duminică, 4 decembrie 2016

Sunday music #14 Myrath live in Bucharest

 






Trupa Myrath (în arabă însemnând "moștenire") a susținut un concert magnific pe data de 1 decembrie în București, la doar câteva zile după ce au concertat la Timișoara. Formația de origine franco-tunisiană a avut parte de  primul ei concert cap de afiș din România, după concertele susținute în deschiderea celor de la HIM și Megadeth, de data aceasta promovând cel de-al cincilea album din cariera muzicală, Legacy.

Concertul de joi seară a fost unul sublim, impresionant, iar trupa a dat dovadă de talent și profesionalism, îmbinând cu măiestrie elementele de metal progresiv cu ritmurile orientale specifice țărilor arabe. Zaher Zorgati, solistul trupei este extraordinar de carismatic și reușește cu ușurință să umple o scenă întreagă, fiind extrem de apropiat de fani și public, având prezență scenică și o voce inconfundabilă. Momentul în care acesta a coborât de pe scenă, a venit în mijlocul mulțimii și ne-a rugat să stăm jos, de jur împrejurul său, pentru a ne spune o poveste, a fost memorabil, un moment care a pus în evidență relația artist – fani și a arătat la ce nivel ar trebui să fie aceasta, Zaher știind prea bine cum să se facă remarcat și iubit, oferind o părticică din el publicului întreg.

Cu alte cuvinte, un concert la care m-am bucurat că am fost prezentă, un show de neuitat și cinci băieți talentați care vor scrie istorie pe scena muzicii rock.

Pentru sfărșit vă las să intrați în atmosfera Myrath cu un filmuleț de la concertul susținut în București. Din păcate el nu cuprinde nici măcar jumătate din atmosfera de acolo, nimic nu se compară cu feeling-ul pe care ți-l oferă un concert live, dar totuși este o mică părticică din ceea ce pot realiza tinerii talentați care își dedică întreaga lor viață artei, muzicii, frumosului. 



joi, 1 decembrie 2016

Nou în bibliotecă #6

A mai trecut o lună, o filă din acest an, o lună plină de lecturi frumoase și de surprize editoriale. Nu pot să cred cât de nemilos este timpul și cu ce repeziciune ne poartă el spre încheierea unui nou an. Aceste postări mă ajută nu numai să țin o evidență a cărților achiziționate pe parcursul fiecărei luni, dar mă fac să conștientizez și mai mult efemeritatea timpului și importanța modului în care alegem să petrecem acest timp și – fiind o cititoare înrăită – nu pot să nu pun accentul pe timpul alocat lecturii. Cred cu siguranță că modul în care ne petrecem orele libere are o mare influență asupra noastră și spune multe lucruri despre persoana care suntem noi,  mai ales că timpul pe care alegem să ni-l petrecem citind o carte nu este timp pierdut.

Despre importanța cărților și modul în care ne pot schimba ele viața și percepția voi vorbi scrie într-o postare viitoare; acum haideți să vă arăt ce bijuterii literare și-au făcut loc în biblioteca mea în luna noiembrie.

De la Editura Nemira, am primit un colet surpriză cu aceste trei cărți minunate. Mulțumesc mult !!  Zgomotul timpului am citit-o deja și mi-a plăcut enorm de mult. Este o poveste tulburătoare și impresionantă despre perioada comunistă și condiția artistului sufocat de numeroasele piedici întâmpinate pe parcursul carierei sale. Mai multe despre subiectul cărții puteți afla de aici, unde am scris recenzia volumului.


De la noul sponsor al blogului, Editura Litera, am primit cărticica de mai jos. Mulțumesc pentru încredere și sper să avem o colaborare cât mai frumoasă !


De la târgul de carte Gaudeamus mi-am cumpărat următoarele titluri:

- Jocul necromanților de Șerban Andrei Mazilu, continuarea cărții Anotimpul pumnalelor (pe care v-o recomand insistent, este un volum incredibil de reușit și foarte original)


- Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată de Cristina Nemerovschi și Fata de la nord de ziuă de Alexandru Voicescu. Abia aștept să citesc aceste două cărți, Alex & Cristina fiind doi dintre autorii mei preferați de la Herg Benet și pe care îi recomand deoarece scriu foarte, foarte bine


-  Nopți la Monaco de Natașa Alina Culea. Până acum am citit două din patru cărți ale acestei autoare, mi-au plăcut destul de mult și nu puteam să nu cumpăr această bijuterie care are și o copertă foarte...seducătoare


De Black Friday, de pe Elefant mi-am luat Casa păpușilor, volumul trei din seria Helen Grace. Am așteptat nerăbdătoare acest volum deoarece primele două volume mi-au plăcut enorm de mult. Cărțile polițiste/thriller cu tentă psihologică vor rămâne pentru totdeauna preferatele mele.



Cam asta am cumpărat/primit eu în luna ce tocmai a trecut. Voi cu ce vă lăudați? 

Până data viitoare...citiți, citiți și iar citiți ! 

joi, 24 noiembrie 2016

Recenzie “Zgomotul timpului” de Julian Barnes



Ultima carte scrisă de autorul britanic Julian Barnes aduce în atenția cititorilor viața celui mai mare compozitor rus, Șostakovici, concentrându-și atenția asupra condiției artistului în timpul uneia dintre cele mai dificile și neîngăduitoare perioade din câte au existat vreodată - perioada comunistă, și accentuând numeroasele piedici ce i-au fost puse tânărului compozitor încă de la începutul carierei sale și care au continuat de-a lungul întregii lui vieți, luând sfărșit abia în momentul trecerii sale în neființă.

Fiind a doua carte citită de mine (după Până când m-a cunoscut) dintre numeroasele titluri publicate ale acestui autor și ambele plăcându-mi la fel de mult (bine, poate că Zgomotul timpului mult mai mult), deși fac parte din genuri total diferite (prima fiind de factură psihologică, a doua încadrându-se atât în stilul biografic, cât și în cel de ficțiune istorică), pot spune că Barnes m-a câștigat drept viitor cititor fidel într-un timp relativ scurt, cu doar două cărți, găsindu-și locul pe lista mea de autori preferați spre care îmi voi îndrepta de-acum înainte atenția.

„Cei care se bucurau de favoare rareori rămâneau favoriți; singura necunoscută era când vor cădea.”

Lipsit de apărare părintească, orfan de tată și luptându-se cu o sănătate fragilă încă din copilărie, viitorul faimos compozitor se vede nevoit să preia datoria de bărbat al casei și susținător al celor două surori și mamei lor, maturizându-se de timpuriu, dar în același timp tânjind după atenție și grijă, fapt ce se va reflecta și mai târziu, în relațiile sale amoroase.  Tânăr, ambițios, talentat, Dmitri Dmitrievici compune muzică de la o vărstă fragedă și cunoaște gustul faimei de timpuriu, lucrările sale fiind interpretate pe marile scene și gustate de publicul larg, cu precădere de o anumită clasă socială superioară.  Însă aprecierile și ovațiile câștigate prin muncă și studii temeinice îi sunt anulate pe motivul îndreptării atenției spre anumiți artiști europeni, pe care îi admira și cu care se identifica nu de puține ori, și a nerespectării cerințelor artei sovietice, considerată a fi cu mult superioară oricărui alt sistem muzical și cea mai potrivită pentru a fi reprezentată pe scenă și făcută publică și altor populații, spre a servi drept exemplu, așa cum s-a întâmplat la Congresul Cultural pentru pacea lumii de la New York.

Lucrarea sa Lady Macbeth din Mtensk este dur criticată de către partidul comunist, iar articolele defăimătoare din publicația de renume Pravda, scrise, probabil, de însuși Stalin, nu încetează să apară constant, Șostakovici fiind “sfătuit” să-și ceară scuze în mod public și să ia toată vina asupra tinereții și neștiinței sale, dorindu-se să își declare intenția de a se îndrepta exclusiv spre muzica tradițională rusească. Cu alte cuvinte spus, un om ce dispune de un real talent muzical, dar forțat să se lepede de ceea ce este el ca persoană și artist, înăbușindu-și propriile viziuni despre pace, muzică, război și transformându-le în convingeri politice și culturale favorabile partidului din acel timp numit sugestiv Cultul personalității.

“Arta aparține tuturor și nimănui. Arta aparține tuturor timpurilor și niciunei epoci. Arta aparține creatorilor ei și celor care se bucură de ea. Arta nu aparține Poporului și Partidului mai mult decât aparținea odinioară aristocrației și patronilor. Arta este șoapta istoriei, auzită peste zgomotul timpului.”


Te întrebi cum poate fi posibilă o asemenea existență, cum tu, ca muzician, scriitor, interpret sau compozitor mai poți continua munca de creație atunci când nu te mai regăsești nici măcar într-un minim procent în notele, compozițiile, cuvintele ce ies din tine, dar care nu îți aparțin, ci sunt cerute și dictate pe bandă rulantă de către călăii tăi morali? În aceste condiții extreme, în care aproape îți dorești să te omoare, dar suporți de dragul siguranței familiei, ce rost mai are arta, unde îi este frumusețea și expresivitatea, cum de ceva ce se preuspune că ar trebui să fie plăcut, revelator și pur este de fapt măsluit și transformat după bunul plac al puterii?  


 În timpul Uniunii Sovietice nimic nu era lăsat la întâmplare, propriile personalități erau anulate și nu exista o cale de mijloc: te conformai sau mureai. De o parte erau arta și talentul tău personal (folositor pentru că îl aveai, obținând în același timp și anumite privilegii, cum ar fi renume național și/sau internațional, o remunerație bunicică, un apartament, o casă și o mașină cu șofer cu tot, dar cel mai mare privilegiu pe care ți-l puteau acorda era propria ta existență, faptul de a te lăsau să-ți trăiești viața – cum voiau ei, ce-i drept; nefolositor dacă refuzai să-ți exprimi talentul conform intereselor politice, devenind un dușman al poporului), de cealaltă parte, și sufocându-te constant, erau birocrația, puterea, politica.

“În Rusia lui Stalin nu existau compozitori care să scrie cu tocul între dinți. De acum încolo vor exista doar două categorii de compozitori cei vii și înspăimântați și cei morți.”

“Muzica este nemuritoare, muzica dăinuiește o veșnicie și va fi nevoie de ea întotdeauna, muzica poate spune totul, muzica...și așa mai departe. Îți astupa urechile în timp ce ei îi explicau natura propriei lui arte. Aplauda idealismul lor. Și, da, muzica poate fi nemuritoare, dar, vai, compozitorii nu sunt. Ei sunt ușor de redus la tăcere și mai ușor de ucis.”

De departe una dintre cele mai emoționante și reprezentative scene este cea care arată gradul de decădere și înjosire a artistului, în care Nikolas Nabokov (vărul acelui Nabokov) îl face practic pe marele compozitor să își recunoască în public rolul în toată această mascaradă politică, și anume acela de simplu delegat trimis de regimul Stalinist, dezbrăcat de propriile idei și credințe, golit până și de propria demnitate, o păpușă fără simțuri și drept de apel, mânuită fără milă de către maestrul păpușar – Puterea/Stalin, care anula orice libertate individuală.

Moartea dictatorului vine ca o eliberare pentru Șostakovici, care își regăsește o parte din curaj și din libertate și decide să compună doar ceea ce simte că este necesar, însă spun doar o parte, deoarece locul unui dictator este ocupat de un altul (cum altfel?), iar Dmitri este somat să devină membru al Partidului.

“Poate conștiința nu mai avea o funcție evolutivă, așa că fusese eliminată. Intră sub pielea tiranului modern, pătrunde-l strat după strat și vei observa că țesutul nu se schimbă, că sub granit tot granit găsești și că nu dai peste nicio nișă a conștiinței.”

Un ciclu fără de sfărșit al unei puteri opresive , un destin frânt, o degradare a conștiinței și o distrugere a sufletului acordată pe notele unei simfonii.

O carte despre ce înseamnă libertatea de exprimare și până unde poate merge încătușarea și constrângerea unui artist; despre repercursiunile suferite în urma cenzurării și denaturării propriilor gânduri, credințe, valori. Barnes ne relevă adevărata față a faimei și ce se ascunde de fapt în spatele procesului de creare a marilor compoziții ce au luat naștere sub cupola unui sistem defect și opresiv.

“Învățase de asemenea cum se distruge un suflet de om. Un suflet putea fi distrus în trei feluri: prin ceea ce îți făceau alții, prin ceea ce te puneau alții să faci; prin ceea ce alegeai de bunăvoie să-ți faci ție. Una dintre metodele acestea era suficientă, dar, dacă erau prezente toate trei, rezultatul era irezistibil.”

Zgomotul timpului ne prezintă în culori de alb și negru povestea celui mai faimos muzician de secol XX, cu bucuriile și reușitele lui, dar mai ales cu toată agonia psihică la care a fost supus și cu toate limitările și cenzura pe care a fost nevoit să le accepte, ca parte a unui compromis făcut în numele artei și pentru a rămâne în viață, el și familia sa.

Mă bucur enorm de mult că am avut șansa să citesc această biografie ficțională magistral scrisă, o capodoperă ce îmbină teme precum rolul artistului în societate, puterea politică, sacrificiile făcute în numele artei, regimul sovietic. Cărțile de acest gen sunt adevărate lecții de viață ce ne aduc o mica parte din istoria și zgomotul timpurilor trecute.

Mulțumesc editurii Nemira pentru volumul oferit.

P.S. Pentru cei interesați de scrierile autorului Julian Branes, Nemira ne aduce o întâlnire virtuală cu acesta luni, 28 noiembrie, la Librăria Humanitas Cișmigiu. Pentru cei care nu sunt din București sau nu au mai prins locuri la eveniment, întâlnirea va fi filmată și făcută public pe paginile editurii. 

duminică, 20 noiembrie 2016

Cum a fost la Gaudeamus 2016



Iată că a trecut și acea perioadă din an pe care o așteptam nerăbdătoare și foarte entuziasmată. Nu, nu mă refer la Crăciun, Anul Nou sau ziua mea de naștere, ci la târgul meu preferat de carte, Gaudeamus. Mult am avut de așteptat, repede a trecut!  

Din păcate nu am reușit să mă bucur de târg așa cum mi-aș fi dorit, am ajuns sâmbătă în jur de ora 12 și am plecat de acolo aproape de închidere, dar tot nu am apucat să mă uit la toate editurile sau să vorbesc cu toți scriitorii și bloggeri prezenți. A fost o aglomerație de nedescris și o căldură insuportabilă, am stat multe ore în picioare, dar cu siguranță a meritat ! Cred că a fost cel mai bun târg de carte de până acum, în parte pentru că am avut o companie foarte plăcută și un ajutor binevenit la cărarea bagajelor (Mulțumesc, love, pentru răbdare:D Rușine, Romexpo, pentru lipsa garderobei !), în parte pentru că am participat la cele mai cool lansări și m-am revăzut cu niște persoane incredibile, pe care le urmăresc cu drag munca și le apreciez pentru ceea ce sunt – atât ca oameni, cât și ca scriitori.

Dar să începem cu începutul. Prima lansare de carte la care am participat a fost cea a Cristinei Nemerovschi cu noul ei roman, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Sunt foarte curioasă de ce am să găsesc în această carte și sunt și mai curioasă dacă va surclasa Păpușile, cartea mea favorită de până acum. Vom citi și vom vedea ! La lansare a participat și Ioana Duda, o altă scriitoare de la Herg Benet de care sunt foarte curioasă. Ultima ei carte, Jurnalul primei mele morți, este pe lista mea de wishlist.


 Cea de-a doua lansare la care am ținut morțiș să fiu prezentă și mă bucur foarte mult că a avut loc în București a fost cea a Natașei Alina Culea. O dublă lansare de carte, pentru cărțile Lupii trecutului. Sofia și Nopți la Monaco. Pe Natașa am descoperit-o de curând și pur și simplu m-am îndrăgostit de unicitatea ei și profunzimea cu care scrie. M-am bucurat enorm de mult că am revăzut-o, este o autoare specială și o persoană foarte dragă mie. La Lupii trecutului și Marat am publicat deja recenziile, urmează să mai descopăr surprizele din spatele volumelor Natașa, bărbații și psihanalistul și Nopți la Monaco. Ah, și va urma și un concurs cu unele dintre  titlurile de mai sus, cât mai curând, sper !


Șiiii, ultima lansare, dar nu cea din urmă, a fost la Editura Crux Publishing, o editură promițătoare care crește pe zi ce trece. De fapt, aici am participat la mai multe lansări, nu doar la una singură. Andrei Șerban Mazilu și-a lansat mult așteptata continuare a volumului Anotimpul pumnalelor, pe numele ei Jocul necromanților (Vai, ce bine sună! Și ce copertă are!). Primul volum mi-a plăcut enorm de mult, nu am cuvinte să explic cât de mult și abia aștept să citesc și volumul doi (după ce am să recitesc Anotimpul – sau cel puțin așa sper). 


Cea de-a doua lansare de la Crux a fost pentru ultimul volum al trilogiei Predestinare genetică, Față în față scrisă de Ciprian Mitoceanu. Mi-a plăcut enorm de mult prezentarea Deei și m-a făcut să îmi doresc și mai mult această trilogie palpitantă. 


Ultima lansare (ulima la care am participat eu) a fost destul de atipică și pe alocuri...înspăimântătoare. Volumul Ecouri din tenebre semnat Rodica Bretin a beneficiat de o apariție surprinzătoare, o mireasă însângerată desprinsă parcă din cele mai horror filme. 


La Crux m-am revăzut și cu un scriitor tare drag mie, Oliviu Crâznic, autorul cărților Ceasul fantasmelor (Ed. Crux) și Și la sfărșit a mai rămas coșmarul (Ed. Vremea). Plus alte povestiri apărute în diferite cărți (tot Crux) și reviste culturale online. 

Per total, la Crux mi-a plăcut enorm de mult, ei sunt o mare și talentată familie acolo, așa că nu vă sfiiți în a le achiziționa cărțile și, mai nou, accesoriile (tricouri, genți, semne de carte).

Bonus, o imagine cu semnele de carte handmade realizate de Alex Șutiu, blogărul de pe Raidu’dă pirați . Superbe, nu-i așa?



Nu în ultimul rând, nu puteam pleca de la târg fără a vizita una dintre editurile mele preferate, Nemira. Cărți una și una, pentru toate gusturile și pentru toate vârstele, oferte foarte bune și un brăduț incredibil de simpatic și frumos. 


P.S. Vă recomand acestă trilogie magnifică despre Bucureștiul interbelic. Găsiți recenziile complete pe blog, în secțiunea recenzii. 


Acestea fiind spuse, cam așa a fost Târgul de Carte Gaudeamus 2016 văzut prin ochii mei. Sper că prin intermediul postării ați reușit să vă faceți o idee despre cum au decus lucrurile pe acolo și chiar dacă nu ați ajuns la târg, vă puteți achiziționa cărțile dorite de pe site-urile editurilor sau de pe librăriile online. Pe data viitoare ! 

marți, 15 noiembrie 2016

Recenzie "Marat" de Natașa Alina Culea



Cum putem face timpul să se oprească în loc atunci când trăim la intensitate și din toată inima anumite momente neprețuite și de o mare însemnătate pentru noi? Cum putem păstra magia acelor momente astfel încât ele să nu se piardă în negura anilor? Cum putem face față pierderii celor mai frumoase clipe și conștientizării faptului că ele nu se vor mai repeta pentru niciodată? Că totul este trecător, că nu am trăit momentul la intensitate maximă, că am fi putut avea ceva pentru totdeuna, dar ne-a scăpat printre degete într-un moment de neatenție și indecizie? Cum putem trăi cu realitatea de a fi luat o decizie în contradicție cu dorințele noastre și de a fi pierdut exact ce căutam de-o viață întreagă? Cum putem repara greșelile din trecut? Există oare vreo cale prin care putem schimba deciziile luate, ne putem retrage cuvintele rostite, le putem face să dispară ca și cum nu buzele noastre le-ar fi rostit? Câți dintre noi mai au parte de a doua șansă prin care să-și schimbe alegerile luate în grabă, să schimbe făgașul lucrurilor și să-și recupereze zilele, nopțile și anii pierduți și trăiți în regret, deznădejde, suferință și căutare? Și mai ales, cât de puternică este iubirea? Poate ea învinge tot? Pote trece peste obsatcolele vieții și peste anii ce trec nepăsători și nemiloși? Poate la final să fie la fel de intensă și grăitoare la fel ca la început? 

Chiar și atunci când credem că ducem o viață liniștită și împăcată, că nimic nu ne poate perturba aparenta fericire și calmitate, exact atunci destinul ne pregătește anumite provocări și situații menite să ne testeze adevăratul sine din noi înșine, să ne încerce stabilitatea emoțională și mentală, să ne dărâme credințele din temelii, precum și zidurile visurilor create peste ani. Destinul, viața, karma, - numiți-o cum vreți -, are această plăcere  de a scoate la suprafață cele mai lăuntrice și arzătoare dorințe ce zac impregnate undeva adânc în noi, unele de care nici măcar noi înșine nu știm, pe care le conștientizăm doar în acel moment în care le întâlnim pentru prima oară sub forma unor locuri, a unor lucruri sau a unor persoane – străine, dar totuși familiare, tăcute, dar care totuși strigă la noi și în noi atât de multe cuvinte ce brusc capătă sens, cuvinte arzătoare ce conferă un nou sens vieții noastre.

Îmi place să cred că nimic nu este întâmplător în viață și fiecare om are destinul lui scris acolo, undeva, de care nu se poate dezice și cred cu și mai mare tărie acest lucru acum, după ce am terminat de citit această carte.

Destinul aduce fiecărui om oportunități în viață, de care va știi să profite. Sau nu. Îi va scoate în cale o mulțime de persoane, dintre care unele vor avea un impact mai mare asupra lui, vor răspunde aștepărilor și idealurilor proprii și vor lăsa urme adânci în viața-i. Îi va aduce călătorii neașteptate pe care le va parcurge  (sau nu) cu nesaț și sete de cunoaștere și la finalul cărora se va întoarce mai înțelept și mai împlinit. Viața ne oferă toate aceste lucruri la un moment dat, mai devreme sau mai târziu și va depinde doar de noi să luăm alegerile și deciziile benefice nouă, pentru că s-ar putea să fie unica șansă pentru noi. Uneori totul pare să se rezume la alegerile și la cunoașterea noastră – cât de bine ne cunoaștem pe noi înșine astfel încât să reușim să luăm decizii ce în prealabil să nu sufere regrete.

Și ce călătorie frumoasă și palpitantă ne oferă Natașa Alina Culea prin cartea ei ! O călătorie pe tărâmul iubirii, a celei mai pure, profunde, emoționante și dăinuitoare iubiri din câte s-au scris până acum. Povestea de dragoste dintre Alina și Marat este una la un miliard și cei care au parte de ea sunt cei mai fericiți dar și cei mai triști oameni de pe planetă. Sunt oameni sensibili, puri, capabili de cele mai profunde sentimente, care înțeleg importanța iubirii și nu cunosc jumătățile de măsură nici în dragoste, nici în suferință, fragili dar și puternici, capabili de sacrificiul suprem. Sunt acei oameni precum scriitoarea Alina și personajul cu același nume, care au cunoscut iubirea la cel mai înalt nivel și nu doresc mai puțin de atât, ci vor întregul pachet de emoții, trăiri și extaz, acele persoane care vor să vindece prin cuvinte și emoții.


„(....) deși e o poveste tristă, mai tristă ar fi fost viața mea dacă ea nu ar fi existat; tocmai de aceea sunt o femeie fericită, chiar dacă plâng în fiecare zi.”


Aflată într-o călătorie de afaceri în China, tânăra Alina află pentru prima oară ce înseamnă să iubești cu toată ființa atunci când își intersecteză drumul și privirea cu cele ale enigmaticului și nobilului Marat, un bărbat de o frumusețe și profunzime copleștoare. Fără a vorbi aceeași limbă, fără a întreține o discuție (poate doar exceptând-o pe cea a ochilor și inimilor celor doi), doar privindu-se și respirând același aer pentru doar câteva ore, cei doi devin subit extrem de conștienți unul de persoana celuilalt, simțind că unicul lor rost în univers este acela de a fi împreună. Însă relația stabilă pe care tânăra o are de șapte ani cu iubitul ei nu îi dă voie să dea glas sentimentelor, reprimându-și astfel dorințele și refuzându-i lui Marat orice încercare de a se cunoaște mai bine. Întoarsă la București, realizează că nimic nu mai este ca înainte, Denis îi pare un străin, iar singurele lucruri care contează acum pentru ea sunt amintirile și trandafirul uscat rămase în urma celor câteva întrevederi cu Marat. Decizia luată pe baza vinovăției îi răpește toată liniștea din suflet, pentru totdeauna, și ajunge să retrăiască la nesfărșit trecutul. Circumstanțele fac ca ea să piardă definitiv legătura cu Marat, iar atunci când se hotărăște să-l caute pentru a-i declara iubirea, realizează că trecutul nu mai poate fi recuperat, momentele refuzate nu se mai pot întoarce, iar regretul de a nu trăi iubirea la momentul potrivit alături de persoana potrivită va atârna greu în viața ei de acum înainte.

„Întunerciul a luat chipul iubit al lui Marat și ochii săi rugători îmi vobeau despre ce ar fi putut fi dacă n-aș fi plecat din Beijing. Am știut atunci că orice decizie are urmările ei și că eu v-a trebui să învăț să trăiesc cu jumătate de suflet, pentru că cealaltă jumătate rămăsese cu el, închisă într-o poveste cum nu a mai fost, o poveste cu doi protagoniști care-și vorbeau cu inima, ca în filmele mute.”

„Greșeala mea a fost că am raționalizat iubirea, în loc să o trăiesc și să o accept în viața mea ca pe un dar divin ce era. Justiția oamenilor nu există în legile inimii.”

Nimic în viață nu este întâmpător, lăsat la voia soartei, întâlnirea dintre cei doi este mai presus de legile normalității și chiar și de cele ale iubirii, este o iubire ce sfidează timpul și distanța, ea a fost predestinată și scrisă în stele cu stropi roșii de sânge ce picură din inimile îndrăgostiților. O iubire cu spini, o iubire nebună, o iubire fără precedent.

„Nu am nimic altceva, decât un trandafir uscat, asemenea sufletului meu însetat de iubirea lui Marat.”

 „Trandafirul dăruit mi-a umplut sufletul de spini, iubirea doare nespus de tandru, dar am atâtea motive să-i iubesc umbra, să-l caut în lumea asta nepăsătoare.”

Natașa Alina Culea zugrăvește cu măiestrie, sensibiliate și candoare o poveste incredibilă ce pare ireală prin gingășia, profunzimea și unicitatea ei, explorând la maximum condiția îndrăgostitului în univers, în această lume crudă și superficială, condusă de reguli prostești, prejudecăți, egoism, plafonări și încătușări dăunătoare sufletului și minții. Nu pot exprima în cuvinte ce înseamnă această carte pentru mine, această poveste născută din cele mai profunde sentimente. M-am regăsit în povestea Alinei, în dorințele și trăirile ei, în tristețea și sentimentul de incomplet cu care își ducea zilele, nopțile, anii. Am empatizat cu ea așa cum nu am mai făcut-o cu vreun alt personaj până acum, deoarece nu sunt străină de emoțiile și neliniștea prin care ea a trecut, cunosc prea bine puterea iubirii fulgerătoare și inexplicabile și toată frumusețea și suferința care vin împreună cu această pasiune de-a lungul anilor.

„Tot ceea ce am este ceea ce simt, probabil total de neînțeles pentru altcineva.”

Pe Alina puțini ar înțelege-o, probabil mulți ar judeca-o și ar spune că în realitate nu ai cum să iubești cu atâta pasiune și dăruire o persoană lângă care nu ai trăit, cu care nu ai vorbit, pe care nu ai sărutat-o. Că e imposibil să nutrești sentimente atât de puternice de apartenență și adulație până la limita obsesiei timp de 12 ani întregi pentru o persoană cu care nu ai împărțit mai mult de un dans și căteva priviri furișe. Nimic mai fals, penru o iubire adevărată precum cea dintre Alina și Marat nu există sau nu ar trebui să existe noțiuni precum trecerea timpului, vărsta, distanța. Ea nu se poate măsura în nimic de acest gen, insignifiant și trecător, iar cei care întinează asemenea sentimente sunt pur și simplu văduviți de tot ce este mai pur și mai frumos, nefiind capabili să simtă cu toată ființa lor or să ofere acest gen de dragoste dăinuitoare în timp și spațiu.

„Oare câți oameni trăiesc în bezna halucinațiilor, oare câți m-ar înțelege și ar avea nevoie să le spun, așa cum aș avea eu nevoie să aud: Nu există nebunie mai mare decât să ignori ceea ce simți. Oare, dacă am auzi toți asta, am umbla goi prin lume, cu inimile răsfrânte din piept? Așteptăm o confirmare pentru a fi cine știm noi că suntem?”

Beijing și Moscova devin două destinații de o mare însemnătate pentru Alina, ea călătorește având drept parteneri de drum nelipsitul aparat de fotografiat, cu care imortalizează emoții și sentimente, speranța regăsirii persoanei mult iubite și amintirile trecutului ce nu vor să fie uitate și pe care ea le păstrează cu sfințenie în suflet și-n minte.

Se refugiază în fotografii, hobby-ul devine o afacere în toată regula și are ocazia de a călătorii în nenumărate țări, însă ce înseamnă toate acestea oportunități, când ți-ai lăsat inima undeva, departe, când te simți pustiit și nu mai ai puterea de găsi sensul vieții pe care acum  o trăiești doar în virtutea inerției? O viață plină de căutări, de regrete, de singurătate și nefericire.

„(...) puteam să fac o diferență în lume, ceea ce vedeam prin ochiul camerei de fotografiat ajungea și la ceilalți, era o formă de artă, era lumea văzută prin prinsma mea. (...). fotografiile îmi vorbeau ca niște prietene, despre iubire, despre lipsa ei, despre voluptate, răzvrătire, despre rătăcire și sfidare.”

„Toate relațiile ne învață ceva. Nu am înțeles atunci că nu există responsabilitate într-o relație de iubire, că dacă se ajunge la responsabilitate, înseamnă că este sacrificiu, iar iubirea nu presupune sacrificii.”


Oare va putea Alina să rescrie trecutul și să aducă în viitor ceea ce caută și dorește cu atâta fervoare? Oare este atât de puternică încăt să facă față anilor de singurătate și decepție? Va fi ea la sfărșit alături de Marat, sau va învăța să trăiască doar cu amintirea celui drag, mereu prinsă în trecut, având în față un viitor anost și nedorit? Deznodământul va trebui să îl aflați singuri, citind cartea.

„Orice aș face, retrăiesc aceleași clipe de neuitat, același carusel care se învârte în cerc, din care nu vreau să ies din cauza frumuseții sale ireale. O frumusețe care mă ține prinsă într-un trecut pe care vreau să-l retăiesc, indiferent de ceea ce voi sacrifica în drum. Voi plăti tribut iubirii atât cât va fi nevoie și voi continua să îl iubesc toată viața.”

Cartea aceasta ne oferă atât de multe ! Ne învață că nu trebuie să dăm cu piciorul oportunităților ivite în viața noastră, că nu trebuie să ne refuzăm șansa de a atinge fericirea absolută, de a cunoaște dragostea și de a ne lăsa purtați pe aripile ei. Că nu trebuie niciodată să încetăm din a visa și din a face planuri, indiferent cât de greu ne va fi. Că nimic nu este întâmplător și mai ales, că nu trebuie să ne simțim vinovați pentru sentimentele noastre, indiferent cât de bizare ar părea ele în ochii altor privitori. Indiferent de ce va spune lumea, de prejudecățile și de ura gratuită pe care ne-o va servi aceasta, nu trebuie să încetăm să fim ceea ce suntem cu adevărat, fără a ne ascunde și fără a ne opri din a ne găsi propriul drum în viață.

Marat este o carte emoționantă, frumoasă și tristă, în ale cărei pagini vom găsi o poveste de dragoste cum rar ne-a fost dat să-ntânlim.

„...într-o noapte rece, cu lună scăzută, vor fi două inimi bătând ca una, cum trebuia să fie, când timpul nu exista..”

Mulțumesc din suflet autoarei pentru că a scris această carte pe care o așteptam de atât de mult timp, care mi-a confirmat încă o dată cât de puternice, dăinuitoare în timp și incomensurabile pot fi  sentimentele născute din cea mai pură și sinceră formă de  iubire și care a retrezit în mine vechi sentimente frumoase din trecut ce vor face întotdeauna parte din prezentul și viitorul meu.

Marat, precum și celelalte cărți ale Natașei pot fi comandate de aici

miercuri, 9 noiembrie 2016

Recenzie "Umanii" de Matt Haig

       

       Ce înseamnă progresul pentru omenire? Care este impactul unei descoperiri științifice sau matematice asupra evoluției și bunăstării vieții umane? Poate tinde acest impact mai mult spre ceva negativ decât spre ceva pozitiv, iar rezultatele să se transforme în unele devastatoare atât timp cât se află în mâinile persoanelor nepotrivite? Are progresul puterea de a corupe mintea umană? Au oamenii capacitatea de a înțelege în profunzime anumite lucruri aparent de neînțeles? Ei doresc cunoașterea absolută (dar, mai ales, recunoașterea meritelor lor și primirea laudelor pentru decoperirile făcute), dar oare, dacă ar atinge-o, ar știi ce să facă cu ea, când anume să se oprească și care sunt limitele care nu trebuiesc niciodată trecute?

„Progresul tehnologic e ca un topor în mâinile unui animal patologic.” – Einstein

Și, mai ales, ce înseamnă să fii uman, să empatizezi cu cei din jurul tău, să reușești să găsești și să menții un echilibru în viața ta, să vrei să dobândești răspunsurile la toate întrebările avute dar să știi și când să te oprești din a mai căuta explicații la tot ce te înconjoară și să accepți că, uneori, în anumite circumstanțe, cunoașterea poate însemna la fel de bine și regres, catastrofă, mai multe întrebări decât răspunsuri.

Sunt, oare, umanii, capabili să-și vândă și sufletul în ideea de a obține ceea ce își doresc cel mai mult? Se pierd pe ei înșiși în această luptă pentru putere, avuție și recunoaștere, se lasă conduși de laurii înșelători ai gloriei și resping voit ce este firesc, natural, frumos prin simplitate pentru a se deda ipocriziei, violenței și superficialului?

„- Crezi că umanii pot fi cunoscuți vreodată? am întrebat-o.
- Am scris o carte despre Carol cel Mare. Așa sper.
- Dar umanii, în starea lor naturală, sunt buni sau răi, tu cum ai zice că sunt? Poți avea încredere în ei? Sau starea lor naturală e definită doar de violență și lăcomie, și cruzime?
- Ei bine, asta e cea mai veche întrebare care există.”

La toate aceste întrebări și la multe altele vom găsi răspuns în cartea autorului Matt Haig care, aflându-se într-un moment de cumpănă în care viața umană i se părea incredibil de stranie și înșelătoare, după cum el însuși declară la finalul cărții, se decide să dea glas gândurilor și neliniștilor sale prin scrierea acestui roman, dar nu mai înainte de a fi citit foarte mult, regăsindu-se, astfel, pe sine, descoprind frumusețea și puterea cu care literatura și cuvintele potrivite te fac să îți regăsești drumul pierdut. Încă un motiv destul de bun pentru a citi cât mai mult și cât mai diversificat, o altă confirmare a faptului că literatura are acest dar de a schimba concepte și viziuni, răul în bine și poate chiar sensul vieții unui om.

          Pe scurt, descoperirea ipotezei Riemann de către profesorul universitar Andrew Martin duce la eliminarea și înocuirea acestuia cu un locuitor al îndepărtatei planete Vonnadoria. Adică cu un extraterestru. Acesta este teleportat pe Pământ pentru a-și duce la îndeplinire misiunea, și anume să distrugă atât datele matematice care riscă să ducă la schimbări majore asupra umanității (și nu numai), cât și persoanele care cunosc aceste date.


De obicei nu ofer prea multe detalii ale poveștii în recenziile mele pentru a nu strica plăcerea lecturii, dar de această dată am să fac o mică excepție, aceste informații fiind importante pentru a înțelege de la început anumite lucruri din carte, aceasta fiind una neobișnuită, iar frumusețea ei constă nu neapărat în povestea propriu-zisă, deși este destul de reușită, ci mai mult în povestea din spatele poveștii inițiale, în tot ce a vrut autorul să scoată în evidență și să transmită, (re)aducând la cunoștință cititorilor noțiuni ce se referă la importanța iubirii și sentimentelor, puterea pe care cuvintele și sprijinul o pot conferi celor de lângă noi, nemurirea și umanitatea, alegerile pe care le facem, consecințele acestor alegeri.

Cu alte cuvinte, o viziune precisă și nedeformată a unei ființe străină până deunăzi conceptului de umanitate, asupra ce înseamnă să fii om.

„Aceasta, aveam să îmi dau eu seama mai tărziu, era o planetă a lucrurilor împachetate în alte lucruri. Mâncarea în ambalaje. Corpurile în haine. Disprețul în zâmbete. Totul era ascuns.”



Ușor-ușor, vonnadorienul descoperă partea umană a umanilor și nu mai este sigur că aceștia sunt doar o specie insignifiantă și dezgustătoare, perdispusă la violență și urățenie. Începe să empatizeze cu soția și fiul profesorului, doi umani buni și dornici de iubire, însă aflați într-o relație de familie defectuoasă din cauza ambivalenței soțului și tatălui, al cărui singur scop în viață era păstrarea și glorificarea titlului de profesor universitar, concentrându-se exclusiv muncii sale, dând la o parte orice sentiment de grijă sau afecțiune pentru propria familie, uitând de nevoile și dorințele acesteia.

Egoist, nepăsător, lacom, superficial și incapabil de sentimente, Andrew Martin întruchipează exact acel gen de persoană care merită dezgustul, inaprecierea și toate părerile mai puțin bune ale celorlalte ființe, fie ele umane, extraterestre sau de alt fel.

L-am urât și am urât starea în care își adusese partenera de viață de mai bine de douăzeci de ani, dar mai ales neimplicarea în viața fiului său adoelscent care resimțea pe toate planurile efectele negative induse de instabilitatea familială.

De cealaltă baricadă, mi-a plăcut foarte tare “vizitatorul” nostru, vonnadorienul aducându-mi zâmbetul pe buze de fiecare dată când se afla într-o situație hilară cauzată de lipsa cunoștințelor lui în ceea ce privește obiceiurile umanilor și lucrurile considerate normale sau ciudate de către aceștia. Din cauza numărului mare de informații noi pe care trebuie să le proceseze și să le însușească, acesta devine de multe ori personajul principal al celor mai amuzante scene. Însă în spatele acestui amuzament se află exemple concrete ce scot la lumină adevărata față a umanilor, cu însușirile, caracteristicile, prejudecățile și defectele lor, cu tot ce au ei mai bun, mai pur și mai frumos, sau, după caz, cu toate greșelile, prejudecățile, nestatornicia și violența acestora.

„Unor umani nu numai că le place violența, dar ei chiar tânjesc după ea, mi-am dat seama. Nu pentru că și-ar dori durerea, ci pentru că ei au deja o durere și vor să li se abată atenția de la acest soi de durere de un alt soi de durere, mai puțin intensă.”

Vonnadorianul devine treptat capabil de a-și schimba părerea despre rasa umană, fiecare zi petrecută printre oameni fiind o lecție de viață, învățând din mers care sunt tabieturile unui om, ce presupune o căsnicie, de ce este necesar ca umanii să poarte haine. Inevitabil, se confruntă și cu acea parte urâtă și ingrată a oamenilor, de a cărei existență era deja ferm convins, la fel ca și restul speciei acestuia, însă el este singurul capabil să vadă și să accepte frumusețea laolaltă cu urâțenia, maleficul laolaltă cu bunătatea, durerea laolaltă cu fericirea. Pentru că pe Pământ aceste lucruri sunt posibile și pot fi găsite în aceeași măsură. Iar el îmbrățișează și frumosul, și urâtul. Face ca totul să pară mai simplu, înceracă să schimbe urâtul în frumos, să schimbe anumite concepții și să aducă un echilibru în viața noii lui familii. Înceracă să fie mai uman decât umanii, și asta îi reușește pe deplin.

„Două oglinzi opuse și privind una spre cealaltă în unghiuri perfect paralele, privindu-se pe ele însele prin intermediul celeilalte, priveliștea fiind la fel de profundă ca infinitul.
Da, la asta era bună dragostea. (E posibil ca eu să nu fi înțeles căsnicia, dar înțelegeam iubirea, eram sigur de asta.)”

„Aceasta era, mi-am dat eu seama, o planetă frumoasă. Poate că nu era cea mai frumoasă dintre toate. Numai că frumusețea își creează propriile probleme. Te uiți la o cascadă sau la un ocean sau la un apus de soare și te trezești că vrei să le împarți cu cineva. (...) Pentru a trăi experiența frumuseții pe Pământ aveai nevoie să trăiești experința durerii și să cunoști ce înseamnă să fii muritor. De aceea atât de multe dintre lucrurile care sunt frumoase pe această planetă au de a face cu timpul care trece și cu Pământul care se învârtește.”

Cartea este o adevărată lecție despre umanitate, o barcă ce salvează cititorul de la naufragiu, o scriere ce te readuce pe drumul cel bun, atunci când ești ferm convins că nimic nu mai poate merge bine.

Matt Haig, prin povestea imaginată și personajele create, ne reamintește că trebuie să fim, mai presus de orice, oameni. Că trebuie să lăsăm deoparte interesul propriu și să ne gândim la binele general. Că nu trebuie să uităm să iubim și să oferim mai mult celor dragi nouă. Că nu trebuie să uităm cum să fim umani.

„Ce vreau să spun e că e nevoie de timp pentru a-i înțelege pe umani, deoarece nici ei nu se înțeleg pe ei înșiși. Au purtat hainele pentru atât de mult timp ! Haine metaforice. Despre asta vorbesc. Acesta este prețul civilizației umane – pentru a o crea, ei au nevoie să închidă ușa către eurile lor adevărate. Așa că sunt pierduți, așa înțeleg eu. Și de aceea au inventat arta: cărțile, muzica, filmele, piesele de teatru, pictura, sculptura. Le-au inventat ca punți către ei înșiși, înapoi către cine sunt cu adevărat."


Mulțumesc editurii Nemira pentru această carte. Umanii poate fi achiziționată de aici