sâmbătă, 13 mai 2017

Recenzie: “Doamna de la miezul nopții” de Cassandra Clare



M-am reîntors în magica lume a vânătorilor de umbre după un an de la finalizarea fascinantei trilogii Dispozitive infernale, de data aceasta pentru a mă întâlni cu Doamna de la miezul nopții, care mi-a împărtășit o frumoasă și dureroasă poveste de iubire, atemporală, magică, clandestină, presărată cu multă magie, mister, pericole, trădări, demoni, limbaje străvechi și necromanție.

Întunecată, interzisă, din altă lume, spărgând barierele timpului și depărtării, povestea tragică a Doamnei de la miezul nopții, insiprată din poemul faimosului poet și romancier Edgar Allan Poe, Annabel Lee, este reinterpretată și inserată cu măiestrie în lumea vânătorilor de umbre, adăugând acesteia un plus de mister, fascinație și elemente gothice.

„Valurile bat, corăbiile mari se scufundă, moartea așteaptă în adânc.”


Față de celelalte cărți, în acest prim volum a noii serii scrise de Cassandra, Institutul este casa vânătorilor de umbre din California, o clădire impunătoare împrejmuită de o parte și cealaltă de ocean și deșert, parte dintr-un peisaj feeric în care mi-ar fi plăcut să mă regăsesc de dimineața, când soarele strălucește molatic aruncând raze sclipitoare în oglinda oceanului, până seara, când norii de furtună brăzdau cerul iar valurile înspumate și sălbatice se ridicau, contopindu-se împreună într-un joc magic al naturii.

Încă de la primele pagini facem cunoștință cu familia Blackthorne, mai exact cu frații Blackthorne, căci părinții lor au murit în Războiul Întunecat care a avut loc cu 5 ani în urmă, atunci când se desfășoară acțiunea din seria Instrumente mortale (din care am citit un singur volum, dar cum am auzit că doar primele trei sunt reușite, am renunțat la ea). Julian este cel mai mare dintre frați (dar nu chiar atât de mare, având doar doisprezece ani pe vremea războiului), pe umerii lui căzând marea responsabilitate de a-și crește și proteja frățiorii mai mici. Aceștia, împreună cu Emma Carstairs, parabataiul lui Julian și unchiul lor care, aparent, este conducătorul Institutului, locuiesc împreună în impunătoarea clădire de la marginea oceanului. Însă unchiul lor nu este capabil de a lua hotărâri ori de a-și educa nepoții, aceștia fiind nevoiți să se descurce singuri.

Povestea fraților Blackthorne este mult mai complicată de atât și mi-e tare greu să vă povestesc tot fără a da spoilere. Pe scurt, aceștia nu sunt doar 5, cei care trăiesc în Institut. Mark și Helen sunt încă doi membrii ai familiei, în realitate cei mai mari frați ai lor, dar care au fost despărțiți și exilați în locuri diferite, deoarece în venele lor curge și sânge de spirit al naturii, fiind pe jumătate elfi, pe jumătate nefilimi, iar legile aspre ale vânătorilor de umbre nu le permite acestora să trăiască împreună.

 Emma Cartsairs, parabataiul lui Julian, este la rândul ei orfană, singura ei alinare fiind orele de antrenament, când muncește neîncetat pentru a fi capabilă să lupte fără a mai pierde nimic pe viitor, frații Blackthorne și gândul că într-o zi îl va găsi pe adevăratul vinovat de uciderea părinților ei și se va răzbuna. Ura ei depășește orice graniță, fiind capabilă de orice sacrificiu pentru a afla adevărul și a face dreptate. Săbiile ei sunt ucigătoare, la fel ca și mișcările și gândurile cu care se îmbracă de fiecare dată. Motorul vieții ei este răzbunarea, pe care vrea să o ducă la îndeplinire chiar cu prețul vieții. În momentul în care o serie de cadavre similare cu cele ale părinților ei împânzesc împrejurimile – cadavre ale unor mundani și spirite ale naturii, arse, cu trupul plin de inscripții indescifrabile și la final aruncate în ocean -, Emma se hotărăște să investigheze crimele în serie, iar ceea ce descoperă, pas cu pas, pune în pericol nu numai viața ei, cât și viețile fraților Blackthorne.

„Valurile oceanului erodează stâncile, Emma, le transformă în nisip la fel și iubirea ne erodează și ne distruge zidurile de apărare.”

Pe parcursul investigațiilor făcute, pe lângă personajele prezentate mai sus, mai apar și altele, ființe ale Lumii de Jos, spirite ale naturii, magicienii Malcolm și Magnus Bane, cât și mult iubitele personaje ale celorlalte serii ale Cassandrei, Jace și Clary și Tessa și Jem. Practic acest volum reunește o parte a marii familii de vânători de umbre, la care se adaugă alte personaje noi și interesante. Sau mai puțin interesante. 



Mi-a plăcut foarte mult de Malcolm și a sa poveste, de cei trei membrii ai Vânătorii Sălbatice care poposesc la ușa Institutului și dau o mare parte din acțiune peste cap, mi-a plăcut  intervenția (deși episodică) celorlalte personaje din Dispozitive și Instrumente, dar personajele care mi-au fost cel mai puțin pe plac au fost, din păcate, chiar frații Blackthorne, în special cei mai mici, care de multe ori mi s-au părut...doar de umplutură. În schimb sunt tare curioasă să aflu mai multe despre Mark și Helen, Kieran și Diego, și sper ca din acest punct de vedere autoarea să îmi facă o surpriză plăcută în volumele următoare.

„Legile nu înseamnă nimic, copile, a spus Malcolm încet, dar el tot l-a auzit. Nimic nu e mai important ca dragostea. Și nu există o lege mai presus de ea.”

Un alt personaj interesant este Cristina, venită din Spania pentru un schimb de experiență ca între vânătorii de umbre. Aceasta este înțeleaptă și matură, de cele mai multe ori plăcându-mi mai mult decât Emma. Observa totul în tăcere, analiza comportamentul celorlalți vânători de umbre, le intuia sentimentele și gândurile deși nu se afla de mult timp lângă ei, practic erau niște necunoscuți pentru ea. Diana, tutorele fraților, este la rândul ei un personaj care, cred eu, are potențial, iar pe viitor sper să ni se elucideze secretele ei.

 O relație atipică și frumoasă, cea dintre Mark, pe jumătate nefilim, pe jumătate elf și Kieran, nobilul prințul exilat la Vânătoarea Sălbatică de propriul său tată, sparge monotonia celorlalte atracții și eventuale relații întâlnite pe parcursul cărții. Recunosc că am rezonat mai mult cu relațiile complicate și interzise dintre cei doi exilați ai Vânătorii Sălbatice, respectiv Doamnei de la miezul nopții și al său ales (al cărui nume nu am să-l divulg, deoarece povestea acestora din trecut reprezintă misterul prezentului) decât cu cele cam clișeice dintre celelalte personaje întâlnite, aceste două elemente – relațiile clișeice și cele care aduc un suflu nou, original, fiind atât punctele tari cât și cele slabe ale Cassandrei Clare.  

„Iubirea este slăbiciunea ființelor umane.”

Este o oarecare contradicție în munca acestei autoare, deoarece ea creează lumi și personaje complexe, povești incredibile pline de suspans și magie, răsturnări de situație și o intrigă aparte, ce face cititorul să dea paginile mai repede, curios de ce anume va descoperi la sfârșit, când, cu răsuflarea tăiată, nu va mai fi capabil decât de un singur gând: ce se va întâmpla oare în următorul volum? Însă, în același timp, volumele ei sunt mult prea lungi, uneori am impresia că nu știe cum să gestioneze cantitatea mare de informații pe care o pune la dispoziție cititorului, multe dintre informațiile date fiind inutile și neavând o legătură exactă cu restul acțiunii. Asta este părerea mea personală și cred cu tărie că trilogia Dispozitive infernale este singura care i-a ieșit perfect (mă rog, sunt foarte curioasă cum se va pronunța Cronicile lui Magnus Bane), ca număr de pagini, intrigă, personaje, desfășurarea poveștii și final (încă mai suspin după final).

 „Mark nu-și putea lua ochii de la el. Era ceva la Kieran care îl fascina. A aflat curând că prințul își schimba culoarea părului în funcție de dispoziție, de la negru ca noaptea (atunci când era trist) la albastru palid (atunci când râdea, ceea ce nu se întâmpla prea des) – întotdeuna culorile mării. „

„Și te iubesc. Pentru mine ești singurul de pe pământ și de sub cer pe care îl iubesc.
Mark s-a uitat în ochii lui Kieran, cel negru și cel argintiu, și a văzut acolo, ca întotdeauna, ceru nopții. Și a simțit în piept acea atracție periculoasă, care îi spunea că cerul ar putea fi drumul lui.”

Mark este chinuit de alegerile pe care trebuie să le facă, de natura sa duală, de sentimentele sale contradictorii, dar atât de porfunde, față de persoanele cele mai dragi lui – familia lui, frații lui, și iubirea sa, Kieran; este chinuit și răvășit de modul în care soarta se întoarce împotriva lui, iar răutatea celor din jur, comploturile și jocurile mortale puse la cale întru obținerea puterii îi ia mereu ce are mai de preț.

Și relația Emmei cu Julian este una aparte. Pe lângă faptul că aceștia sunt parabatai, adică legați prin jurăminte că vor lupta umăr la umăr până când unul dintre ei nu va mai fi, aceștia încep să conștientizeze faptul că nutresc și alte sentimente în afara acelora pe care ar trebui să le aibă în mod normal, iar acest lucru este interzis cu desăvârșire, legile Conclavului și relația de parabatai interzicând relațiile amoroase dintre aceștia. Ce riscă ei să înfrunte dacă se vor lăsa purtați pe aripile iubirii? Veți afla citind cartea, precum și multe alte lucruri cu adevărat surprinzătoare.

 „De ce atâtea desene cu tine? Pentru că sunt artist, Emma. Desenele astea dunt inima mea. Și dacă inima mea ar fi fost o pânză, atunci fiecare centimetru pătrat de pe ea ar fi purtat imaginea ta.”

„Stai cu mine și fă-mă să uit coșmarurile. Stai și dormi lângă mine. Stai și alungă-mi visele rele, amintirea sângelui, amintirea părinților morți, amintirea războinicilor întunericiți cu ochii morți, negrii precum cărbunii.”


Nu pot să nu spun că nu mi-a plăcut relația dintre cei doi parabatai, care este extrem de profundă și specială, dar relația de dragoste pare puțin cilșeică, deși nici nu mă deranjează foarte mult. Moemntan sunt oarecum la mijloc, dar aștept cu interes următorul volum, care sper că îl va depăși pe acesta în ceea ce privește acțiunea și relațiile dintre personaje.

De departe, poveștile mele favorite au fost cele ale lui Mark & Kieran și Doamnei de la miezul nopții. Ard de nerăbdare să aflu ce se va mai întâmpla cu Annabel Lee, mai ales după acel epilog. Sper din tot sufletul la o reîntâlnire cu  fostul prinț, actual vânător al cerurilor, Kieran. Și mai sper ca autoarea să creeze villain-uri la fel de interesante precum cel din acest volum.

„Este una dintre cele mai importante lecții ale maturității, să afli că un om poate face și bine, și rău.”

„În fiecare suflet se găsește și opusul lui, iar opusul bunătății era neîndurarea – splendida abandonare a milei.”

Doamna de la miezul nopții nu este o simplă carte fantasy pe care riști să o iuți pe raft odată ce ai terminat-o de citit. Nu este o carte perfectă, dar se apropie de acea perfecțiune pe care sper că o vor atinge următoarele volume. Este o carte plină de învățăminte, de lecții de viață. Îți arată că un om poate fi la fel de bine catalogat drept bun de unii și rău de alții. Că acel om este și bun, și rău. Îți dezvăluie puterea dragostei, care uneori poate fi distrugătoare, sau pur și simplu magică. Îți spune că, atunci când durerea este prea mare și nu ți-a mai rămas nimic în această lume, răzbunarea poate deveni singura soluție, un prieten care te motivează dar te și amăgește, un mod de a face dreptate dar care te va mistui pe dinăuntru.

 Mulțumesc editurii Leda pentru minunatul volum oferit spre recenzare. Cartea poate fi comandată de aici

4 comentarii:

  1. Felicitari pentru recenzie <3
    Am si eu cartea pe wishlist, sper sa mi-o pot cumpara cat de curand :)) Asta in ciuda faptului ca am decis sa o las mai moale cu cartile de genul asta (fantasy) :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru apreciere :* Eu chiar am lasat-o mai moale un timp indelungat cu fantasy-ul, dar in ultimul timp am strans multe astfel de carti in biblioteca si trebuie sa le citesc.

      Ștergere
  2. Superba recenzie😄 Si mie mi s-a parut mult prea lunga, pe alocuri presarata cu "inutilitati" 😂 Astept si eu cu nerabdare Lord of Shadows ca sa vad ce se mai intampla cu pentagonul relatiilor acestei carti😂❤

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc :* Sper sa apara anul acesta continuarea, nu prea mai am rabdare :))

      Ștergere