joi, 23 martie 2017

Recenzie: „Femei periculoase” de George R.R.Martin & Gardner Dozois



Nici nu știu cum să încep această recenzie. Femei periculoase este o carte excepțională, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Deși anul este abia la început, mă pot lăuda cu un număr destul de mare de cărți terminate și aproape toate, cu două-trei excepții, mi-au plăcut foarte mult, ceea ce reiese că 2017 va fi un an plin de lecturi memorabile. Și mai înseamnă, bineînțeles, că-mi va fi și cumplit de greu să fac fac un top la finalul anului, așa cum mi-am propus. Dar n-am reușit niciodată să fac un top, deci probabil că nici anul acesta nu îl voi face. Asta e, sunt o cititoare mult prea atașată de cărțile pe care le citesc și de autorii care le scriu. Dar, dacă aș face un top 10, cu siguranță Femei periculoase s-ar regăsi în acel top, și încă pe un loc destul de bun. Da, da, poate o să spuneți că mă grăbesc cu această afirmație –doar mă așteaptă alte nouă luni pline de lectură (atât cât pot și cum îmi va permite timpul), dar credeți-mă că nu exegerez absolut deloc. Dacă nu mă credeți sau dacă recenzia mea nu vă va convinge îndeajuns, luați cartea și citiți-o ! Până acum, este cea mai bună apariție a editurii în anul 2017 și vreau să felicit editura Nemira pentru publicarea ei și pentru că mi-a oferit șansa de a citi această carte incredibilă.

Cum spuneam mai sus, nu știu cu ce să încep. Ce să vă povestesc, cât să vă povestesc, cum să vă conving că trebuie să citiți această carte. Să vă spun ce m-a atras pe mine prima oară? Coperta și titlul. Pentru o fracțiune de secundă, credeam că este un roman, dar mai apoi am văzut toate acele nume de autori scrise în partea de sus a cărții, două dintre ele imediat sub titlul (George R.R.Martin & Gardner Dozois, coordonatorii, dacă nu mă-nșel) , iar încântarea mi-a scăzut puțin – nu este un roman, ci o colecție de povestiri. O antologie, mai exact, iar acesta este primul volum (nu pot spune cu ce nerăbdare aștept acum ca editura să publice continuarea!).  Se știe că nu prea mă dau în vânt după povestiri, dar această carte mi-a schimbat total părerea. Contează enorm de mult de către cine sunt scrise povestirile, cine le coordonează și editează, traducerea, dar mai ales în ce gen se încadrează și subiectul acestora. În ceea ce privește aceste  ultime două ingrediente, sunt de părere că tocmai ele au asigurat succesul acestei cărți câștigătoare a unui important premiu în 2014, World Fantasy Award for Best Anthology.  Bine, și numele autorilor :) 

Antologia de față cuprinde 12 povestiri ce fac parte din genuri diferite. De la fantasy la SF, ficțiune istorică la thriller psihologic, suspans la horror, romance la paranormal, autorii ne invită într-un periplu fascinant, o extraordinară călătorie în timp, din Franța anului 1169, Germania și Italia anului 1189, de la Curtea Franței, Germaniei și Italiei, cu intrigile de la Curte și războaiele regale, până pe frontul rusesc din timpul celui De-al Doilea Război Mondial, apoi în Codrii unde Umbrele pândesc din întuneric, mii de ochi verzi  se pot transforma în stacojii dacă simt miros de sânge și pot veșteji imediat un om și chiar mai departe, într-un viitor postapocaliptic unde au loc experimente din care rezultă o specie hibridă între oameni și extratereștri numită cara. Ce au în comun toate aceste locuri mai mult sau mai puțin fictive? Femeile. Sau, mai exact, combativitatea și periculozitatea sexului slab care, s-a dovedit, nu este chiar atât de slab.

În introducerea scrisă de Gardner Dozois ni se pune acesată întrebare, cât de periculoase sunt, de fapt, femeile, iar autorul ne face o mică demonstrație a puterii și periculozității femeilor, amintindu-ne că încă din cele mai vechi timpuri, acestea s-au remarcat prin diferite abilități, fiind femei gladiatori – Gladiatrix, care se luptau până la moarte în arenele Romei antice, femei pirați, femei piloți, femei regine ș.a.m.d., toate aceste femei care au existat la un moment dat și au devenit faimoase pentru actele lor de curaj, determinare, iscusință și inteligență, au inspirat mai târziu scriitorii și scenariștii să creeze acel de tip de femeie bad-ass care populează lumile fantasy, SF, ori postapocaliptice, femei cu însușiri ieșite din comun, femei vampir, vrăjitoare, extraterestre, sucubi ori, pur și simplu, femei extraordinare, aprige luptătoare care poate nu dispun de însușiri supranaturale, dar categoric ies învingătoare din lupta contra Răului. Adevărata demonstrație o veți afla citind fiecare poveste pe rând, pătrunzând tot mai adânc și fără scăpare în minunata și misterioasa lume a femeilor de pretutindeni.



Femei periculoase este una dintre cele mai complexe cărți care mi-a picat în mână până acum. Are suspans, acțiune, întorsături de situație, adrenalină cât pentru un an întreg, povești de neuitat, femei așijderea. Acțiunea fiecărei povești se concentrează în jurul unei femei, protagonistă sau antagonistă, eroină sau villain, după caz. Poveștile sunt condimentate cu dialoguri sarcastice și inteligente, ceea ce dă un plus de savoare lecturii, iar lumile create de autori, incredibil de veridice, chiar și atunci când ne referim la un univers fantasy. Sub bagheta magică a lui Martin & Dezois, invocând forțele de necontestat ale femeilor de pretudindeni și făcând uz de inspirație, autorii și-au unit forțele și în același timp s-au luat la întrecere pentru a oferi cititorilor o antologie de execpție.

Mi-e greu să decid care dintre povești mi-a plăcut mai mult deoarece absolut toate sunt de nota zece plus, însă acest volum mi-a adus numai surprize. De exemplu, mă așteptam ca thrillerul psihologic să-mi placă mai mult decât SF-ul, pentru că sunt o mare devoratoare a acestui gen. Ei bine, cartea asta mi-a dat credințele peste cap și a făcut ca preferințele mele să fie răsturnate precum niște bilețele multicolore într-un bol. Și ce am extras eu din bol? Exact surpriza, cireașa de pe tort: SF-ul și westernul. În sfârșit, pot afirma despre o carte că mi-a întrecut așteptările.  Și în ce fel !

Mi-aș dori enorm de mult să vă povestesc despre fiecare poveste în parte, fiecare lume magnifică creată cu măiestrie de autori, despre fiecare personaj, dar mi-e teamă că m-aș lungi prea mult și nici nu vreau să vă stric din plăcerea descoperirii. Am să mă rezum așadar doar la câteva povestiri. Prima. Oh, da, prima poveste a fost o alegere foarte inspirată care să deschidă” ușa spre această lume a femeilor periculoase. Shy, bandita creată de Joe Abercrombie, este clar un exemplu de femeie dată naibii. Urmărită și vânată la propriu, cu o recompensă babană pusă pe capul ei, ea trebuie să se ferească de cei care vor să se îmbogățească de pe urma capturării ei (adică cam toți, inclusiv foștii ei camarazi într-alde furtului) și să îi omoare pentru a scăpa cu viață. O altă povestire ne duce într-o galaxie îndepărtată, acolo unde oamenii, în răutatea lor, distrug ceea ce nu înțeleg. Sammy, o corcitură cara/umană, extrem de frumoasă și inteligentă, cu un aspect ce amintește de o felină grațioasă, care împrumută din caracteristicile fizice ale uneia, dar și din cele ale unui extaterestru, ne învață că supraviețuirea o vor căpăta doar cei care știu să se adapteze schmbărilor, cei care lasă trecutul în urmă și îmbrățișează știința și noile descoperiri. Jim Butcher, cunoscut pentru Dosarele Dresden și mai ales pentru personajul său, vrăjitorul Dresden, aduce în atenția cititorilor pe ucenica acestuia, vrăjitoarea Molly, a cărei misiune este de a-l salva pe incubul Thomas din fortăreața svartalfilor, niște creaturi pe cât de mici, pe atât de brutale și periculoase. Aici ne este prezentată o teorie interesantă și destul de simplă în aparență: magia este de fapt trusa de instrumente folosită de către minte pentru a rezolva problemele. Pare atât de ușor, nu? Pe frontul din Rusia, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, Raisa și prietena ei, Inna, sunt două remarcabile femei pilot, care trebuie să doboare din zbor bombardierele naziștilor. Raisa este la un pas de a deveni a doua femeie as a aviației de vânătoare din istorie, când un accident are loc și riscă să fie declarată dezertoare, nu eroină (după cum se considera în acea vreme). Care va fi statutul ei, după toate câte este nevoită să treacă?  În ring cu Iisus, de Joe R. Lansdale ni-i aduce în atenție pe doi bătrâni, foști antrenori de wrestling, și pe mailțioasa femeie care i-a învrăjbit încă din tinerețe. Cei doi ar fi putut să fie prieteni, dacă nu ar fi fost prea preocupați să-și împartă pumni și picioare la fiecare cinci ani, pentru a câștiga dreptul de a o avea pe Felină. La modul mai profund, povestirea ne arată ce înseamnă să ne pariem viața pe cartea necâștigătoare și ce consecințe nefaste putem întâmpina dacă lăsăm pe alții să aibă putere asupra noastră. Titlul povestirii este inspirat din porecla unuia dintre bărbați, deși mai nimerit ar fi fost numele femeii.


„E cea mai bună fată rea din câte-au existat vreodată. E un măr roșu și lucios, cu un vierme în mijloc. N-ai cum să scapi de boarfa asa. Te lasă să pleci și tu tot o mai vrei, la fel cum vrei să bei mereu când ești bețiv.”

„Cum ar fi putut să n-o dorească? Era a cui reușea să-l pună la pământ pe celălalt.”

„Niciodată n-a avut vreo putere asupra mea, alta decât aia pe care i-am dat-o eu. Pur și simplu, îi plăcea să aibă putere asupra amândurora, și nimic mai mult.”

„Când ai șanse prea mici, nu-ți mai rămâne decât să joci pe mize mari.”

Femei periculoase este o odă închinată celor mai curajoase, inteligente, sexy, puternice, rele, crazy, sincere, malefice, dure, frumoase și periculoase femei. Iar la întrebarea poate avea o singură femeie toate aceste caracteristici (sau mare parte din ele) răspunsul este da. O femeie poate fi orice vrea ea, dacă asta își propune.

Recomand cartea tuturor cititorilor, indiferent de preferințele lor literare. Pariez pe cât vreți că o să vă placă !


Mii de mulțumiri editurii Nemira pentru acest exemplar. Cartea o găsiți aici

luni, 20 martie 2017

Recenzie: „Poezii pentru văduve” de Marcica Belearta




Dacă cineva mi-ar fi spus cu ceva timp în urmă că am să citesc și (mai ales) recenzez un volum de poezii, i-aș fi râs în nas. În parte, deoarece poeziile nu au fost niciodată punctul meu forte. Deși creații melodioase, pline de magie și iubire, menite să atingă corzile sensibile ale cititorului, să scoată la suprafață tot ce este mai pur și mai bun din străfundurile sufletului lui – că deh, cam așa sunt poeziile, sau cel puțin cele cunoscute de mine, puține, ce-i drept, mai toate de dragoste și sensibile, ceea ce nu se aplică și poeziile Marcicăi Belearta, veți vedea de ce spun asta.

Ei bine, creațiile Marcicăi sunt total diferite față de ceea ce ați gândi că se află într-un volum de poezie. Atipice, bizare, amuzante, create cu o mare doză de ironie, ele ridiculizează ceea ce suntem și facem, scoțând în evidență anumite moravuri și tipologii umane.

Accentul este pus în special pe bărbați, cu referiri la relațiile tragico- comice dintre aceștia și partenera de viață, la imaturitatea acestora, la situațile hilare ivite într-un cuplu, acestea fiind și motivele pentru care nu recomand cartea bărbaților, poate doar acelui minuscul procent care nu este plin de sine, care nu dă pe afară de prejudecăți protești și care sunt capabili să facă haz de necaz. Puțini dintre ei ar gusta acest gen de ironie pură à la  Marcica.

Ca să vă faceți o idee mai amplă asupra conținutului cărții, vă las mai jos câteva poezii.





Cam despre asta este vorba în primul capitol al cărții, intitulat sugestiv Poezii văduve. Acest prim capitol este preferatul meu și al tuturor celor care au citit acest volum, din câte am putut observa, acest lucru datorându-se, cred eu, originalității autoarei, ironiei și amuzamentului cu care tratează situațiile...neprevăzute și curajului de a spune pe nume lucrurilor și de a crea un personaj feminin atipic, o văduvă veselă și deloc afectată de statutul ei, cu tendințe criminale delicios de amuzante și perverse.

Cartea are în total șase capitole, iar denumirile acestora, în ordinea în care ne sunt prezentate, sună cam așa: Poezii văduve, Poezii despre filme, Poezii despre mobile, Afurisilă, Poezii din tren, Random.

Poeziile despre filme și Poeziile din tren sunt imediat următoarele în topul preferințelor mele, după cele văduve, bineînțeles.

Originale, sarcastice, nonoconformiste, toate aceste poezii amuză și descrețește fruntea cititorului, invitându-l în același timp să se bucure de ironia pe care o anumită situație o poate declanșa.

Eu categoric m-am amuzat citind această carte și am râs din toată inima pe parcursul lecturării acesteia. Aș fi vrut să îi acord nota maximă pe goodreads, am am mai scăzut puțin deoarece mărimea poeziilor nu m-a mulțumit pe deplin, majoritatea fiind multe prea scurte, cartea putând fi parcursă cu lejeritate în maximum o jumătate de oră. Nu ar fi stricat câteva poezii în plus.

Pentru ideile transmise, temele abordate, ușurința scrierii, ingenioasa și amuzanta combinație a unor ingrediente mortale precum ironia, ridicolul, intențiile criminale, sacrcasmul, hazul de necaz, situațiile inspirate din realitate și doza de nonconformism, acord punctaj maxim.

Încă ceva de adăugat. Poate mă înșel, dar după terminarea lecturii, după ce am reușit să mă opresc din hohotele de râs și am fost capabilă să analizez versurile, am ajuns la concluzia că autoarea a scris această carte pentru ea însăși, pentru că avea nevoie să scrie exact în acest mod, ca o modalitate de eliberare și exprimare a celor mai intime, perverse și creepy gânduri. La suprafață și la prima citire sunt doar niște versuri foarte crazy; dacă stai să le aporfundezi, e posibil să ți se pară mai mult de-atât și să le ghicești meaning-ul.


Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzare. 

miercuri, 15 martie 2017

Recenzie: „Fata de la nord de ziuă” de Alexandru Voicescu

          

              


              Amalgam de sentimente, reflecții, filozofări și dureri. O stare care cu greu poate fi descrisă în cuvinte, miliarde de întrebări și o puternică dorință de a lua de la capăt lectura sau de a mai citi ceva asemănător. Cam acestea sunt primele mele cuvinte de după lecturarea acestei cărți de o stranietate și frumusețe copleșitoare. O carte care, la fel cum am spus și despre Malad, cartea de debut a lui Alexandru Voicescu, nu trebuie citită doar o singură dată, apoi pusă frumos în bibliotecă și admirată. Nu, ea trebuie parcursă de mai multe ori și eventual în momente și la vârste diferite, pentru a înțelege pe deplin ce a vrut autorul să transmită. Și pentru că, reluând-o în etape diferite ale vieții, va fi ca și cum v-ați reîntâlni cu o veche cunoștință, care va împărtăși cu voi, iar și iar, misterele ce stau la baza complexității umane, dezvăluindu-vă fragilitatea psihicului uman, dar și imensa putere a acestuia, secretele iubirii și apartenenței, tragismul destinului, efemeritatea dar și repetitivitatea vieții, puterea sinelui, pierderea și regăsirea acestuia, cât și adevărata putere a iubirii, a sufletului și a morții.

Alexandru Voicescu nu se dezice și, la fel ca și în Malad, și în cea de-a doua carte a lui prezintă întâmplări stranii, ciudate și aparent fără sens, greu de închipuit și greu de digerat, cu personaje prinse între trecut și prezent, între două lumi distincte, caracterizate de un zbucium interior profund, experimentând mai multe stări deodată, obsedate de marile catalizatoare ale vieții, dacă le pot numi așa, iubirea și moartea.

Cartea ascunde înăuntrul ei o poveste emoționantă și răvășitoare, care transcede timpul și spațiul, o poveste redată pe mai multe planuri – cel prezent, în Norvegia zilelor noastre, și cel trecut – Franța anului 1931. 

Gérard, profesor de istorie a artei, se retrage în îndepărtata Norvegie, pentru a încerca să redobândească un oarecare echilibru emoțional după tragedia suferită – moartea soției sale. Însă liniștea se lasă așteptată, iar dorința lui de a trece în neființă este din ce în ce mai pregnantă, dar pusă în același timp în antiteză cu dorința de a păstra cât mai vie amintirea ființei mult iubite, căci „cum putea să moară dacă ea ar fi murit complet odată cu el? Era de datoria lui să trăiască și să o păstreze vie. Să moară era ceva mult prea definitiv, iar lui îi era teamă. Nu putea să o omoare. Nu din nou.” Toate încercările lui de sinucidere sunt sortite eșecului, de parcă destinul complotează împotriva lui, pregătindu-i o altă cale pe care să o urmeze. Lucru nu foarte departe de adevăr.



Adâncit în reverii, Gérard se accidentează destul de grav, dar este salvat la timp de Fata, una dintre studentele Colegiului Angello, o școală de fotomodele a cărei deviză este Sine Anima (în latină, fără viață, dacă nu mă înșel). Un Colegiu straniu, pierdut printre fiordurile Norvegiei, fără ferestre, cu lumini infinite, albe, orbitoare, mai albe chiar și decât toată acea lumină permanentă din nopțile polare, când soarele nu apune, un Colegiu în care  timpul se scurge diferit, extrem de lent, în care eleve sunt cele mai frumoase fete, instruite în arta modellingului de către profesori de sex masculin, precum Directorul și Psihologul, un cuplu excentric și boem, cu idei revoluționare și atipice, ei fiind de părere că modelele – fetele, au o importanță deloc semnificativă comparativ cu hainele pe care acestea trebuie să le poarte. Însă atât elevele cât și profesorii nu sunt ceea ce par la prima vedere. Existența unui Studio animat, care păstrează un secret în interiorul pereților săi, acolo unde au loc ședințe foto -  Cure periodice la care fetele trebuie să participe negreșit, pentru a  înlătura Coșmarurile, adâncește și mai mult misterul. Ce se ascunde de fapt între pereții școlii, care sunt intențiile profesorilor, ale ciudatului intendent și ale fotografului orb – „Cel mai ciudat fotograf posibil, un fotograf fără ochi care să vadă.”, alte două personaje de o importanță covârșitoare pentru poveste, și în ce fel de loc a fost dus Gérard, dar mai ales cu ce scop,  toate acestea sunt întrebări care vă vor sâcâi pe parcursul romanului și ale căror răspunsuri se vor lăsa așteptate până la ultima pagină. Atunci, după ultima frază citită, puteți spune că ați înțeles cartea. Dar...poate că nu pe deplin, deoarece, așa cum am spus, ea trebuie citită de mai multe ori pentru a-i descifra misterul.

„Era responsabilă pentru soarta lui, ea îl găsise, iar el era al ei, de acum încolo.”

„O parte din sufletul întunecat pe care fiecare îl purtăm permanent cu noi, o parte din gândurile negre care se abat inevitabil asupra oricui, ceva intim rămânea închis între pereții acelei camere și în mijlocul peliculei color sau al cardului de memorie al aparatului.”

Fata este un personaj atipic și misterios, înăuntrul căreia se regăsesc, puse în antiteză, atât sensibilitatea și gingășia tinereții, cât și invincibilitatea și puterea interioară unei persoane care a pierdut ceva, care este incompletă, care tânjește după propriul sine și după jumătatea ei...negăsită până atunci sau poate pierdută cândva, odată...în altă viață. Este o luptătoare care își ascunde secretele cu mare atenție, își creează propriul refugiu, un spațiu care să nu fie invadat de nimeni și își repetă cu convingere o mantră menită să o facă mai puternică, de neatins în fața durerilor.

„Însă putea suporta, era puternică, mai era loc. Am voința unei pietre. Sunt piatra. Pietrele nu simt, pietrele nu vorbesc, pietrele nu au dureri.”

„Sunt o piatră, o piatră care simte ceea ce este și care nu se mișcă în bătaia niciunei tornade. Sunt o piatră de gheață și nimic nu mă poate sparge.”

„Acesta era secretul ei simțea diferit față de ceilalți, simțea când nu ar fi trebuit să mai simtă dincolo de Coșmaruri și de Reminiscențele lor.”

Gérard este prins în propria buclă, un om sfâșiat de durerea pierderii soției și aproape înfrânt de copleșitoarea experiență trăită în îndepărtata Norvegie,  înăuntrul Colegiului.

„Vocea ei fusese aproape dintotdeauna în propria lui voce, nu avea cum să uite acea voce care era a lui, până la urmă, care îi stătea cuminte pe inimă, cunoscută, recunoscută din orice, de oriunde, independentă de lumea cealaltă, de niște ceilalți care nu erau ei, ci restul de ceilalți. Fuseseră doi. Acum era unul. Vocea lui nu exista. Murise. Și era obligat  să tacă.”

Întâlnirea dintre Fată și Străin nu este întâmplătoare, iar relația lor, copleșitoare, dramatică.

„Știa că este Străinul, că l-a găsit, îi simțea întreaga ființă la fel de clar cum își simțea propria ei sfâșiere, respira prin el, atingea firele de iarbă joasă prin el, gândea prin gândurile lui. Era acolo, înăuntrul lui, simțire și tremur, laolaltă, amândoi.”

„Acea fată i se destăinuia, așa, adormind în mijlocul lizierei pădurii, fără să fie nevoie de vorbe și gesturi. Fata îi spunea că există, că este reală și că nu trebuie să o uite. Că trebuie să o ajute și protejeze.”

Cea de-a doua parte a romanului ne transpune în Franța anului 1931, acolo unde Gérard, un tânăr pictor, este obsedat de un Album cu 40 de chipuri, din care ultimul lipsește. Alături de prietenul său Jean Pierre, acesta vrea să descopere pe cine întruchipează chipul lipsă și să redea cât mai fidel detaliile Albumului într-o nouă capodoperă inspirată după acesta. Tot aici, o tânără săracă pe nume Môme (fata, în franceză), este înzestrată cu o putere care-i schimbă viața în mod continuu – ea poate vedea înăuntrul unei ființe și poate simți sentimentele unei persoane imediat ce atinge un obiect al acesteia. Puterea de care dispune o ajută să supraviețuiască de pe o zi pe alta, dar îi și pune viața în pericol.

„Ea, luptându-se cu tenebrele fiecărui om pe lângă care trecea, siluită de neșansa de a simți prea intens și fără oprire, ea, un copil pierdut în mijlocul unui carusel din care nu se puta da jos niciodată, rotindu-se la infinit. Mome.  Mi se spune Mome, și cât adevăr în acest nume ! Pentru că eu, cea adevărată, am murit demult, iar la suprafață nu a mai rămas decât copila pierdută în lume.”

Felul în care cele două lumi se întrepătrund și legătura care există între personaje este incredibilă. Fata de la nord de ziuă, prin temele explorate și personajele întruchipate, este o îmbinare perfectă a două capodopere ale vremii – cartea Portretul lui Dorian Grey ( de unde împrumută condiția și obsesiile artistului, însuflețirea picturilor și a fotografiilor, pierderea sufletului, tinerețea și frumusețea modelelor), și filmul biografic al marii cântărețe franceze Edith Piaf – cunoscută și sub porecla de La Môme, La vie en rose, de unde s-a inspirat cu numele a trei personaje.



Cartea se citește foarte repede, datorită paginilor nu foarte numeroase și poveștii care prinde cititorul în mreje și nu îi mai dă drumul, dar complexitatea ei necesită o atenție deosebită la detalii. Nu de puține ori am fost tentată să dau paginile mai repede, pentru a ieși din păienjenișul de cuvinte abil creat de către autor, dar m-am trezit de fapt recitind anumite pasaje, pentru că simțeam că îmi scapă ceva. Ceva important, crucial, ceva ce odată pierdut nu aș mai fi putut regăsi, esența poveștii, dezlegarea misterului.  În cărțile autorului orice este posibil, dar nimic nu este lăsat la voia întâmplării.

Fata de la nord de ziuă este o peregrinare spre cele mai luminoase dar și cele mai întunecate cotloane ale sufletului și minții uman/e, o călătorie inițiatică, aș putea spune, pe parcursul căreia cititorul, alături de personaje, va descoperi importanța destinului, a regăsirii și a iubirii, dar și lipsa sensului vieții, greutatea lăsată în urmă de moartea celui drag, nebunia minții umane. Este o carte care te dă peste cap, îți răscolește sentimentele și te face să crezi că, uneori, în viață, chiar și când ești înconjurat de cele mai negre gânduri și nu poți distinge nici măcar o fărâmă de lumină în toată marea de întuneric în care începi să te scufunzi, chiar și atunci, este posibil să fi salvat la timp pentru a mai crede în umanitate și în  iubirea adevărată.

„Cu toții suntem niște cifre ale unui zar cu fețe pe care nu le putem vedea altfel decât atunci când se rostogolesc împreună cu noi.”

„Nu ai impresia uneori că cineva, ceva, își bate efectiv joc de noi, încâlcindu-ne destinele și aruncându-ne în mijlocul unei lumi fără sens? Nu? Ciudat...Eu da.”

Cartea poate fi comandată de aici.


           


vineri, 10 martie 2017

Cum m-am apucat de citit



Îmi amintesc și acum cu nostalgie de perioada copilăriei, atunci când am început să citesc și să descopăr frumusețea și magia care sălășluiește între paginile unei cărți.

Printre multe momente mai...delicate și dificile pentru un copil ca mine, destul de introvertit și sensibil, dar matur pentru acea vârstă și știind prea bine ce înseamnă răutatea oamenilor, iată că am descoperit minunata lume a cărților, refugiul meu de fiecare zi.

Nu mai știu cu exactitate care a fost momentul când m-am apucat să citesc, ce vârstă aveam sau care a fost cartea pe care am ținut-o prima oară în mână. Știu doar că de mică am fost înconjurată de cărți, aveam două biblioteci enorme în camera mea (iar asta mă duce cu gândul la acea vorbă din popor, foarte adevărată de altfel: cum îți crești copilul, așa îl ai. Educația pe care ți-o dă părintele când ești mic are o importanță foarte mare și contribuie la omul care vei fi tu peste câțiva ani. Cred cu tărie asta și probabil că, dacă am să am vreodată un copil, nu am să îi pun o păpușă în brațe, ci o carte J Dar asta este altă discuție). Cum am spus, aveam foarte multe cărți la dispoziție care mă tentau, cărți ale părinților mei, ale surorii mele mai mari, întotdeauna am avut de unde alege din multitudinea de titluri ispititoare și coperți atractive, o adevărată comoară pentru mine. De la Fram, ursul polar, Cuore, inimă de copil (una dintre cele mai impresionante cărți citite de mine vreodată) și Negruț (Black Beauty), până la Cireșarii lui Constantin Chiriță și Pe aripile vântului, de Margaret Mitchell, două serii extraordinare pe care țin foarte bine minte când le-am citit: în clasa a patra și a cincea. Nu, nu exagerez când afirm asta. Nu pot explica cum de îmi amintesc acest detaliu, iar pe altele, cum ar fi de exemplu care a fost prima carte citită de mine, nu mi le amintesc oricât m-aș chinui. Ce să faci, memoria este selectivă J Sau poate că amintirile mele sunt strâns legate de acea perioadă și mai ales de acele cărți care, să fim realiști, sunt două titluri destul de dificile pentru un copil de clasa a cincea, și nu știu câte lucruri am priceput eu la momentul respectiv din drumețiile făcute de adolescenții lui Chiriță (Ursu și Maria erau preferații mei) sau scenele ce redau Războiul Civil și dramele oamenilor din acele vremuri. Cert este că mi-au deschis și mai mult apetitul pentru lectură și cunoaștere.



O altă cărticică de care îmi amintesc cu drag este Bruna și White, o înduioșătoare poveste de prietenie dintre doi ursuleți, unul brun, celălalt polar, care sunt nevoiți să se despartă din cauza faptului că, făcând parte din specii diferite, niciunul nu putea supraviețui în climatul celuilalt. Țin minte că am plâns atât de mult la această carte, încât nici să mănânc nu mai puteam. Nici peste ani nu am uitat de această poveste, dar din păcate cartea am pierdut-o cu câțiva ani în urmă, atunci când ne-am mutat în alt oraș. Chiar și acum mi-o doresc, pentru că este o amintire foarte dragă mie, cu o mare încărcătură emoțională, dar din păcate nu am găsit-o nicăieri. Apoi, ușor-ușor, am descoperit genul fantasy, cu Harry Potter, am pătruns în înfricoșătorul castel al contelui Dracula, descoperind gothicul de calitate, ca mai apoi să mă las atrasă de noile genuri ya, fantasy-romance, distopie, etc. Dar nu fac parte din generația Twilight, categoric nu aceste cărți m-au introdus în minunata lume a lecturii, așa cum tot am auzit la tinerii cititori sau bloggeri. Da, am fost fană Twilight, încă mai sunt într-o anumită măsură, dar știu în primul rând să apreciez cărțile care au porfunzime și transmit mesaje puternice. Asta nu înseamnă că nu apreciez și autorii contemporani, pe care am început să-i citesc de câțiva ani și care îmi plac foarte mult.

De atunci și până acum multe cărți am citit și multe voi mai citi și de-acum înainte. Pentru că nu trece o zi fără să citesc, iar în rarele momente când se întâmplă să nu apuc să parcurg fie și măcar un singur capitol, mă simt...incompletă. Singură. De parcă o parte din mine a fost ruptă și înlăturată, numai citind având posibilitatea să fiu din nou reîntregită.


Cărțile sunt parte din viața mea și așa va fi mereu. Ele mi-au fost prietene încă din copilărie și nu m-au dezamăgit niciodată, spre deosebire de mulți oameni pe care i-am întâlnit la viața mea. Cărțile m-au ajutat, m-au vindecat, mi-au arătat și m-au învățat. M-au făcut să râd, să plâng, să simt și să sper. Ele sunt picătura mea de speranță, liniște și frumusețe într-un ocean de răutate, invidie și plictis. Cărțile sunt medicamentele mele, obsesia mea dulce-amăruie, drogul de care nu mă pot lăsa.

Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov


Nu uitați că librăria online Libris vă pune la dispoziție o gamă variată de cărți noi, cărți de beletristică. 

joi, 9 martie 2017

Recenzie: „Văduva" de Fiona Barton


Văduva este un interesant și surprinzător periplu în interiorul minții umane, un thriller psihologic șocant și antrenant care, prin prisma povestirilor relatate și a personajelor închipuite, scoate în evidență defectele umane și cele mai intense și tulburătoare gânduri și dorințe care pot sălășlui în interiorul unei persoane.

Minciunile pe care le spunem conștient și secretele ascunse departe de ochii curioși ai celor din jurul nostru, chiar față de cele mai apropiate persoane din viața noastră, acele personae  în care ar trebui să avem încredere, câtăresc mult atunci când este timpul să facem o analiză a propriei conștiințe, pierdem credibilitatea celorlalți și, mai rău, ne pierdem pe noi înșine. Odată porniți pe acest drum primejdios, nu mai este cale de întoarcere. Iar acest lucru Văduva îl cunoaște foarte bine.

 „E un sentiment ciudat să ții un secret. E ca o piatră în stomac care îmi zdrobește măruntaiele și îmi provoacă o stare de greață de fiecare dată când mă gândesc la el.”
„A trebuit să păstrez și secretele lui, și pe ale mele.”

Mereu m-au atras cărțile în care ni se relevă tipologii umane, în care sunt discutate diverse scenarii și puse sub semnul întrebării răspunsurile care vizeză anumite comportamente umane și care ascund de fapt o multitudine de neconcordanțe între modalitatea pe care aceștia aleg să o afișeze în public și cea pe care o au în particular, acolo unde șansele ca cineva să-i observe scad vertiginios, acolo unde sunt doar ei și demonii lor. Văduva este una dintre acele cărți, iar lecturarea ei mi-a demonstrat încă o dată cât de complexă este mintea umană și cum, de cele mai multe ori, suntem înșelați de aparențe, orbiți de dorința de a se desfășura totul așa cum ne dorim, alungând cu doar un înșelător gest adevărul care începe ușor, ușor, să prindă contur chiar sub ochii noștri. Refuzăm să dăm piept cu realitatea, ne ascundem înfricoșați de propriile alegeri, ne complacem în diferite situații pe care mai târziu le vom regreta. Nu vrem să vedem adevărul, chiar dacă înlăuntrul nostru îl cunoaștem prea bine.

„Mi-era foarte greu să separ cele două imagini. Glen al meu și celălalt bărbat despre care vorbea poliția. Trebuia să păstrez lucrurile clare. Voiam să cred în el. Îl iubeam. Glen era lumea mea. Și eu eram lumea lui, îmi spunea. Aparțineam unul altuia.”

Încă de prima oară când am auzit de această carte am fost atrasă de coperta simplă și expresivă, care înfățișează chiar unele dintre florile mele preferate – crini imperiali, dar căreia nu îi înțelegeam relevanța (după finalizarea cărții mi-am dat seama că este o imagine destul de reprezentativă),  titlul și descrierea de pe spate, dar mai ales de întrebarea strategic plasată pe prima copertă a cărții, care rezumă în doar câteva cuvinte ceea ce cititorul va afla pe parcursul lecturii: Un soț iubitor sau un ucigaș nemilos...ea ar trebui să știe, nu-i așa?

Jean Taylor este văduvă și trebuie să facă față nu numai pierderii iminente a soțului ei, Glen, dar și hoardelor de jurnaliști și polițiști care îi vânează fiecare mișcare, somând-o să spună adevărul în legătură cu cazul de răpire și crimă înaintat împotriva soțului ei.

„- Nu fi tristă ! îmi spune. Totul s-a terminat acum.
Așa e. Adio, poliție, adio, Glen ! Adio tuturor aiurelilor lui.
Nu-mi amintesc când am început să gândesc așa. Oricum cu mult înainte de a considera toate astea miște aiureli. Eram prea preocupată să pregătesc căsnicia perfectă, începând chiar cu nunta de la Charlton House.”

Fiecare capitol este povestit din perspective diferite. Pagină cu pagină, povestea capătă contur pe măsură ce văduva Jean Taylor, jurnalista Kate Waters și inspectorul de poliție Bob Sparkes își deapănă amintirile, relatând evenimentele și acțiunile din propria perspectivă, în acest mod cititorul simțindu-se mai apropiat de fiecare personaj în parte, cunoscându-le gândurile, fricile, dorințele și angoasele pe măsură ce este martorul confesiunilor celor trei povestitori.

Evenimentele din prezent, anul 2010, sunt intercalate cu evenimentele care au avut loc cu patru ani în urmă, atunci când un caz de răpire a unei fetițe de doi ani a devenit principalul subiect al știrilor și articolelor din ziare. Misterioasa dispariție a Bellei, care se juca în curte cu motanul ei, singură, nesupravegheată, face înconjurul orașului, șocând locuitorii și dând naștere unei anchete minuțioase. Nu la mult timp după dechiderea anchetei, Glen Taylor devine principalul suspect, iar viața acestuia și a soției sale se transformă într-un coșmar.

Toate personajele care iau parte la acțiune sunt târâte într-un proces lung și obositor, fiind plimbate de la o acuzație la alta precum o minge într-un joc de ping pong. Viața celor doi soți este ruinată și, deși probele împotriva lui Glen sunt circumstanțiale, pe buzele tuturor oamenilor există doar un singur cuvânt la adresa inculpatului: ucigaș.




Jeanie reprezintă arhetipul femeii și soției umile, cea care se abandonează moral și psihic dorințelor soțului, femeia gata să închidă ochii în fața nedreptăților doar pentru a-și păstra căsnicia, o căsnicie care nu merge așa cum spera ea, o legătură realizată în grabă, o relație bazată pe minciuni, neîncredere și lipsă de respect, o corovoadă matrimonială în adevăratul sens al cuvântului. Fragilă și suspusă, ea nu observă nu vrea să observe minciunile pe care și-a construit mariajul, existența secretelor ce urmează să erupă precum un vulcan și să distrugă căsnicia de fațadă. Și ea are secrete și este nevoită să le păstreze, și ea are dorințe pe care și le ține în frâu, obsesii de care nu se poate debarasa. La fel ca și soțul ei. Diferența este că secretele și obsesiile lor sunt de natură diferită, asemănarea constând în faptul că ambele implică copii.

„A fost atras de Bella din cauza mea. A vrut să îmi găsească un copil. Și mă întreb ce-aș fi făcut dacă mi-ar fi adus-o acasă. Aș fi iubit-o. Asta aș fi făcut. Aș fi iubit-o. Ar fi fost a mea, și eu aș fi iubit-o. Aproape că a fost a mea.”

„Cred că știu, dar sincer nu mai știu nimic despre bărbatul cu care am trăit atâția ani. E un străin, deși suntem mai legați ca niciodată. Mă cunoaște. Îmi cunoaște slăbiciunile. Știe că aș fi vrut s-o ia și să mi-o aducă acasă. Știu că eu sunt de vină pentru toate, din cauza obsesiei mele.”

Glen personifică tiplogia bărbatului mincions și imoral, fără principii și fără ambiții sănătoase. Își trăiește viața departe de ochii soției, înșelându-i încrederea și purtând o mască constantă. Este exact acel gen de bărbat pervers și prefăcut, care are impresia că are dreptul să înșele, să mintă și să abuzeze de bunătatea celei de lângă el, doar pentru că poate. Și pentru că este bărbat. Numai că acest gen de bărbați omit un simplu fapt: o femeie știe întotdeauna, chiar și atunci când se preface că nu vede. Că nu simte. Că nu o doare. Dar știe. Și își ia revanșa, mai devreme sau mai târziu.

„- O să mă părăsești, Jeanie? spunea.
Îi spuneam că mă duc să fac un ceai și-l lăsam să stea acolo. Aveam prea multe pe cap. Trădări. Decizii. Planuri. Și nici nu i-am mai vorbit, decât când era strict nevoie.”

„Era ca o fantomă, umbla după mine peste tot prin casă. Îl surprindeam urmărindu-mă cu privirea din spatele ziarului. Îl aveam la mână. Nu știa ce va face micuța lui Jeanie și era speriat de moarte.”

Jurnalista și inspectorul, celelalte două persoanje cheie ale romanului, sunt caracterizate prin acțiunile lor cu la fel de multă minuțiozitate de către autoare, care creează două personaje reperezentative, autentice și extrem de complexe. 

       Bob Sparkes este tipul detectivului obsedat de cazurile extreme și complexe și bântuit de remușcarea de a nu reuși să dovedească vinovăția lui Glen. Capabil să facă orice pentru a o găsi pe micuța Bella, acesta riscă tot în numele dreptății și este afectat peste măsură de acest caz desfășurat timp de patru ani. 

        Kate Waters este perseverentă și ambițioasă, meticuloasă și conștientă de atuurile ei profesionale. Anii de practică au învățat-o cum să se comporte cu persoanele implicate în diferite procese intens mediatizate și mai ales cum să se apropie de acestea, insuflând siguranță și exprimând un sentiment de înțelegere, atașare și empatie. 

            Am perceput-o pe Kate ca fiind vocea autoarei Fiona Barton, care la rândul ei este juranlistă își prezintă intențiile într-o scurtă introducere scrisă la începutul cărții: acelea de a scoate în evidență trăirile, gândurile și temerile celei aflate pe margine – așa cum se exprimă ea, soției celui acuzat, drama prin care aceasta trece neîntrerupt pe tot parcursul procesului, cea care se află întotdeauna lângă soțul ei și îl sprijină în public. Însă ce se petrece atunci când camerele de luat vederi dispar? Cum trăiește această femeie lângă un om acuzat de crimă? Îl cunoaște atât de bine, și dacă da, adevărul o liniștește sau îi dă fiori reci pe șira spinării?

Finalul a fost destul de previzibil, autoarea fiind suficient de generoasă cu detaliile și indiciile pe întreg parcursul cărții, cititorul anticipând mult prea devreme modalitatea în care se va încheia povestea, însă acțiunea alertă, povestea spusă din mai multe perspective și multitudinea de subiecte dezbătute în paginile acestei cărți fac din Văduva un thriller psihologic captivant și cutremurător, care dezvăluie o altă definiție a cuvântului căsnicie. 

„Eu, văduva îndurerată ! Să fim serioși !”

    Mulțumesc librăriei online Libris pentru acest volum oferit spre recenzare. Libris dispune de o gamă variată de cărți de beleristică, atât  în limba română cât și în limba engleză. 

luni, 6 martie 2017

Recenzie: „Fata pe care ai lăsat-o în urmă” de Jojo Moyes


Cărțile de ficțiune istorică sunt mici comori pentru cititori. Exact așa le văd eu, mici comori făurite cu măiestrie întru amintirea strămoșilor noștri care au avut atât de multe de înfruntat, întru eterna cunoaștere a actelor de curaj a celor asupriți, dar și a actelor de lașitate arătate de cei aflați la putere.

 Întotdeauna m-au impresionat peste poate toate acele povești care au supraviețuit de-a lungul timpului, chiar și când vorbim de orori înfăptuite cu decenii în urmă, de atrocitățile la care au fost suspuși cei aflați sub ocupație, de groaza și pierderile aduse odată cu războaiele, chiar și când ne referim la aceste lucruri, nu putem să nu vorbim despre ele cu pasiune și îndârjire, deoarece astfel de subiecte ating cititorul și îi deschid ușa către o cameră plină cu povești de viață din cele mai grele timpuri. Iar scriitori care au curajul de a expune o parte din acele adevăruri de demult ar trebui apreciați și încurajați să facă asta în continuare, deoarece prin scrierile lor, păstrează vie amintirea unor oameni curajoși și demni și nu lasă istoria să fie uitată, ci o readuc la viață preț de câteva pagini, pentru a fi cunoscută tinerilor din ziua de azi.

O scriitoare de ficțiune istorică pe care o apreciez foarte mult este Ruta Sepetys, cu a ei carte Printre tonuri cenușii. Să nu mai spunem despre inconfundabila și marea scriitoare Margaret Mitchell, cu a ei capodoperă Pe aripile vântului, cea mai bună carte pe care am citit-o care amintește de un război și de ce înseamnă lupta pentru supraviețuire. Mai nou, am descoperit-o și pe Jojo Moyes. Fata pe care ai lăsat-o în urmă este o carte răvășitoare, bine documentată (așa cum ar trebui să fie toate cărțile cu și despre război) și cu o poveste unică, acaparantă. Cartea autoarei care ar trebui să fie bestseller, datorită subiectului abordat și modalității de scriere.

Destinul a două femei se întrepătrunde în mod fascinant atunci când o operă de artă din timpul primului Război Mondial devine mai întâi obiectul unei solicitări de restituire, iar mai apoi obiectului unui proces costisitor atât din punct de vedere financiar, cât și psihic și moral. Tabloul, intitulat Fata pe care ai lăsat-o în urmă, ne duce în Franța anului 1916, acolo unde Sophie Levefre își duce existența în micul orășel Peronne, ocupat de nemți încă de la începutul lui 1914, alături de  fratele, sora și copii acesteia, așteptând în fiecare zi vești de la soțul ei trimis pe front, cel care și-a pictat soția cu ani în urmă, expunând frumusețea, gingășia și mândria acesteia, calități pe care acum Sophie nu le mai recunoaște la ea însăși din cauza greutăților prin care este nevoită să treacă zi de zi. Fata din tablou îi surâde parcă batjocoritor, reminiscență a unui trecut fericit și lipsit de griji.

„Pe pânză era o fată pe care n-am recunoscut-o. Mă privea sfidător, cu părul lucind arămiu în penumbră, cu pielea transparentă ca alabastrul, o fată impunătoare și sigură pe ea ca o artistocrată. Este stranie, mândră și frumoasă. De parcă cineva m-ar fi așezat în fața unei oglinzi fermecate.”

„A început să picteze, în timp ce eu îl priveam. Studia intens și concentrat fiecare părticică a trupului meu, de parcă n-ar fi suportat gândul de a nu-l reda pe pânză exact așa cum era. Am văzut cum pe chip i se instala o expresie de mulțumire și am simțit că era oglinda propiei mele mulțumiri.”



Atunci când Le Couq Rouge, hotelul pe care îl administrează, devine locul de întâlnire al germanilor, tânăra femeie este nevoită să gătească mese îmbelșugate pentru dușmanii țării, asta în timp ce familia ei se hrănește cu pâine uscată, fiind supusă în același timp bârfelor celorlalți locuitori ai orașului, pe măsură ce noul Kommandant face o mică obsesie pentru tabloul atârnat sugestiv în holul hotelului, și implicit pentru Sophie.

„Însă refuz să dau tabloul jos de pe perete, indiferent ce zice Helene. Îmi amintește de tine și de un timp când eram fericiți împreună. Îmi amintește că omenirea e capabilă de iubire și frumusețe, nu numai de distrugere.”

Un secol mai târziu, tabloul ajunge în mâinile tinerei Liv, fiind un cadou de nuntă din partea soțului ei, David, un arhitect strălucit, acesta construind o Casă de Sticlă doar pentru ei doi și având o afacere promițătoare în derulare. După moartea fulminantă a acestuia, Liv se retrage din viața socială, hrănindu-se doar cu amintiri, rar părăsind casa și concentrându-și atenția asupra bunei derulări a construcției ridicate în memoria lui David, asta în timp ce tabloul Fetei o veghează nestingherit de pe peretele dormitorului.

„Trecuseră ani întregi până când reușise să asiste la fericirea altora fără să jelească pierderea propriei fericiri.”

Scenele din prezent alternează cu cele din trecut. Scenele sfâșietoare, emoționante, tragice, de mare intensitate, alternează cu cele care se petrec într-o lume aproape familiară, la adăpostul siguranței oferite de trecerea timpului. Însă nu și la adăpostul răutății oamenilor în general, căci această calitate s-a păstrat de-a lungul timpului, doar armele shimbându-se, nu și parșivitatea și avaritatea oamenilor.

Scenele din timpul ocupației germane sunt impresionante și scot la iveală crruzimea aproape animalică cu care sunt tratate victimele. Bărbații sunt bătuți, înfometați și puși la muncă silnică, în timp ce femeile, copii și bătrâni sunt lipsiți de orice sprijin, nevoiți să facă față foametei, bolilor și rechiziționărilor ce au loc periodic în casele lor.

„Devenisem cuminte și supusă ca un miel. Eram un obiect, gata să merg unde mi se ordona. Nu mai voiam să mă gândesc. Nu mai voiam să-mi imaginez ce orori mă așteptau.”

„Știți ce înseamnă a te resemna cu propria soartă? Aproape că-mi părea bine. Avea să se termine cu suferința, cu teama, cu dorul. Moartea speranței e cea mai mare mângâiere.”

Impresionant este și modul în care, la mii de kilometri depărtare și departe de tot ceea ce a însemnat război mondial și lagăre de concentrare, Liv duce propriul război, fiind târâtă într-un scandal media, iar numele soțului decedat intinat, totul în numele banilor.

„E timpul să trăiască în prezent. Acum este mai mult decât fata pe care David a lăsat-o în urmă.”

Autoarea dă naștere unor personaje extrem de realiste, frumoase și puternice. Sunt personaje supuse multor abuzuri, fizice și psihice, care se află în cele mai nedrepte poziții, dar care nu își pierd esența, determinarea și decența.

Tânăra înfățișată în  portret și tânăra din lumea modernă sunt asemănătoare din multe puncte de vedere. Pentru ambele femei, tabloul reprezintă ultima amintire de care acestea dispun, ultima fărâmă de dragoste lăsată în urmă de către soții lor. Ambele femei sunt despărțite în mod tragic de soții lor, Edouard fiind trimis pe front, iar mai apoi într-un lagăr de concentrare, iar David murind subit la vârsta de 38 de ani. Legate afectiv de acest dar - tabloul, ele fac orice pentru a-l păstra, acesta devenind un fel de simbol al dragostei, credinței și loialității.

„În sinea mea îmi place ideea de a avea un tablou atât de impresionant, încât să poată clătina o căsnicie. Iar fata e chiar drăguță. Nu-mi pot lua ochii de la ea. Dat fiind tot ce pare să se întâmple pe aici, e bine să te poți uita și la ceva frumos.”

În afară de cele două tinere, un alt personaj care se remarcă datorită calităților de care dă dovadă în acele vremuri aprige este însuși Her Kommandant. Impunător, inteligent și nemilos, acesta impune respect și frică. Este urât pentru că este un neamț, face abuz de putere și nu lasă să i se citească nimic în privirea dură și impenetrabilă, dar este un fin cunoscător al artei, pictura Fetei trezind ceva de mult uitat în el. Pe măsură ce înaintăm în poveste, aflăm că acesta nu este doar un tiran, că este capabil de sentimente și că în definitiv...este și el om. Un om schimbat de război și forțat la rându-i să treacă prin anumite orori – cum ar fi oroarea de a se purta mișelește atunci când poate dorința îi este alta. Pentru că.. „Uneori, mi-a spus el încet, mi se pare că a rămas prea puțină frumusețe în lume. Și prea puțină bucurie. Tu socotești că viața în orășelul tău este foarte grea. Dar de-ai ști ce vedem noi dincolo de locul ăsta...nimeni nu câștigă. Nimeni nu câștigă într-un astfel de război.”

Mi-a plăcut extrem de mult de acest bărbat, de felul în care s-a purtat cu Sophie, și mă bucur că aceasta a putut să privească dincolo de uniforma lui.

„- Putem încheia un armistițiu, madame? Măcar pentru aceste câteva ore?
- Un armistițiu?
- Dumneata să uiți că eu fac parte din armata inamică, iar eu să uit că ești o femeie care se gândește aproape în permanență cum să saboteze acea armată. Putem fi doar..doi oameni obișnuiți?”

„- Ai văzut cum tratează concetățenii dumitale o femeie pe care o bănuiesc de colaborare cu germanii.
- Deja sunt convinși că și eu sunt colaboratoare. Prezența dumneavoastră la hotel mă face vinovată în ochii lor, chiar fără judecată.
- Asta și faptul că ai dansat cu dușmanul.”

Kerr Kommandant este dovada vie că, uneori, răul nu este absolut. Că în fiecare om dur se găsește și o mică părticică umană. Că aparențele înșală, că circumstanțele și modul de viață ne pot transforma total, făcându-ne să reacționăm total diferit față de cum am reacționa în situații normale. Că practic uneori suntem nevoiți să ne construim o mască și să ne arătăm mai aprigi și mai nepăsători decât suntem, pentru a putea supraviețui acestei lumi în care doar cel mai puternic câștigă, în care bunătatea este luată drept slăbiciune, în care nimic nu este uitat sau iertat. Kerr Kommandant este un personaj cheie în această poveste și nici măcar nu este un personaj negativ. Cel puțin eu nu îl consider așa, iar dacă ați citit cartea sunt tare curioasă de părerea voastră.

Pe de altă parte, au fost alte personaje care și-au dovedit din plin lașitatea, lasându-și să cadă masca pe care o afișau la început. Exact ca în viața reală :) 



Coperta cărții mi se pare extrem de sugestivă. Chipul fetei, poziția capului și a mâinilor sale, ochii mari,  larg deschiși, privirea atotștiutoare, tristă, de o profunzime și o expresivitate fără seamăn. Femeia este deopotrivă neînfricata și impetuoasa Sophie, cât și gingașa și luptătoarea Liv. Un portret doi în unu, unde prezentul întâlnește trecutul. O frescă a a anilor 1914 și 2006.

Jojo Moyes, prin Fata pe care ai lăsat-o în urmă, pictează în nuanțe de alb și negru un tablou al vieții din timpul primului Război Mondial, recreând atmosfera tensionată, sumbră și precară căreia erau nevoiți să-i facă față francezii, aflați sub ocupație germană, portretinzând pe șevaletul ei multitudinea de sentimentele și momente specifice acelei perioade.

„Războiul înseamnă singurătate, așa-i?”


Mulțumesc din suflet librăriei online Libris pentru această carte. Nu uitați, librăria vă așteaptă cu o mulțime de cărți noi, cărți de beletristică și lichidări de stoc, cărți la 10 lei, etc. Profitați !