așadar este posibil ca toată această tragedie să fi fost cauzată în secret de acest pictor mediocru, care pe deasupra mai este și un bun înotător și a reușit ca prin minune să se salveze de la un înec iminent, înnotând opt ore în ocean cu un puști în spate. Coincidență sau premeditare? Lucrările lui înfățișează dezastre din lumea transporturilor – deraiere de tren, ambuteiaj pe autostradă, prăbușirea unui avion. Arta devine o posibilă probă incriminatorie, iar Scott ținta bărfelor și supozițiilor.  

Rămas orfan de la o vărstă fragedă, despărțit  în circumstanțe devastatoare de părinți și surioara mai mare, JJ se agață ca de un colc de salvare de singura figură sinceră și prietenoasă, de unicul om cu care mai împărtășește un trecut, de cel care alături de el a dat ochii cu moartea și a biruit-o. Nevoit să se maturizeze mult prea devreme, să înfrunte realitatea și să descopere răutatea fără limite a celor din jur, JJ se închide în sine, devine tăcut și singura persoană față de care manifestă un oarecare interes este salvatorul său, Scott.

“Să nu uiți, îi spune el băiatului, că tu ești eroul meu.”

Pe măsură ce acțiunea se desfășoară în ritm alert, iar paginile alunecă tot mai rapid, cititorul este introdus în viața privată a celor unsprezece pasageri, fiind martorul mut al celor mai intime gânduri și acțiuni ale acestora. Flashbackurile au fost întotdeauna preferatele mele și le consider extreme de utile atunci când se dorește descoperirea unor secrete și povești care altminteri ar fi rămas scufundate în cele mai adânci ape, la limita dintre adevăr și ipoteză. Capitol după capitol, poveste cu poveste, pătrundem din ce în ce mai adânc în psihologia personajelor, în viața unor oameni puternici la suprafață, dar vulnerabili în adâncul lor, bogați, dar sărăciți de cele mai elementare simțuri. Ne izbim de realitatea cruntă și descoperim multiplele fațete ale oamenilor. Asistăm neputincioși la acest război al oamenilor, noi între noi, e care pe care, e lipsă de empatie, e nepăsare și ignoranță. Rămânem impasibili și orbi în fața tragediilor suferite de alte persoane, ba chiar uneori mai și facem din asta un subiect de bârfă, fără a contribui cu nimic la îmbunătățirea situației ori la ameliorarea suferinței celor din jurul nostru. Respectul și decența sunt cuvinte uitate. Iar media se hrănește cu astfel de tragedii, absoarbe cu nesaț ce a mai rămas din firava putere a celor implicați și dă naștere unui spectacol pe cinste, în care eu, tu, noi toți, privim deznădăjduiți și (de cele mai multe ori) însetați după mai mult, după spectaculos, după show.  

“Circul mediatic, setea de sânge proaspăt a reporterilor.”

Viața ne oferă nenumărate surprize, unele deloc plăcute. La mijloc e karma sau poate altă forță secretă. E viață care ne atrage în joc iar noi nu putem face altceva decât să jucăm pe melodia impusă. Ne credem invincibili, superiori celorlalte viețuitoare și celorlalți oameni, de neatins, dar în realitate suntem doar o infimă parte a unui întreg – un imens puzzle care uneori este de nedescifrat. Avem impresia că deținem toate secretele, că lucrurile “imposibile” nu ni se vor întâmpla nouă, că suntem capabili să reacționăm cu cap și să cădem în picioare, precum o felină grațioasă. În realitate, puține lucruri pot fi prevăzute și doar o mică parte dintre ele  rezolvate.



„Aceasta este planeta numită Pământ, din centrul Căii Lactee. Și se rotește, se rotește fără întrerupere. Tot ce există în univers pare să se miște în cerc. Obiectele celeste se învârtesc pe orbită. Forțe fizice care umilesc orice efort al omului ori al animalului. Chiar și în termeni planetari, tot mici suntem – un om în ocean un grăunte pe valuri. Ne încăpățânăm să credem că rațiunea noastră ne face mai mari decât suntem în realitate, capacitatea noastră de a înțelege infinitul corpurilor cerești ne face superiori. Însă adevărul este că această percepere a proporțiilor nu face decât să ne micșoreze pe noi și mai mult.”

„Toți oamenii au drumul lor. Toți suportăm consecințele alegerilor făcute. De ce doi oameni ajung în același loc în același timp rămâne un mister. Te urci într-un ascensor împreună cu zece necunoscuți. Călătorești cu autobuzul, stai la coadă la o toaletă publică. Se întâmplă în fiecare zi. Orice încercare a noastră de a anticipa unde vom merge și cu cine ne vom întâlni ar fi sortită eșecului.”

„Toată lumea vine de undeva. Toți avem câte o poveste, viețile noastre se desfășoară de-a lungul unor cărări strâmbe, ciocnindu-se unele de celelalte în moduri neașteptate.”

Finalul m-a surprins, dar din păcate într-un mod nu foarte plăcut. Nu mă așteptam la acel deznodământ, refuzam să cred ceea ce s-a întâmplat, ceva realmente...stupid. Voiam o explicație pe măsura impactului care a dus la toată nebunia și pierderea unor vieți. Din această cauza mă gândesc serios să scad un punct cărții. Deh, am devenit mai selectivă. Dar, pe de o parte, poate tocmai explicația oferită, motivul pentru care s-a ajuns la această tragedie, trebuia să fie acesta și nu altul. Poate că tocmai micile acțiuni au efecte majore. Probabil că nu din întâmplare a fost ales acest final. Poate că el ne relevă multe despre noi, ca specie umană. Așadar, am să-i acord punctajul maxim. Pentru felul în care a fost construită povestea, pentru portretizarea personajelor și pentru ritmul alert care te ține în priză încă de la prima pagină.

„Viața este o serie de decizii și reacții. Viața este compusă din lucrurile pe care tu le faci și lucrurile care ți se fac ție. Și după aia se termină.”

Înainte de cădere este mai mult decât o simplă carte cu și despre un accident aviatic. Este un thriller psihologic foarte bine scris, documentat și realist, care invită la introspecție și conștientizarea acțiunilor noastre.


Mulțumesc editurii pentru cartea oferită spre recenzare. Volumul poate fi achiziționat de aici

joi, 16 februarie 2017

Recenzie „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” de Cristina Nemerovschi





            Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată este o (altă) carte genială scrisă de Cristina, o carte complexă care acoperă o largă paletă de teme, precum iubirea, moartea, destinul, suferința, arta, timpul, trăirile interioare, lupta pentru supraviețuire, depresia, anxietatea, prejudecățile și prietenia adevărată.

Este o carte emoționantă și răvășitoare, o lecție de viață, o mică parte din sufletul unor oameni speciali.

Este povestea Anei, o tânără diagnosticată cu anxietate generalizată și agorafobie, căpătate” în urma moții mamei sale. Înainte -  plină de viață, exuberantă, cu o familie frumoasă, iubit și prieteni, urmând o facultate și visând să devină o mare artistă. Acum – nesigură pe ea, pe semnalele transmise de creierul mult prea obosit și trupul chinuit, obosită fizic dar mai ales psihic, Ana își pierde încet încet controlul asupra propriei persoane, se confruntă tot mai des cu emoții puternice, fie ele constructive sau negative, se îndepărtează de oameni și este incapabilă să mai ducă o viață socială. În acest context, alege să se interneze într-un sanatoriu situat lângă o frumoasă stațiune montană. Aici destinul i se schimbă în totalitate când este aruncată fără voia ei într-un caz de crimă, ajungând chiar să își pună la îndoială nevinovăția, bănuindu-se în prima fază pe ea, apoi pe cei din jurul ei, apoi din nou pe ea și tot așa. Sentimente peste sentimente, gânduri și emoții copleșitoare.

Este povestea lui Sin, un tânăr fotomodel narcisist, extrem de atrăgător, cool și nonconformist, care percepe viața într-un mod cu totul diferit față de oamenii „normali”.

Este povestea lui Sagri, iubita mai în vărstă a lui Sin, o scriitoare de cărți polițiste extrem de genială și de viață, o tipă trecută prin multe, depresivă și cu multe încercări de sinucidere la activ, dar o ființă frumoasă și inteligentă, care a învățat cum să trăiască fără a avea regrete, iubindu-se și acceptându-se așa cum este, damaged și cu probleme.

Este și povestea lui Cris, sora mai mică cu tendințe bipolare a Anei, și a iubitului ei, Punky, un adolescent complicat, crazy și, da, ați ghicit, cu probelme psihice. Cei doi sunt cele mai zvăpăiate personaje din întreaga carte, au o permanentă atitudine de I don’t give a fuck, sunt direcți, exuberanți și excentrici.

Ei sunt Învingătorii, cei în interiorul cărora s-a stricat ceva, așadar s-a trezit”. Cei care suferă, luptă, înving problemele ivite sau se lasă învinși, cei care pierd totul dar nu pierd nimic.



Destinul lor se intersectează în locul și în momentul potrivit, așa cum îmi place mie să cred că nici în viața reală, nici măcar în cărți, nu există coincidențe, dându-le viața (oricum fragilă) peste cap, răsturându-le credințele, trezindu-i din visare. Relația care se înfiripă între cele cinci personaje este tumultoasă și revelatoare. Ana se îndrăgostește de Sin, iubitul celei care a devenit într-un timp atât de scurt o persoană importantă pentru Ana. Înțeleapta, boema și depresiva Sagri, cea care i-a dat lumea peste cap Anei, în cel mai profund și frumos fel; Sagri, artista neîmblânzită, femeia fragilă și puternică, prietena și iubita perfectă, cea care le va schimba viața celor patru pentru totdeauna. Sagri devine, încetul cu încetul, un model demn de urmat  pentru Ana și Cris, singura femeie care merită atenția și admirația celor două surori după moartea mamei. Cris se înrăgostește de Punky, puștiul rebel, care se simte oarecum atras și de Sin și Sagri. Dar mai mult de Sin J În același timp, Sin este dorit și de fotograful său, Scary Z.,  care face o adevărată obsesie pentru el.

„Voiam să-i spun că numai așa mi-aș dori să trăiesc toată viața. Oriunde pe lume, dar să mă țină în brațe. Să mă lase să-i spun toate lucrurile pe care le gândesc. Tot ce nu pot spune altora. Tot ce nu ar înțelege normalii. Chestile alea ale noastre, de învingători.”

Nu am să ofer mai multe detalii despre relația lor, dar vă pot spune că aceasta le va schimba viețile într-un final. Ca și în alte cărți ale Cristinei - dar aici la o scară mult mai largă, povestea redată cu simplitate și profunzime îmbină mai multe elemente, dând naștere unei cărți care poate fi încadrată atât în genul psihologic, cât și thriller-crime. Este o carte din care nu a lipsit absolut nimic.

E despre oamenii frumoși, inteligenți, nonconformiști, geniali și interesanți din viața noastră. Cei care au făcut la un moment dat parte din ea sau cei pe care va urma să îi primim în viața noastră, dacă vom fi suficient de nebuni și curajoși să îi vedem așa cum sunt, fără voaluri sau măști, secrete sau prefăcătorii.

E despre psihicul fragil, sensibiltate și trăiri, mintea care îți joacă feste, viață și moarte.

E despre frumusețea artei, dar și greutatea cu care cei care tind spre infinit – infinitul artei și al frumosului, se vor lupta întotdeauna, limitați de prejudecățile altora și de impedimentele apărute în drumul lor spre regăsire și afirmare.

E despre libertate vs confort. Libertatea aduce cu ea maturizare, asumare, griji, pentru cei mai sensibili poate chiar depresie. Mulți tânjesc după libertate, dar știu și ce presupune ea de fapt? Renunțarea la micile plăceri ale vieții, asumarea multor lucruri de care până în acel moment habar n-aveai că la un moment dat va trebui să dai piept cu ele, piederea hobby-urilor, plăcerilor, visurilor...Sau alegerea de a le păstra, în ciuda maturizării.

E despre asumarea realității și a rolurilor pe care le avem în viață – de fiică, soră, iubită, artistă, etc. Ana se simte sufocată și de responsabilitățile pe care simte că le are față de cei din jur – ea trebuie să învețe  să fie o parteneră pe potriva iubitului său, o fiică matură și capabilă în ochii tatălui ei, o soră corectă, nu foarte exigentă dar nici foarte permisivă pentru Cris, sora mai mică cu opt ani, rebelă și bipolară. În spatele oricărei depresii, anxietăți, agorafobii, stă dorință de a funcționa corect, de a fi responsabil, asumat, de gașcă dar și matur atunci când situația o cere. În spatele acestor tulburări se ascunde întotdeauna un suflet rătăcit, confuz, sensibil, mai ales sensibil, care mai presus de toate simte totul la un alt nivel, așa cum oamenii ignoranți și fericiți în nefericirea lor, care se complac în diferite situații, nu vor fi nicicând capabili să le simtă. Durerea sfâșietoare prin care treci atunci când pierzi pe cineva drag ție, dorința de a face lucrurile să meargă, de a fi iubit și apreciat pentru ceea ce ești, dezamăgirea unui potențial eșec, a unei dezamăgiri în iubire, carieră sau viața socială. Toate acestea sunt catalizatoarele stărilor de neliniște, confuzie, tristețe profundă, chiar depresie adâncă. Iar toate aceste lucruri, pentru ființele mai speciale, sensibile, copleșite de emoții și gânduri contradictorii au o însemnătate aparte și pot influența modul în care acea persoană gândește și trăiește.

„Emilia mă rugase să nu folosesc niciodată cuvântul ăsta. Nebun, nebună. Nebunie. Spunea că e folosit greșit, că oamenii proști au senzația că oricine urmează un tratament psihiatric e nebun, când în realitate e de cele mai multe ori o ființă normală, mult prea sensibilă sau obosită, care are nevoie de o pauză.”

E despre frumusețea și unicitatea celor frânți pe din două, rupți pe dinăuntru, cu inima lăsată la vedere, cu durerea supurând, cu sufletul și mintea făcute vraiște, răscolite de atâtea griji, întâmplări, persoane. Și de demonii din interior, mai ales de aceia, de propriile noastre gânduri, de proprii noștri diavoli, de propriile noastre frici.

„Dar a simți te făcea atât de vulnerabil, în același timp. Știu, tocmai asta era, persoanele puternice erau cele mai vulnerabile, pentru că doar simțind descopereai cine ești (...). De-a lungul vieții mele, nu fusesem întotdeauna o învingătoare. Îmi părea rău după zilele mele pierdute și îmi promiteam că de-acum înainte voi trăi, orice ar fi. „Pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Trăiește-le, până la capăt.” , îmi scrisese Sagri pe prima pagină din Diavoli orbi.”

E atât o carte pansament, care îți alină dorul și durerile, dar și o carte pumn în stomac/palmă peste față, care te trezește la crunta realitate, te face să îți deschizi ochii și mintea. Te invită la introspecție, regăsire, asumare. Îți prezintă o altă perspectivă, te face să vrei să trăiești cu adevărat, să te regăsești și să te redescoperi, să devii cea mai bună variantă a ta. Atât de bună, de împlinită, de liberă și de wild încât dacă mâine ai afla că o să mori, să nu ai regrete, ci să fii mulțumit de ce ai trăit până în ultima ta clipă. Iar asta transmit cam toate cărțile Cristinei, cel puțin cele pe care le-am citit eu până acum. Iar Zilele noastre o asemăn foarte tare cu Păpușile, care este și preferata mea, datorită forței cu care m-a transpus în poveste și mesajelor transmise pe tot parcursul lecturii. Cartea se citește trăiește pe nerăsuflate, cuvintele sunt parcă înzestrate cu propria lor putere și te atrag spre ele încă din descriere, situațiile create sunt verosimile iar personajele, memorabile. Unice. De neuitat. Te bucuri și suferi alături de ele, le simpatizezi sau le urăști, empatizezi cu ele sau le invidiezi. Par reale, par invincibile, ai impresia că sunt lângă tine și îți vorbesc, iar tu le asculți și le observi comportamentul, le aprobi sau te gândești cum ai fi procedat tu în situația X. Oricum ai fi, ești prins în poveste, atașat de tot ceea ce ai descoperit în carte. Autoarea are un talent extraordinar de a crea situații și personaje atât de verosimile și reale, iar în acest volum a trecut la un alt nivel, este tot ea, dar într-o variantă infinit mai bună.



Toate elementele ce țin de psihologia și mintea umană, toate tulburările mentale descrise în carte au un mare impact asupra cititorului și se vede că totul a fost studiat, nimic lăsat la voia întâmplării. Să citești despre depresie, anxietate într-un context atât de real și emoționant precum povestea imaginată de Cristina nu este ușor, în special dacă te confrunți la rândul tău cu unele dintre simptomele descrise, dar este benefic și chiar te ajută, realizezi că nu ești doar un/o ciudat/ă, te face să te accepți mai ușor așa cum ești, observi că nu ești singur și că de fapt poți trece peste asta, aterizând în picioare, precum o pisică, indiferent de momentele grele prin care ai trecut și vei mai trece.

„Știu că nu putem să câștigăm de fiercare dată. Pentru că există oboseală, și dezamăgire, și plictis, și durere, și tristețea lucrurilor care se repetă la nesfârșit. Dar știu la fel de bine și că am să mă regăsesc după momentele de rătăcire. Întreagă și vie, la fel ca întotdeauna.”

E despre toate zilele din viața noastră pe care, dacă nu știm cum să le trăim, pierdem atât de multe: ne pierdem pe noi înșine, pierdem persoanele la care ținem și lucrurile care ne caracterizează și ușor ușor ne îndepărtăm de acel ideal și de ceea ce suntem, pierdem șansa de a trăi așa cum ne face mai fericiți.  Pierdem zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, deoarece timpul nu stă în loc pentru nimeni, iar atunci trebuie să-l trăim noi pe el, fix așa cum vrem, nu să ne trăiască el pe noi, anulând ceea ce este înăuntrul nostru.

„Se zice că toată suferința noastră vine din faptul că de-a lungul întregii vieți nu învățăm să trăim, iar când o facem e deja prea târziu.”

Recomand cartea tuturor celor care vor să se descopere pe ei înșiși, celor în interiorul cărora s-a stricat ceva, celor care se luptă cu bolile descrise în acest roman, dar în ciuda acestora, știu cum să trăiască. O mai recomand și celor plini de prejudecăți, oamenilor orbi și surzi și goi, poate așa se vor trezi și ei.

„Într-un fel, îți spui, și chiar nu  greșești, depresia e boala omului prea inteligent. A celui trezit complet, care înțelege că majoritatea lucrurilor după care alergăm ca bezmeticii nu au niciun rost pe lume sau în viața ta. Și, până la urmă, nu asta e viața, o lipsă totală de sens? (...) Într-un fel, noi suntem cei normali. Noi reacționăm ca oameni. Ei, doar ca parte dintr-un întreg pe care nu-l înțeleg.”


„Antidepresivele nu te vindecă de singurătate. Mai ales de singurătatea aia pe care o simți în mijlocul oamenilor și în miezul lucrurilor. Aia e cea mai rea, aia nu are leac.”

P.S Melodia aceasta mi se pare că se potrivește de minune cu tema/temele romanului. 


We're nothing like you
we're true and free
we're nothing like you
but you can't see who we are
We're different we're the children of the dark

joi, 9 februarie 2017

Rock my soul #4 Concert Tarja Turunen la București






Tarja Turunen este una dintre artistele mele preferate și cea mai bună voce de symphonic metal și operă. Soprană de excepție și fostă solistă a trupei finlandeze Nightwish, Tarja are milioane de admiratori în întreaga lume și este extrem de apreciată în România, unde este așteptată în fiecare an cu brațele deschise și cu mare nerăbdare de către fanii ei de aici. Fani printre care mă număr și eu, așa cum spuneam mai sus.

Concertul de pe 3 februarie, The Shadow Shows, cel de-al doilea la care am participat, a fost unul grandios, pe măsura așteptărilor. O apariție de excepție, o voce inconfundabilă, de o eleganță și o prezență răvășitoare, Regina zăpezii și a muzicii finlandeze, cum îmi place mie să-i spun, a încântat publicul cu cele mai noi piese de pe albumele discografice The Shadow Self și The Brightest Void, nelipsind nici melodiile mai vechi, cum ar fi I walk alone, 500 letters sau Ever dream, piesă înregistrată cu Nightwish. Familiarizată de câțiva ani cu fanii români, Tarja nu ezită să își exprime dragostea și aprecierea față de aceștia, declarând că de fiecare dată se întoarce cu mult drag în fiecare an pentru a ne oferi nouă cel mai de preț dar care ne poate fi dat din partea artistului preferat  - câteva ore de spectacol grandios, de feelinguri copleșitoare, muzică bună, atmosferă caldă, plăcută, nebună (în cel mai bun sens) și energizantă, exact precum este și ea. O artistă completă și complexă, care se dedică total pasiunii sale – îndemnându-ne și pe noi să facem exact la fel: să ne urmăm visurile, oricât de nebunești ar părea ele, să trăim la maximum totul și la momentul potrivit, pentru că timpul este efemer, trece atât, atât de repede, nu mai poate fi dat înapoi și trebuie trăită fiecare clipă la intensitate și făcând ceea ce ne aduce fericire și împlinire. Mai mult sau mai puțin, aceastea au fost cuvintele ei, un discurs destul de emoționant, mai ales pentru că știu că a pus mult suflet în acele cuvinte. Cât despre cuvintele în limba română pe care ni le adresează în timpul show-ului, god, femeia asta este mirifică. Parcă și acum o văd și o aud: Mâinile sus, București ! Pronunță la perfecție cuvântul București, asta în timp ce, bineînțeles, sare în sus, dansează și umple scena la propriu și la figurat; energia de care dă dovadă este incredibilă iar atmosfera care se creează între ea și public, de nedescris în cuvinte. Nu te duci cu trupul la concertele Tarjei, ci cu sufletul



Perfecte, unice, inegalabile, de neuitat. Aceastea sunt cuvintele cele mai potrivite pentru a descrie concertele Tarjei. Dacă ați fost măcar la unul dintre ele, știți despre ce vorbesc. Dacă nu ați fost, e timpul să o faceți J


În încheiere, vă las cu câteva dintre melodiile mele preferate care se regăsesc pe ultimul album al solistei. Rock my soul, please \m/




How did they die?
Oh the despair
So many lost.

Original sin
Gone in thin air
That is the cost.

No one recalls
All that is left
Nameless farewell.

Minding the fall
Cover the theft

Welcome to hell.


Made of stone
Behind the walls
A heart afraid of breaking.

Shades of fear
Stained your life
A child afraid of waking.

Numb with in
The sadness won’t find you.

No return
No way home

You’re burning all the bridges.


Many too many
Living their fears
Only few won’t fade away.

Not too many
Facing their tears
When sunrise outshines the grey.

She couldn’t see the world within her hands,
So beautiful
No one could hear the silence calling her.

Missed forever, wonder why
Close and far, as you and I
Like ice flowers trapped in time.



P.S. La concert m-am întâlnit cu două persoane pe care le admir foarte mult, doi artiști incredibili: scriitorul de gothic și horror Oliviu Crâznic ( http://cruxed.ro/product/ceasul-fantasmelor/) și cântăreața Aura Dănciulescu de la Scarlet Aura (https://www.youtube.com/user/AuraMusicRomania/videos).  Îi admir foarte mult și vi-i recomand cu încredere ! 

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Recenzie „Devoratorii de chipuri” de Cora C.White






Cartea de față poate fi descrisă cel mai bine doar printr-un singur cuvânt: intensă. Deși pornind de la o banală ceartă, o aparentă banală dicuție în contradictoriu, o simplă manifestare a gândurilor și dorințelor noastre, gânduri și dorințe, bineînțeles, diferite față de cele ale persoanei de lângă noi, volumul este mai mult decât ceea ce pare la prima vedere și am fost plăcut surprinsă la finalul lecturii, surprinsă și atinsă de ceea ce tocmai am citit. Modul de scriere simplu, dar în același timp profund al autoarei, trăirile și experiențele redate în carte, realitatea și magia cu care sunt învăluite cuvintele nu au cum să nu te atingă. Este imposibil să nu observi asemănările vieții duse de cei doi protagoniști cu propria-ți viață și să nu te întrebi: „De fapt eu ce am citit? O simplă poveste dintr-o carte sau povestea propriei mele vieți?” Frământările interioare ale personajelor, suferințele și nevoile lor, problemele cu care se confruntă zilnic – superficialitatea cu care îți duc zilele, slăbiciunea de a nu-și asuma propriul sine, de a fi incapabili să lase deoparte masca pe care au creat-o din lejeritate și minciună, neputința de a lăsa la vedere adevăratul lor chip – chipul sufletului, toate aceste războaie interioare ale celor doi pot fi la fel de bine ale noastre, căci ele mistuie interiorul și exteriorul tuturor – bine, a unora dintre noi mai mult decât a altora, persoane superficiale și fericite în nefericirea lor.

Pe parcursul cărții facem cunoștință cu Dan și Ana, un cuplu ca atât de multe altele, cu bucurii și griji, speranțe și dezamăgiri, certuri și împăcări. Soț și soție, cunoscându-se de câțiva ani buni, dar de fapt nefiind capabili să fuzioneze unul cu celălalt, să vorbească aceeași limbă, să se bazeze întotdeauna pe cel de-alături, să fie unul și același, Unul, nu doi străini care și-au pierdut calea. Dorința de a se salva din impasul prin care trec îi duce la planificarea unei excursii, iar pașii îi poartă spre o lume mirifică, o cabană situată în vârful unui munte, unde frumusețea peisajului, liniștea și calmul locului le transmite o stare ciudată de atemporalitate, relaxare, nepăsare și încă ceva. Ceva care cu siguranță le va schimba viețile. Personaje bizare, cu un comportament nefiresc, anormal, proprietarii cabanei, soții Trut, par rupți din celebrele filme cu familia Addams, creându-le stări din ce în ce mai ciudate noilor chiriași și jucând un rol crucial în evenimentele imediat următoare. Menită să îi apropie și mai mult și să calmeze spiritele, drumeția se dovedește a fi ceva neașteptat, și nici chiar schimbarea peisajului ori promisiunea unui răsărit de soare în brațele persoanei dragi nu le calmează spiritele acaparate peste poate de trăirile interioare.

„Soarele apunea, iar crepusculul, care se ascundea după muntele din spatele cabanei, era decupat din cărțile cu povești nemuritoare. Și ea era incredibil de frumoasă, acolo, atunci, când ultimele raze de soare ale zilei îi încadrau silueta și presărau pe ea mici fire de aur. Era ființa are ocupa cel mai mult loc în sufletul lui.”

„Își luă inima în dinți și se apropie de ea, o cuprinse în brațe și își lipi buzele de gâtul ei transpirat. Era cea mai frumoasă senzație pe care o simțise de câteva luni încoace.”

Povestea se concentrează în mare pare pe trăirile și gândurile lui Dan, un bărbat copleșit de povara amintirilor din trecut și dezamăgit de neînțelegerile ivite mai mereu în căsnica nu tocmai reușită. Cititorul devine martorul tăcut al tuturor răbufnirilor acestuia, a stării lui de permanentă confuzie și neliniște, căci odată cu sosirea în noul loc, existența lui Dan, așa cum o cunoștea el, este dată peste cap. Coșmaruri, oglinzi hipnotizatoare, amintiri pătate cu sânge, gemene macabre, cu corp diform și chipuri înfricoșătoare, grotești -  pure halucinații, realități distorsionate sau doar un adevăr neexperimentat până acum? Iar mai apoi, din nou, mirajul unei vieți minunate, fără griji, dar și fără de cunoaștere, cu promisiunea de a duce o viață feerică, plină de iubire și magie, de a-și petrece clipele alături de cea pe care o căuta mereu în realitatea lui – Alice din Țara Minunilor, plăsmuirea minții lui afectate de durere și dorințe neîmplinite.

„Să rămâi tu aici cu mine. Aici nu o să te mai doară. N-o să te mai doară nimic, nici trupul, nici sufletul. Să rămâi aici pentru totdeauna.”

Prins între trei femei, prins între două lumi, între propriile alegeri, propria evadare, propriile gânduri contradictorii și neliniști, supraviețuind, nu trăind cu adevărat, viețuind în propria bulă,  orb în fața durerii interioare a celei de lângă el, surd la strigătele de ajutor, strigăte ce și-au pierdut ecoul pentru că au obosit să nu fie auzite.

„Lui Dan nu pot să-i spun nimic din ceea ce mă frământă. Nu înțelege. Și el doarme asemenea celorlalți și îi pasă doar de mărunțișuri inutile, care nu o să-i aducă niciodată fericire adevărată, fericire de durată, liniște..Nu putem vorbi decât de tâmpenii și atunci când o facem totul este superficial.”

 Personajul masculin este readus în mod brutal la realitate, cu o simplă mișcare din mână i se ia tot ce are mai de preț pentru a-l face să realizeze adevărul, și anume că avea ceva, ceva ce nu a fost în stare să prețuiască, fiind prins în propria superficialitate,  iar acum nu mai are nimic. Este o modalitate extremă prin care viața ne reamintește să trăim, să ne deschidem ochii și sufletul și să prețuim ceea ce avem la momentul potrivit.

„Câteodată nu ne trezim decât atunci când suntem șocați. Iar tu ai nevoie de o zguduială zdravănă ca să își dai seama ce porți înăuntrul tău. Și ar mai fi ceva..Adormiții ca tine nu știu ce este aia iubire, da’ o să înveți tu ! Pe asta ți-o promit.”



Deși la începutul cărții – și în parte parte din ea, atenția ne este îndreptată spre Dan, conflictele pe care acesta le are cu proprietarii cabanei și toate celelalte ciudățenii neexplicabile în care acesta se vede prins fără voia lui, sfărșitul ne invită într-o altă călătorie, de data aceasta în lumea și gândurile Anei, acolo unde vom descoperi o ființă aparte, acaparată de proprii demoni interiori, luptându-se nu cu cei din jurul ei, ci cu ea însăși.

„Hoarde întregi de demoni îmi invadează spațiul și îmi respiră aerul. Am fugit de umbrele din afară ca să fac loc umbrelor din mine.”

Puținele scene în care ni se relevă marea iubire dintre cei doi alternează cu scenele mai puțin feerice, chiar înfricoșătoare, în care cititorul intră alături de personajele cărții într-o stare de permanentă confuzie și alertă, trecând de la fericire la agonie, de la extaz la o frică terifiantă, toate aceste senzații năucitoare fiind experimentate de la o pagină la alta cu o rapiditate ce nu lasă loc indiferenței, vrând parcă să scoată în evidență efemeritatea momentului, nebunia și ironia vieții – într-o zi putem fi fericiți, putem avea impresia că avem totul și chiar mai mult decât am cerut, iar în ziua imediat următoare neprevăzutul, fatalitatea, ceasul rău sau poate karma, numiți-l cum vreți, să își facă insidios cale spre viețile noastre și să schimbe tot ce cunoșteam înainte.

„Să aprinzi lumina în cameră înainte de  a deschide ochii, lumina le orbește și le gonește ! Să nu o stingi până nu răsare soarele !”

Devoratorii de chipuri nu este doar o simplă carte cu accente dark, este o carte despre viață, greșelile pe care le repetăm la nesfărșit, trecutul care ne prinde din urmă dacă nu știm să-l lăsăm să fie trecut, și care ne târăște în labirintul întunecat al amintirilor ce nu vor să se desprindă de noi – sau noi de lângă ele. Este o carte care readuce la suprafață demonii din interiorul tău și te provoacă să dai ochii cu ei și să-i înfrângi. La fel de ușor te provoacă să crezi și să găsești iubirea și speranță, liniștea și deplinătatea. Toate aceste manifestații duale – cele încadrate în categoria „bine” și cele etichetate ca și „rău” își duc luptele în sufletul, mintea, trupul nostru – câmpul lor preferat de bătălie. Care dintre ele va câștiga...asta depinde chiar de noi înșine, se pare J

Este o carte care vorbește despre asumarea sinelui, acceptarea în totalitate a ceea ce suntem, a ceea ce sălășluiește înăuntrul nostru, acea persoană care suntem de fapt, nu chipul pe care îl văd ceilalți, nu cuvintele lipsite de sens (pentru cei din jurul nostru), nu tăcerea pe care o lăsăm să ne împresoare, deoarece nimeni nu ne crede atunci când vrem să ne deschidem cu adevărat, nimeni nu prinde sensul cuvintelor noastre și mai ales ce se ascunde în spatele lor, nu ceea ce vor ei să creadă că suntem, ei, cei orbi, surzi și goi, care nu pot dibui prin cotloanele sufletului celui de lângă ei ori prin ale propriului suflet.

„Tăcerea dintre ei  era străină. Era tăcerea a doi oameni ce nu s-au cunoscut niciodată. Tăcerea a doi oameni care trăiau în lumi diferite, separați unul de celălalt.”

Realismul se întrepătrunde cu magia, fantasticul, științele oculte și ezoterismul, dând naștere unei povești uimitoare de factură mistică, în care nimic din ceea ce există la suprafață și din ceea ce se poate observa cu ușurință nu este adevărul adevărat. Și în fond, care este realitatea, ce reprezintă adevărul? Știm noi să îl recunoaștem când îl avem în față sau este el ceva greu de atins pentru marea majoritate a oamenilor, ceva ce doar o foarte mică parte dintre noi este capabilă să vadă, să înțeleagă, să simtă dincolo de chipul de lut ce reprezintă la suprafață ființa umană?

Deși de factură mistică, volumul de față invită la introspecție, la o analiză detaliată a modului în care ne trăim existența, la conștientizarea lipsurilor, defectelor și problemelor pe care singuri le accentuăm și la găsirea acelor piese lipsă din puzzle-ul vieții noastre. Pot spune că pentru mine Devoratorii de chipuri reprezintă ceva mult mai mult, sunt sigură că nu din întâmplare a ajuns acesată carte în mâinile mele, și nu spun asta deoarece printre rândurile ei am dat și de versurile unei melodii pe care o ador de mult timp – Carnaval of rust, Poets of the Fall J Pur și simplu, nu prea cred în coincidențe. În plus, am perceput-o ca fiind mai mult psihologică decât fantastică,  deși abundă în evenimente supranaturale, dar aceste evenimente inexplicabile și catalogate de unii ca fiind pure fabulații au și ele rolul lor bine determinat în viața unora dintre noi.

Recomand cartea tuturor celor care vor să aibă parte de o lectură complexă, memorabilă; sunt sigură că cei care știu să citească cu adevărat, să simtă cuvintele și să trăiască povestea, care uneori poate fi mai mult decât o poveste, se vor bucura de această lectură și de întrebările generate în urma lecturării ei.

Devoratorii de chipuri poate fi comandată de pe site-ul editurii Vremea.